.

Capricii la început de primăvară: Zilele Babelor

Primele zile ale lunii martie, numite şi "Zilele babelor", aduc de cele mai multe ori cu ele o vreme capricioasă. Razele calde ale soarelui se întrepătrund cu ploaia, cu lapoviţa, cu ninsoarea şi uneori chiar cu viscolul. Numeroase legende şi superstiţii sunt legate de starea vremii din aceste zile de început ale primăverii. Iată câteva dintre ele (cf. studiului "Zilele Babelor"  - autor  T. German - apărut în revista de folclor  "Comoara satelor"  – numărul din martie 1926):

- Dacă în zilele acestea e ninsoare şi frig, atunci şi primăvara va fi friguroasă  şi furtunoasă, iar dacă vor fi domoale, mai line, atunci şi primăvara va fi frumoasă;
- Cum e ziua a noua, aşa va fi vremea 40 de zile, până la cei “40 de sfinţi”; 
- Dacă în ultima zi dintre zilele Babelor bate vântul, atunci “va tot bate vântul până la Sângeorgiu”.

"Zilele Babelor" nu au prilejuit doar imaginarea unor superstiţii. Zilele acestea cu vreme capricioasă au fost chiar personificate. Și cum vremea în aceste zile este de obicei una “cu toane”, ce era mai potrivit decât asemănarea lor cu nişte femei urâte, bătrâne şi nesuferite. Iar numele dat babelor care personifică aceste zile are la origine, în multe cazuri, chiar numele zilelor săptămânii:
- Dochia, Lunica, Mărţica, Mărcurana, Joiana, Viriţa, Sitiţa, Domnica;
sau:
- Dochia, Barbura, Sava, Ileana, Cosânzeana, Măriuţa, Salomnie, Nie şi Aftinie.

Cele mai frumoase legende sunt cele care o au ca personaj principal pe Baba Dochia – personificarea zilei de 1 Martie. O să vă spun două dintre aceste legende, mai puțin cunoscute azi, citite în nuvela “La Măcinici”, publicată sub semnătura lui Mihail Lungianu în numărul din 1-15 martie 1924 al revistei "Albina":

“Cică o zgârţă de babă, o chema bag seama Dochia, luase în casă în toamnă un odor de noră, cu care a dus-o toată iarna mai rău de cum o duce câinele cu pisica. Cât îi ziulica de mare sta tot cu gura pe ea, că asta nu-i la locul ei, că ailaltă vine aşa, că nu-i  bună  de nimic, că de ce nu se întoarce la măsa acasă, că mai bine s-o ia moartea decât să încurce lucrurile în zadar.
Bărbatu-său, îl chema Mărţişor, o lua tot cu binişorul, o mângâia mereu, îi tot da nădejdi: 
- Lasă, Brânduşo dragă, că  vine primăvara şi scăpăm de ea: se duce cu oile la munte.
Şi iarna se strecura greu de tot şi primăvara întârzia tare. Tâşnea câte o rază de soare şi pe dată cădeau fulgi de zăpadă şi se puneau viforniţe. Pesemne că baba avea un cojoc care, când era scuturat, făcea să se răcească vremea, pornindu-se vâcu’rău, căzând chiciură şi omăt. Acu’ nora era bună la Dumnezeu, că i s-o fi făcut şi lui milă de-atâta suferinţă. Cum ieşea în prag, pe prispă, ori în curte şi plângea şi se ruga:
- Adă  Doamne primăvara! – pe loc se arăta soare pe cer, lucea drăgăstos, se încălzea de crăpau mugurii la pomi, ţâșneau prin livezi şi poieni florile.
- A sosit primăvara! – sărea ea de bucurie către soacră.
Şi zgârţa simţea că i se zvârcolesc maţele negre în ea, se încrunta, se repezea afară să vadă şi, după ce-şi scutura cojocul, intra în casă urând:
- I, că frig mai e! Ce vorbeşti de primăvară? Până nu oi vedea eu floarea colea pe masă, s’o pipăi, s’o miros, nu cred! Amăgită  de pandaliile iernii nu mă las eu, să m’apuce vr’un vâc pe munte!
Ş’atâta a plâns, ş’atâta s-a rugat femeia, până s’andurat Dumnezeu şi a prefăcut-o pe ea într-o floare, tăind de pe răbojul vremii vreo câteva zile mai mult, trecându-le de la iarnă  la primăvară. 
Când a văzut baba, ce era să mai zică? Şi-a luat turmuliţa de oi şi, haida-haida, a pornit sus la munte. Cică avea nouă cojoace şi, după obiceiul ei, lăsa câte unul la tot hăţaşul pe care-l urca. Când a ajuns la gol, era numai în ie, aşa cum îi şade bine omului vrednic în primăvară. Dar se  porni atunci, mamă Doamne, o mânie de vreme şi ninge şi viscoleşte trei zile-nşir şi clănţăne baba şi se fac buluc oile, se chircesc, până au îngheţat de tot şi, minunea lui Dumnezeu, s-au fost făcut şi baba şi oile în stânci. Dacă treci de aici peste nouă văi şi urci nouă pripoare, pe la porţile Dunării, dai de stâncile babei. (…)Şi aşa a scăpat nora de vidania de soacră, dar şi ea a rămas de atunci o floare albăstrie: brânduşa, cum îi era numele!”

