Pasca, mielul şi ouăle de Paşte - credițe și obiceiuri

Paștele este cea mai importantă sărbătoare a creștinilor. În noaptea de Înviere fiecare dintre noi purtăm în mână și în suflet o lumânare, simbol al Învierii, al biruinței vieții asupra morții și a luminii asupra întunericului și păcatului. Paștele este de asemenea un simbol al renașterii și al reînnoirii. Tocmai de aceea, această perioadă este una de primenire a caselor și a gospodăriilor. În Săptămâna Mare se face curățenie generală în gospodării, curțile sunt măturate, șurile sunt curățate de gunoaie, gardurile sunt reparate. Casele trebuie “să strălucească de curățenie” pentru că ele "te blestemă dacă Paștile le prind necurățate". 

Masa pascală este un moment important pentru români. Înainte de masă membrii familiei se spală cu apă în care au pus un ou roşu, având credința că dacă vor face astfel vor fi sănătoşi tot anul. Cina începe cu gustatul mâncărurilor sfinţite, aduse de la biserică şi continuă cu cele obişnuite. De pe masa de Paști nu trebuie însă să lipsească pasca, mielul și ouăle roșii.

Un articol din anul 1934 al revistei “Ilustrațiunea Română” enumera câteva dintre ”Datinile și credințele de Paști” ale românilor:

Tarabă cu ouă de Paști - 1934
“Odată cu Joia Mare se păşeste în sărbătorirea Paştilor. Din acea zi sătenii nu se mai duc la munca câmpului; toţi cei ai casei pregătesc cele trebuincioase pentru marea sărbătoare a Învierii. Pentru această sărbătoare, nevestele cele tinere şi fetele îşi pregătesc cămăşi noi. În unele părţi ale ţării, se cere ca întreaga cămaşă să fie ţesută şi cusută în timpul postului celui mare. În Macedonia există o datină, ca fetele să-şi coase cămaşa când iese luna nouă înainte de Paşti, căci atunci sărbătoarea Paştilor va fi cu belşug şi toamna bogată în bucate.
Printre obiceiurile de Paşti, în Moldova se mai menţine şi coptul pascăi. Iată cam care ar fi originea acestui obicei: Isus Christos, înainte de a fi prins şi răstignit pe cruce, zise apostolilor săi, care până atunci mâncaseră pâine nedospită şi nesărată, în decursul Paştilor, că de aici înainte la acea sărbătoare vor mânca copturi dospite şi sărate. Cozonacii, mai ales în forma lungăreaţă, se fac de Paşti pentru a aminti de sicriul în care a fost aşezat trupul Mântuitorului.
La ospăţul de Paşti un loc însemnat îl ţine mielul fript, care trebuie sfinţit împreună cu pasca şi cu ouăle roşii în ziua de Paşti. În unele locuri, pe la oraşe mai ales, unde e greu să se ducă un miel întreg la sfinţit, credincioşii fac un mieluţ de unt, pe care-l sfinţesc şi pe care-l pun în mijlocul mesei de Paşti. În Banat este datina, ca rămăşiţele şi oasele mielului sfinţit să fie îngropate la poalele unui măr sau păr sănătos, anume ca toată familia să fie în tot timpul anului ferită de boli.

De obiceiul ouălor roşii se leagă cele mai multe legende şi credinţe. Una dintre cele mai frumoase ar fi următoarea: Maica Domnului, chinuită de martiriul pe care-l suferea fiul ei Isus, răstignit, se duse cu un coş plin cu ouă, pe care vru să’l dea păzitorilor, pentru a-i îndupleca să înceteze cu torturile. Aceştia, în loc de milă, îl batjocoriră şi mai tare pe Isus; în loc de apă îi deteră oţet şi urzici ca să-şi astâmpere setea. Maica Domnului văzând acestea, puse coşul cu ouă la picioarele crucii şi începu a plânge în hohote. Sângele care picura din rănile sfântului răstignit căzu peste ouăle de la poalele crucii, împestriţând unele şi umplând pe celelalte atât de tare, încât păreau că ar fi fost vopsite.
- De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii şi împestriţate ca să vă aduceţi aminte de răstignirea mea – a zis Isus, văzând cele întâmplate.
După ce a înviat Mântuitorul, Maica Domnului a fost cea dintâi care a făcut ouă roşii, pe care le împârţia de bucurie la toată lumea, anunţându-le fericirea ei prin cuvintele:
- Christos a înviat.
Ouăle roşii nu sunt deci altceva decât simbolul vărsării de sânge pentru răscumpărarea neamului omenesc de păcat. Petecul de cârpă cu care s'au şters ouăle de culori şi de ceară, nu se aruncă, nici nu se arde. Femeile credincioase îl pun în blidul cu pască, şi-l duc împreună au acesta la sfinţit. Apoi îl păstrează şi în timpului anului afumă cu această cârpă pe cei ce suferă de dinţi, urechi, roşeaţă, bube sau pentru a lecui vitele.

