Paparudă-rudă, vino de ne udă

Pentru țăranii români seceta a fost întotdeauna unul dintre cei mai mari dușmani. Ei credeau că “seceta este o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru necredința și feluritele răutăți ale oamenilor”. Tocmai de aceea uneori “seceta-i binefăcătoare, căci mai aduce lumea la calea adevărului, deschizându-i ochii asupra căilor rătăcite și a deșertăciunilor lumești aduse de toată îmbuibarea și huzurul.Seceta nu era privită însă doar ca o posibilă pedeapsă divină. Se credea și că “de cele mai multe ori ploile sunt legate de oameni care au interesul să nu ploaieîntre aceste soiuri de oameni se numără cărămidarii, care au nevoie de soare spre a li se usca cărămida, și care trebuie izgoniți ca să înceteze seceta, - negustorii și jidovii, de pe la târguri, care vor vreme frumoasă pentru facerea negoțului lor și care, pentru împiedicarea ploilor, se slujesc de strigoaice.”(1)

Secetă...
Pentru că ploaia era cea care aducea bunăstare în gospodăriile țărănești, practicarea ritualurilor de aducere a ploi erau importante în viața satului românesc. Pentru dezlegarea cerului si aducerea ploilor  se practicau o multitudine de obiceiuri. Vă voi spune doar câteva dintre ele:
-  prin Banat femeile trebuiau să fure o cărămidă nearsă de la țiganii cărămidari și să o arunce în apă;
- prin Bucovina, pentru aducerea ploilor, femeile tăiau câteva pene din coada unui cocoș și le aruncau în fântână sau în foc; deasemenea ele curățau fântânile din hotarul satului și le stropeau cu agheazmă;
- prin Apuseni era obiceiul de a se fura noaptea din cimitir crucea de la capul vreunui bețiv, cruce care trebuia mai apoi aruncată într-o apă curgătoare;
- prin Moldova oamenii credeau că pe vreme de secetă trebuie să arunce o icoană furată sau chiar toaca bisericii pe o apă curgătoare;
- tot pentru aducerea ploii trebuia să zgândărești mușuroaiele furnicilor sau să... omori câteva broaște.
Dintre ritualurile practicate pentru aducerea ploii cele mai cunoscute sunt Paparudele, Caloianul și Udătoarea.  

Paparuda


Paparuda (numită și păpăruda, păpăluga, dadaloaia sau babaruga) este unul dintre cele mai răspândite ritualuri magice practicate pentru alungarea secetei. Este „jucat” de fete tinere de cele mai multe ori, dar și de baieți prin unele locuri. Iată descrierea unui astfel de ritual, așa cum era el practicat în Banat: Tinerele țigane își împletesc cununi de bosii pe cap, se împestrițează cu panglice rosii, cu salbe de firfirici, și merg să joace din casă în casă. O țigană mai în vârstă cântă din gură - pe o arie monotonă, pe note scurte, stacate și pe un tact repede – un șir de invocațiuni pentru aducerea ploii:

Dodoloaie, loaie
Dă, Doamne, să ploaie,
Ploiță curată
Pe rană vărsată!
Pe cea vale sacă
Norii mi se lasă.
Ploaia mi se varsă.
Să se facă spicul
Mare ca voinicul
Și rodu
Până-n podu,
Cucuruzele
Cât grădinele!
Păpărugă, rugă
Ia'n ieși de ne udă
Cu olcuță nouă,
S’o umplem cu rouă!” (2)
Paparude
După ritmul cântecului, două sau mai multe paparude" joacă în mod săltător, bătând din palme, plesnind din degete, imitând sunetul castanetelor spaniole și repetând alternativ exlamațiunea Ha! Ha! În timpul acesta stăpâna casei ia o cană cu lapte dar mai cu seamă o găleată, o doniță cu apă și o aruncă pe dânsele, udându-le de sus până jos. Zărind’o, paparudele se prefac  fug; uneori fug în realitate, mai ales când apa e rece. Însă cele din urmă sunt ajunse și tot nu scapă de botezul, de ploaia ce invocă. Apoi, după diferite urări de viață fericită, primesc sau o monedă, sau o strachină de grâu, de mălai, de făină, de fasole, ori un caier de lână, o rochie etc. În același mod purced din casă în casă, și aceluia la care nu joacă paparudele", există credința că nu-i va merge bine vara ce urmează".(3)