A doua legendă:

“Au fost odată trei surori la oameni bogaţi şi surorile acestea îngrijau cu rândul de turma părintească. Una o primăvară, alta o vară şi a treia o iarnă. Cea mică pleca din târlă cum da colţul ierbii şi umbla cu ea pe dealuri şi pe coclauri tot hăulind. Cea mezină urca munţii şi o păştea aşezat luni întregi, iar cea mare îşi amăra viaţa pe-ngheţuri, prin stufuri, prin văi înfundate, pe unde o ducea  mila lui Dumnezeu.
Acu’, cică  cele două surori mai mari, au prins pică pe prisnea, de ce, de ne-ce, pe semne  că umbla tot dezbrăcată şi cu flori în urechi, că era o busdrugă de fată voinică  şi sănătoasă, să farme stânci de piatra nu altfel, şi s-au pus să-i facă toporu’. Şi au pornit ele într-o primăvara pe Dochia, că aşa îi era numele, cu vreo două zile mai înainte de vreme şi când ajunsese pe un munte, după ce şi-a aruncat tot de pe ea, sora cea mare, o zgârţă bătrână, şi-a întors cojocu-nchirciurat pe dos şi la scuturat odată de sa-nnorat şi au început să cadă fulgi groşi de zăpadă, ce au îngheţat pământul şi cu el şi pe biata ciobăniţă cu oile. De atunci, bag seama, a rămas primăvara împrumutată la iarnă cu vreo două zile, ce nu se lasă până ce nu se dau în petec, vorba bătrânească: Năravu’ din fire n’are lecuire şi Lupu-şi schimbă păru’, da năravu’ ba.”


În încheiere o legendă citită în numărul din 19 martie 1922 al revistei “Albina”:

“Despre Baba Dochia ai noștri au mai multe legende, pe care nu-i rău să le cunoaștem. Unii zic cum că era un împărat care avea o fată frumoasă, pe care o chema Dochia și pe care o ceruse de soție feciorul unui alt împărat; dar părinții fetei au găsit pricină că-i prea tânără. Iaca însă ca se iscă un răsboi între tatăl Dochiei și alt împărat, și acesta, învingându-l, a cerut numai decât să-i dea pe Dochia de soție. Biata fată, ca să scape, s'a îmbrăcat în douăsprezece cojoace, și-a pus furca'n brâu și luând un cârd de oi a plecat la munte. Urcând muntele și fiindu-i cald, că era soare și frumos, a început să lepede câte un cojoc, și a rămas numai în cămeșuică. În vârful muntelui când a ajuns, s'a întors vremea în furtuni, în frig și'n ger, și ne mai putând răbda toate acestea, a început să vorbească rău de Dumnezeu, care, pentru nesocotința ei, o prefăcu în stană de cremene, împreună cu oilele ei, și cremene sunt și astăzi. Și sunt unele locuri, la munte, unde oamenii îți arată stâncele care închipuiesc pe Dochia și oițele ei.”


Capricii la început de primăvară: Zilele Babelor Capricii la început de primăvară: Zilele Babelor Reviewed by De ieri De azi on 11:20 Rating: 5

4 comentarii:

  1. Frumoase mai sunt legendele noastre! Numai oleacă triste, că noi românii,ori dacii, cum ni se spunea până dăunăzi, nu prea am auzit de happy-end, sau nu auzisem încă, la facerea lumii legendelor. Că dacă nu știi, îți zic eu, legendele au o lume a lor, și e tare frumoasă lumea aia, numai că, rar se termină totul cu bine.. Asta e. Trebuie să ne împăcăm cu ideea că biata Brândușă nu a avut parte de tihnă în căsnicie și mezina Primăvară a fost oleacă prea zvăpăiată și asta e, nu trebuie aruncat fularul! Nici să refuzi o cununie cu un ditai împăratul.. Nu se cade. Așa stând lucrurile să ne bucurăm de primăvară!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Așa să fie. Primăvara vine și e oricum mult mai frumoasă dacă o împodobim și cu legendele potrivite. :)

      Ștergere
  2. Răspunsuri
    1. De ce contradicții? Poate moșteniri care pot fi duse mai departe, adaptate vremurilor în care trăim.

      Ștergere

Imagini pentru teme create de A330Pilot. Un produs Blogger.