Miei de vânzare...
1934
Sosind Paştile, sătenii, atât cei ce merg la Înviere, cât şi cei care rămân acasă, se spală într'un lighean în care, pe lângă apă proaspătă au pus şi unul sau mai multe ouă roşii şi câţiva bani de aur sau de argint. Oul trebuie să-i facă uşori, roşii şi sănătoşi ca oul, iar banii să le aducă mulţi bani şi să-i facă curaţi ca aurul sau ca argintul. De ciocnitul ouălor se leagă credinţa că toţi cei care ciocnesc unul cu altul, se vor vedea şi pe lumea cealaltă. Unele femei obişnuiesc să păstreze găoacele frumos vopsite ca pe o podoabă în casă. Circulă însă şi superstiţia că în această găoace s'ar ascunde dracul. În Bucovina, ouăle roşii pe care le-au ciocnit de Paşti se folosesc în timpul anului ca leac contra muşcăturilor de şarpe iar altele la farmece de dragoste.

Alt obicei observat cu stricteţe de Paşti este acela al scăldatului. Tot românul caută ca Învierea să-l găsească curat sufleteşte şi trupeşte. Fetele şi nevestele merg în Dumineca Floriilor, în Joia Mare şi în ziua de Paşti dis-de-dimineaţă de se scaldă în râu, ca să fie drăgăstoase în timpul anului. În acelaşi timp se spală şi de farmecele şi de urâciunile care le-au fost aruncate de duşmani.
În Bucovina fetele spală în noaptea de Paşti mai întâi, cu apă neîncepută, limba clopotului, apoi cu aceeaşi apă se spala în ziua de Paşti pe obraz, ca să fie frumoase în timpul anului şi precum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică aşa să alerge şi feciorii la dânsele.
În săptămâna Paşti, se zice că porţile raiului stau deschise, iar ale iadului închise. Cine moare în această săptămână se zice că merge de-a dreptul în rai. Nu numai cel ce moare, dar şi cel ce se naşte în zi de Paşti, mai cu seamă când se trag clopotele, e privit ca un om norocos pentru toată viaţa.”

Sursa: articolul “Datine și credințe de Paști” – semnat “Lc” – revista “Ilustrațiunea română” – numărul special de Paști din anul 1934 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor


#Pasti #Paste #miel #pasca #oua rosii

Citește mai mult... »

Credințe legate de înroșitul ouălor de Paști

Motive pentru incondeiatul oualor de Pasti
Ou încondeiat
Hora Paştelui
Deşi este preluat din vechile tradiţii păgâne, obiceiul înroşitului ouălor este asociat de creştini marii sărbători a Învierii Mântuitorului. De cele mai multe ori roşul ouălor de Paşte este asociat sângelui lui Hristos iar obiceiul încondeierii ouălor este pus în legătură cu întâmplări trăite de Isus în Săptămâna Patimilor: "Dintre multele legende care motivează acest obicei, explicația găsită la românii din Ardeal ni se pare cea mai frumoasă: Era în noaptea Paștelor. lsus se sculase dintre morți și, într-o strălucire cerească, umbla în jurul Ierusalimului căutând pe cel dintâi căruia să-i vestească Învierea Sa. Între aceștia, o femeie venea înspre oraș. Isus ieșindu-i în întâmpinare i-a spus: Mergi de vestește pe cei ce sunt urmașii mei că s'a împlinit Scriptura și că m'am ridicat la cer. Femeia, orbită de lumină, înspăimântată, a căzut cu fruntea în țărână, dar apoi se reculese și I-a răspuns: Dar nu mă vor crede, Doamne. Dă-mi un semn, ca să adeveresc spusele mele. Și atunci Mântuitorul, fiindcă femeia ducea la oraș un coș de ouă, a roșit ouăle din coș. De atunci este obiceiul ca la Paști să roșim ouăle." ("Ilustrațiunea Română" - numărul din 15 aprilie 1928)