Caloianul

Caloianul era un alt ritual practicat pentru curmarea secetei. Era o datină care se ținea de obicei în a treia zi de marți de după Paști, dar care se repeta de-a lungul anului atunci când seceta pustia ogoareleCând seceta durează mai multe săptămâni, e obiceiul ce fetele și femeile de la țară, frământând pământ galben, să modeleze un om în miniatură – numit Caloian sau Scaloian – pe care’l pun într-un mic coșciug ca pe mort, îl plâng, îl tămâie și îl îngroapă, sau între bosii, sau la fântână, sau la puțul satului cântându-i versurile:

Caloiene, iene
Caloiene, iene
Du-te’n cer și cere
Să deschidă porțile
Să sloboaze ploile
Să curgă ca gârlele
Zilele și nopțile,
Ca să crească zilele.
(…) Caloiene, iene
Caloiene, iene
Du-te’n cer la Dumnezeu,
Ca să plouă tot mereu
Zilele și nopțile,
Să dea drumul roadelor
Roadelor, noroadelor,
Ca să fie’mbelșugată
Țara toată, lumea toată.

Caloianul
Ca să poată plânge, căci plânsul este obligatoriu, se freacă cu ceapă la ochi. După trei zile dezgroapă Caloianul și’l aruncă pe gârlă, ca să tulbure norii și apele, cum se întâmplă înaite de ploaie. Bărbații ară numai până la prânz în ziua Caloianului, iar de la amiază până seara beau și joacă la cârciumă.(3)

Udătoarea 

Prin Oltenia, pentru a porni ploile se practica o datină numită udătoarea sau fierăritul. Iată cum se desfășura acest ritual la Bârca pe la sfârșitul secolului al XIX-lea: Mare zgomot era și atunci când Dumnezeu nu vrea să dea ploaie! Numai ce vedeai dănacii, oameni în toată firea, în mijlocul nopții, unii mugind ca boii, alții bătând clopotul de la biserică, pe când alții luau căldări, hârdaie și dau fuga la Dăsnățui, le umpleau cu apă și apoi tăbărau mai întâi pe la Țigani, iar apoi plecau mai pe la toți oamenii din sat, de alegeau mai ales pe fete, le descoperiau și le făceau leoarcă de apă. Te uitai bine la ei cum fugeau bieții oameni, înecați de răcoreala apei.

Udătoarea
După aceea puneau mâna pe cară, căruțe, sănii, le luau târâș și le duceau de le aruncau în Dăsnățui. Alătrau câinii de ziceai că au tăbărât turcii! Auzeai oamenii șoptind în cergă:
- I-auzi fierașii !
Și se închideau în casă. Așa li se făcea dacă dormeau pe-afară! Și dimineața numai ce vedeai oamenii că se duceau de-și luau carăle cu proțapele frânte, cu leucile rupte, cu roțile pierdute și nu ziceau nimic!  Ba:
- Ploaie să dea Dumnezeu ! (1)

Surse:

(1)  Tudor Pamfile – Văzduhul după credințile poporului român – București,1915;
(2) Enea Hodoș -  Cântece bănățene – Caransebeș, 1898;
(3) G. Dem. Teodorescu – Poezii populare române – București,1885;
(4) T. Gherman -  Ploaia în credințele poporului – articol publicat în revista Comoara satelor” numerele din februarie și aprilie 1924.


Citește mai mult... »