Prin unele locuri din Mehedinţi se spune că “în timp ce evreii duseră pe Isus la Pilat să fie judecat şi osândit şi după ce judecătorul, spălându-se pe mâini, spusese că negăsind nici o vină asupră-i nu-l poate condamna, evreii auzind, au cerut capul lui Isus, iar Pilat, întizând mâna peste ei, a spus: ‹‹De voiţi să ucideţi un om nevinovat, păcatul să cadă asupra voastră››. O ploaie de pietre a căzut asupra capului lui Isus, şi urlete grozave au răsunat. Dar, minune: toate pietrele sau prefăcut în ouă roşii.

Motive pentru incondeiatul oualor de Pasti
Ou încondeiat
Floarea Paştelui
În unele locuri din Ardeal oamenii cred “că pe când îl duceau pe Domnul Hristos să-l răstignească”, copii evreilor aruncau cu pietre după el. Toate pietrele aruncate în Isus sau transformat însă în ouă roşii. O altă credinţă populară spune că: “pe când Simion mergea la câmp, având o pâine şi ouă albe în traistă, l-a ajuns Hristos ducându-şi crucea în spate. Simion i-a dus-o până la ogorul lui, de unde i-a dat-o înapoi lui Hristos. Mai pe urmă, punându-se la masă, n’a mai găsit ce avea, ci în loc a găsit pâine şi ouă roşii”.

Bucovinenii şi românii basarabeni cred că “după ce Hristos a fost răstignit, învațatii şi mai marii jidovilor se adunară la o masă pe care era un blid cu zeamă de cocoş şi mai multe ouă fierte. Pe când se ospătau, unul dintre ei povesti despre spusa lui Isus, că după ce va fi înmormântat, are să învie. Un altul răspunse:
- Când va învia cocoşul pe care-l mâncăm acuma, şi când se vor preface ouăle acestea în ouă roşii, atunci va învia Hristos.
În clipa aceea ouăle se făcură roşii şi cocoşul, bătând din aripi, începu să cânte.

Motive pentru incondeiatul oualor de Pasti
Ou încondeiat
Crucea
Prin unele locuri din Crişana se spune că “o femeie s’ar fi dus la un corifeu – unii spun chiar la Pilat – să îi deie iertare şi să scoboare pe Domnul de pe cruce, să-L îngroape şi I-ar fi dus ca cinste o corfă cu ouă, care întinzându-le lui Pilat, la o clipă s’au făcut roşii. Atunci Pilat ar fi zis: ‹‹Nevinovat sunt de sângele acestuia: voi veţi vedea!››”.

În unele sate din Bucovina se spune că “pe când Isus era răstignit pe cruce, Maica Domnului crezând că va îndupleca pe jidovi să nu-l mai chinuiască, îi duse o coşarcă plină cu ouă. Jidovii, însă, mai rău se întărâtară, şi când Hristos le ceru apă, ei îi deteră oţet şi urzici. Maica domnului puse coşarca la picioarele celui răstignit şi începu a plânge. Sângele din ranele Mântuitorului curgând peste ouă, le înroşi”. După Înviere, Sfânta Maria “cea dintâi a boit şi închistrit ouă, pe care le-a luat într’un coşuleţ cu ‹‹păsculiţi›› şi s’a dus, fericită, să-l vadă pe fiul ei. În drum, pe toţi ce-i întâlnea, îi saluta cu cuvintele ‹‹Hristos a înviat!››şi le dădea câte un ou şi o păsculiţă”.

Motive pentru incondeiatul oualor de Pasti
Ou încondeiat
Cerul înstelat
Conform unei tradiţii alte credințe, din judeţul Vâlcea, “toate ouăle din lume, până şi ouăle de prin cuiburile păsărilor, s’au înroşit în clipa când învia Hristos.” O altă tradiţie din Crişana spune că “ouăle roşii sunt lacrimile mironosiţelor, care au stat lângă sfânta cruce sărutând-o şi vărsând lacrimi ce s-au prefăcut în ouă roşii, pe care copii se îngrămădeau să le culeagă”.

Nu toate credinţele populare sunt însă legate de sărbătoarea Învierii Domnului. În Basarabia o legendă spune că atunci “când s’a născut Hristos, evreii vroiau să-l prăpădească. Sfânta Maria a fugit cu pruncul, dar era urmărită şi era să fie prinsă. Atunci a aruncat în urmă câteva ouă roşii, şi evreii le-au admirat aşa de mult, încât au uitat să o mai urmărească. Astfel, oul roşu a salvat pe Hristos”.

Sursa informaţiilor şi a citatelor: “Ouăle de Paşti – studiu de folklor” – autor Artur Gorovei – lucrare apăruta sub egida Academiei Romane – 1937
Sursa imaginilor: “Arta decorativă în ceramica românească” – Iuliu Moisil - 1931

Citește mai mult... »

Săptămâna Mare – datini și credințe

Săptămâna Patimilor – numită în popor Săptămâna Mare – este poate cea mai importantă perioadă a calendarului creștin. Acest răstimp, cuprins între Duminica Floriilor și Sâmbăta Mare a Paștelui, este destinat pregătirii creștinilor pentru marea sărbătoare a Învierii. Numeroase sunt datinile și obiceiurile practicate în satele românești de aldădată în ultima săptămână a Păresimilor (notă: Postul de 40 de zile al Paștelui). Voi încerca să enumăr câteva dintre acestea:

Prin târgul de Paști
Lunea Mare: În prima zi a Săptămânii Mari femeile începeau să facă “curățenia mare” de Paște: “Să nu te prindă Paștele în necurățenie, că te blesteamă casa!”. O mare importanță avea aerisitul casei și al lucrurilor din ea: toate așternuturile și țolurile erau scoase în curte la aer, “ca să iasă tot răul de peste iarnă”. Cu toate acestea exista credința că „în Săptămâna Mare să nu prea spoiești, căci e rău de boale”. De asemenea prin satele din Vâlcea era bine: “luni dimineața, în Săptămâna Mare, să pupi oala cu unt” ca să nu-ți mai crape buzele. (2) Tot în această zi: “băieții se însoțesc și fac câte o toacă mare de lemn de paltin, lungă cam de 5 metri și grea, încât abia o poate duce un om. Astfel de toace se pun pe dealuri și în apropierea bisericii, ba aproape de fiecare casă, și o bat mereu până în Duminica Tomii”.(1)

Marțea Seacă: această zi era considerată o zi a privegherii, fiind dedicată pomenirii ultimei cuvântări a Mântuitorului: predica de pe Muntele Măslinilor. În acestă zi continuau pregătirile gospodăriei pentru Paște: “se dădea cu mătura”, se spălau geamurile și se făceau treburile mai grele pe lângă casă. 

Miercurea Mare: era ultima zi din Săptămâna Mare în care se mai ieșea la munca câmpului. Până cel mai târziu în această zi “nevestele cele tinere și fetele” trebuiau să isprăvească cu torsul cânepei și cu pregătirea cămășilor noi, special țesute și cusute “în timpul postului celui mare” pentru sărbătoarea Paștelui. Exista credința că în noaptea din Miercurea Mare, înspre Joia Mare, umbla Joimărița “și la femeile care n’au isprăvit de tors în timpul postului, ori n’au făcut cămăși nouă de Paști, le batjocorește și le arde cânepa netoarsă, le bat peste degete, le arde și le răpește, frigându-le și mâncându-le.”(3) De asemenea “prin unele părți se zice că Joimărița jupoaie unghiile fetelor leneșe, care n’au spălat cămășile și n’au grijit casele, de bună seamă pentru Paști. Cu privire la acestea, femeile au aceste versuri de îndemn:

Curățiți, mamă, casele
Și spălați cămășile,
Că vin Joimărițele,
Cu custurile,
Și sulițele! “(6)

Un obicei interesant era cel practicat în Maidan (Caraș-Severin): “Miercuri noaptea spre Joi-mari, pe la 2 după miezul nopții, obișnuiesc a face la fiecare casă ‹‹lumnicichele›› (lumințele), care sunt șapte focuri mici din vreascuri de alun uscate, adunate de fete mari ori de neveste, care aprind focuri nu numai acasă ci și la mormintele răposaților. Îndată ce s’au aprins ‹‹lumnicichele›› vin copii cu toaca și o bat la fiecare casă, până umblă tot satul. Creștinele îi dăruiesc cu câte un colăcel. După ce a termninat în sat, se duc la morminte și fac asemenea. Încărcați de colaci se’ntorc la casele lor.”(1)

Joia Mare: această zi era dedicată, conform tradiției, pomenirii morților. În gospodărie se făceau copturile pentru Paști: pâinea, pasca și cozonacul; prin majoritatea satelor în Joia Mare se vopseau și se impistreau ouăle.

Printre obiceiurile Paștilor, în Moldova se mai menține și coptul pascăi. Iată cam care ar fi originea acestui obicei: Isus Christos, înainte de a fi prins și răstignit pe cruce, zise apostolilor săi, care până atunci mâncaseră pâine nedospită și nesărată în decursul Paștilor, ca de aici înainte la acea sărbătoare vor mânca copturi dospite și sărate. Cozonacii, mai ales în forma lungăreață, se fac de Paști pentru a aminti sicriul în care a fost așezat trupul Mântuitorului.”(5) De asemenea “în fiecare casă se umple borșul în Joia Mare și dacă este de acest borș vara în putină, atunci nu capătă miros stricat.”(2) În zona Aradului “în Joia Paștilor, dimineața, oamenii își mulg vacile, caprele, oile și din laptele acestora pregătesc caș, apoi ‹‹lipiu cu brânză›› (pască). În ziua de Paști, după ce le-a binecuvântat preotul, după rit, le pun credincioșii pe o masă dinaintea bisericii și fiecare creștin, după ce a luat paști, își ia o bucățică de caș și puțin lipiu.”(1)
Tot „în dimineața de Joi-Mari, din săptămâna ce vine înaintea Paștilor, înainte de a cânta cocoșii a treia oară, oamenii se scoală și fac focuri în ogrăzi. Se zice că aceste focuri închipuiesc focul la care a fost orit și ispitit Apostolul Petru, lângă care s’a lepădat de Isus Hristos, în noaptea în care Mântuitorul a fost prins și mai înainte de care îi spusese: ‹‹Petre, înainte de a cânta cocoșul de trei ori, te vei lepăda de mine››”.(4) Focul din Joia Mare, “se face aprinzând pentru fiecare mort câte o grămăgioară, dacă vrei să fie luminați și ei pe lumea cealaltă.”(2)
Joia-Mare era potrivită și pentru farmece: “seara ‹‹la trastii››, care fată dorește să joace în tot cursul anului la tot jocul, se desbracă de tot și merge în grădina vecinului să fure mătrăgună de acolo. Dacă isbutește să fure, se îmbracă, se duce cu mătrăguna la ușa bisericii și ascunde buruiana în pragul bisericii așa, ca să treacă popa peste ea. Crede că așa făcând, de câte ori va veni vreun fecior din satul vecin, ca ‹‹lăturean›› la joc, pe ea o va juca mai întâi. (Turda-Tur)”(1)

- Ia mieluțul, neamule!...
Vinerea Mare - numită si Vinerea Neagră – era o zi a postului negru. Prin multe locuri era obiceiul ca “în seara de Vinerea Paștelui lumea care vine de la biserică vine cu lumânările aprinse. Sosiți, ocolesc casa de trei ori și fac cruce cu lumânarea pe pereți, în toate cele patru părți, ca să fie ferită de foc, boale și trăznet.” (1).
În Galda (l. Aiud) este obiceiul ca în seara de Vinerea-Mare poporul cu preotul în frunte, după ce au înconjurat de trei ori biserica cu ceremonialul înmormântării Domnului, având toți lumânări aprinse în mâini se duc la cimitir și pun lumânările arzânde lângă cruce. Astfel, cimitirul rămâne luminat noaptea întreagă, de nu cumva suflă vreun vânt să stingă lumânările.”
De asemenea în Chiciudul de Câmpie este obiceiul ca în Vinerea Mare toți feciorii și băieții să se scalde, crezând că dacă se scaldă în această zi nu vor fi bolnavi tot anul.(1) Obiceiul îmbăierii din Vinerea Mare era de altfel întâlnit în mai toate locurile, pentru că se zice că cel ce se scaldă în Vinerea Mare sau de Paști, este sănătos peste tot anul.” De asemenea exista credința că cine ia un ou din seara Domnului Isus Hristos (Vinerea Mare) și-l îngroapă în vie, nu-i bate piatra via în acel an.”(2)


1931: O străduță din Ierusalim (stânga)
si intrarea în Sfantul Mormânt (dreapta) 
În Sâmbăta Mare femeile pregăteau mielul sacrificat în această zi și făceau ultimele pregătiri pentru masa de Înviere. Prin Bucovina “în Sâmbăta Paștilor se face o păscuță a vitelor, care se dă vacilor să mănânce ca să aibă mană.” La fel, “dacă pomii nu rodesc, este bine ca gospodina să meargă în Sâmbăta Paștelor cu mâinile pline de aluat și să le șteargă de pomi, care apoi vor rodi.”  “În noaptea din Sâmbăta Mare spre ziua de Paști, aproape pretudindeni era obiceiul ca să nu doarmă nimeni. Pe la miezul nopții se bătea toaca din turnul bisericii, iar pe la ora 1 din noapte se trăgeau clopotele ca să se adune oamenii la ‹‹Înviere››.”(1)
Prin unele locuri era obiceiul aprinderii “Focului de Sâmbătă noaptea”: “în București, apoi Hărțăgani și celelalte comune din Zarand este obiceiul că, în Sâmbăta Paștilor, seara feciorii din sat se adună și se duc în pădure. De aici aduc câteva care de butuci și le descarcă în ‹‹țintirim››, lângă biserică. Înaintea bisericii este un spațiu mare, pătrat, împrejurat cu bârne groase cioplite în patru fețe, ca să servească drept scaune, lăviți. Feciorii de cu seară fac foc acolo, în țintirim și nu-l lasă să se stingă în cele trei zile ale paștilor, ci arde focul ziua-noapte tot într’una.”(1)

Surse:

(1) A. Viciu – articolul “Obiceiuri de Paști” – publicat în revista “Comoara satelor” – numărul din aprilie 1924
(2) Artur Gorovei – “Credinţi şi superstiţii ale poporului român” – Librăriile Socec&Comp. – 1910
(3) S. Florea Marian – “Sărbătorile la români”
(4) Tudor Pamfile – “Sărbătorile de vară la români” – Librăriile Socec&Comp. – 1910
(5) articolul “Datine și credințe de Paști” – semnat “Lc.” – publicat în numărul special de Paști 1934 al revistei “Ilustrațiunea Română“
(6) Tudor Pamfile – studiul “Mitologie românească – Dușmani și prieteni ai omului” - Librăriile Socec&Comp., C. Sfetea, Pavel Suru - 1916

Citește mai mult... »

Sâmbăta lui Lazăr (Lăzărelul)

Duminica Floriilor - ziua în care creștinii celebrează intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim - este precedată în calendarul nostru popular de Sâmbăta lui Lazăr. În această zi creștinii sărbătoresc Învierea lui Lazăr – cea care anticipează Învierea Domnului. Numită si Moșii de Florii sau Lazărul, sărbătoarea este dedicată de credincioși în special comemorării morților. Tot în Sâmbăta lui Lazăr însă, satele românești din Muntenia erau colindate de grupuri de fetițe care umblau din casă în casă, jucând și cântând, și primind în schimb daruri (ouă și bani). Tematica cântecelor era axată în jurul unui cioban numit Lazăr, care pleca cu oile la pădure, care cădea din copac și murea. Sfârșitul cântecelor reprezenta însă întotdeauna și o urare de belșug sau de viață lungă pentru gazde:

Lazăr mă-sa l-a făcut,
Lazăre, Lazăre,
la o mare sărbătoare
Lazăre, Lazăre.
- Scoală, maică, măicușoară
de-mi fă albă turtișoară!
Mă-sa de grab' s'a sculat,
pe ochi negri s'a spălat
lui Lazăr ce i-a dat
mâna măsii-a sărutat.
Oițele au pornit,
Oițele-au flămânzit.
La pădure mi-a plecat,
muguri verde-a scuturat,
mieilor și oilor.
Vânt de vară mi-a bătut,
copaciul s'a clătinat,
din copaciu mi-a căzut.
Sângele l-a podidit
și pe nas și pe guriță.
Lazăr avea trei surori,
trei surori pe trei cărări:
a mai mare, mai domoală,
a mai mică, mai voinică.

L-au cătat pân' l-au găsit,
pe mâini dalbe l-au adus,
lapte dulce l-au scăldat,
'n lapte dulce cu juniță.
Sus pe masă mi l-au pus
și frumos mi l-au gătit
cu-antiriu de cununie,
și cu brâu de salomie.
Și lăturile-au vărsat
subt umbrar ulucilor
în calea voinicilor
unde-i dragul fetelor,
în mărul bătrânilor,
în ardeiul Sârbilor
și piperul Grecilor,
în vinul boierilor,
În jimbla cocoanelor.
La anul
și La Mulți Ani!

(G. Dem Teodorescu – studiul “Vasilca, Pluguşorul, Oraţii de nuntă,  Paparudele, Caloianu” -  Editura Librăriei „Universala” Alcalay & Co. - 1880)

Sărbătoarea cunoscută la români sub numele de “Lăzărel” era întâlnită și la aromâni sub numele de “Lazar”. Marele folclorist român Grigore Tocilescu descria datinile aromânilor din „Sâmbăta lui Lazăr” în volumul “Materialuri folkloristice” publicat în anul 1900 la tipografia “Corpului Didactic” C. Ispăsescu&G. Brănătescu:
“Acest obicei se face în ajunul Duminicei Floriilor, ‹‹tră Vaiu››. În această zi, fetele până în etatea de 12 sau 15 ani, după ce se îmbracă în haine de sărbătoare, iau câte un coșuleț în mână și o pornesc de cu dimineață, colindând din casă în casă și cântând cântecelele de mai jos. Coșulețul este îmbrăcat în flori naturale, pe care fetele le adună în ajun de prin văi și livezi, mergând mai multe împreună și cântând diferite cântece pe tot parcursul culesului. Aceste flori sunt păstrate în apă cu îngrijire până în ziua următoare. Se cere ca fetele însăși să-și împodobească coșulețul. La Fârșăroate, fetele, după ce se adună mai multe la un loc, iau un mai, lemn cu care se bat hainele de lână la spălat, și-l îmbracă în haine de voinic, sau de băiat. Ele caută să-l facă cât se poate de frumos. Apoi una dintre ele îl poartă în brațe și cu el în mână merg din casă în casă cântând Lazare-pazare și povestind în glumă – altă dată poate în serios – cum frumosul Lazăr a fost omorât, împușcat sau străpuns de vreo fiară sălbatică pe când păștea turma în pădure, sau invocând diferite motive.”

Cântec de “Lazar”

Lazare,
Nefericitule,
Când vor veni Paștile?
Mâine,
Poimâine,
Cealaltă Duminică,
Fetele se-mpărtășesc,
Preotul toacă,
Preoteasa se-nchină,
Cu peștele în făină,
De sară verdețuri fierte,
Poimâine ouă roșii.

Citește mai mult... »