O nuntă în Paloș (fotoreportaj interbelic)

Vă invit să vizităm impreună “un colț din țara noastră pe care puțină lume a avut prilejul să le viziteze. Unul dintre colțurile pitorești, izolate de frământările superficiale ale modernismului, care își trăiesc viața lor simplă, naturală, dăinuitoare de veacuri.” Locul în care ne invită să mergem reporterul interbelic al revistei “Realitatea Ilustrată” în articolul O nuntă în Paloș, județul Târnava” publicat în numărul din 7 august 1930: satul Paloș (mai demult Palăș, în dialectul săsesc Kenengderf, în germană Königsdorf - în traducere "Sat crâiesc", în maghiară Pálos - sat din comuna Cața, județul Brașov): “Cine n'a auzit măcar că Valea Mureșului, acest rai pe care poeții l-au cântat în versuri nepieritoare, brodează de o parte și de alta a albiei sale localități al căror pitoresc e neîntrecut în tot Ardealul. Acest pitoresc al naturii, această poezie a peisajului, au influențat în mod deosebit firea locuitorilor, au sensibilizat sentimentalitatea lor, născând în fiecare simțământul artistic, gustul pentru cultul frumosului și respectul tradiției.”



Pentru că reporterul revistei “Realitatea Ilustrată” a ajuns în Paloș într-o zi cu totul specială pentru locuitorii satului ardelean – ne invită și pe noi – prin intermediul fotoreportajului său - să luăm parte la o nuntă. Vom fi însoțiți aici și de “dl. Gheorghe Cernea, originar din Paloș, care a luat parte la toate manifestările țăranilor din jurul Paloșului, a studiat viața în toată intensitatea ei, a cules obiceiuri caracteristice, poezii poporane, grăite de gura țăranilor la șezători și festivități și a redat apoi spicuirile d-sale în două volume de mare importanță pentru folkloristica română. Primul volum este intitulat ‹‹Obiceiuri de nuntă din județul Hunedoara›› iar al doilea ne înfățișează sugestiv ‹‹Floricele din jurul Cohalmului››”:

Nuntă în Paloș

Lăsând la o parte portul caracteristic, care nu se aseamănă câtuși de puțin cu al altor localități, după cum se poate observa în fotografiile pe care le publicăm alăturat, fotografii ce ne-au fost puse la dispoziție în mod grațios de d. Gheorghe Cernea, m'am apucat să disec obiceiurile de nuntă din Paloș. E tot ceea ce poate fi mai curios și mai poetic.
 
Stânga: O țărancă “specialistă” execută dansul de nuntă “bârdahoaza” 
Dreapta: Mireasa stropind oaspeții

O nuntă pe domeniile Paloșului înseamnă o sărbătoare la care vibrează toate sufletele împrejurimilor. Cu săptămâni înainte, când se vestește evenimentul, mulțimea purcede la preparații febrile. Se lucrează cămeși, fote cusute cu ornamentații artistice, laibăre migăloase și batiste brodate cu finețe și maiestrie specifice ținutului. În ziua cununiei, casa tinerilor e vizitată de o mulțime nesfârșită în hainele ei de sărbătoare; toată lumea așteaptă cu vădită curiozitate desfășurarea lucrurilor. Și fazele nunții sunt așa fel orânduite că procură invitaților emoții plăcute și variate. Formalitățile legale, firește, sunt aceleași. Cele bisericești de asemenea, cu deosebirea că preotul după terminarea slujbei le dă mirilor prescură cu miere de albine și că atunci când tinerii care se căsătoresc sunt săraci schimbă între ei în loc de verighete, câte o monedă de argint. 

Stânga: Carul cu zestrea miresii pornește spre casa mirelui
Dreapta: “Casa mare”
După cununie și în cazul când mirele nu e din aceeași comună, întregul alai pleacă la mireasă. Tinerii căsătoriți sunt instalați în fruntea cortegiului, într'un car tras de patru boi și împodobit cu năframe multicolore. De la biserică și până acasă, șoseaua vuiește de chiote și veselie. Bărbați și femei, tineri și bătrâni, se asociază cortegiului, însuflețindu-l cu urale, glume și cântece poporane. Înainte de a intra în casă, mirele și mireasa se prind de mână și ocolesc de trei ori o masă așezată în curte, pe care se află un vas cu grâu și doi colaci. După aceea, mireasa ia din grâu și risipeste în toate părțile cu urarea: Noroc să deie Dumnezeu!”- urare la care se asociază toată lumea.
 
Rândul de sus, stânga: “Două neveste pe cap cu cârpe", 
cum sunt numite basmalele în această regiune; 
Rândul de sus, dreapta: o tânără mireasă, purtând pe cap “hirul” 'tradițional, 
lucrat cu o deosebită măiestrie și împodobit cu o salbă; 
Rândul de jos: două neveste tinere, împodobite cu fachior - 
un fel de tichie învăluită cu văluri dese. 

În sfârșit, mesele încărcate cu bucate specifice nunții își așteaptă oaspeții. Nimeni nu se așează însă la masă mai înainte de a-și spăla mâinile într'un ciubăr înadins pregătit. Și fiecare depune în acest ciubăr câte o monedă, după starea și puterile lui. Ciubărul e luat imediat de miri și transportat la o oarecare distanță în grădină, unde ocolesc un pom, de trei ori, la rădăcina căruia varsă în cele din urmă apa. Ceremonia aceasta este foarte importantă și cât se poate de impresionantă pentru tânăra pereche.

Stânga: Două tinere fete, în port de iarnă 
– “care-i foarte aspră prin partea locului”
Dreapta: O “nevastă cu vălitoare”
Și iată-i pe invitați - d. Gheorghe Cernea ne asigură că sunt foarte numeroși acești invitați – așezați la masă. Se bea, se mănâncă, se glumește, dar mai ales se recită versuri poporane. Fiecare oaspete este obligat să rostească o urare în versuri, începând de la rudele apropiate ale miresei, până la codașul satului. Faptul nu e de loc surprinzător, deoarece locuitorii din jurul Paloșului, cu toată urgia ungurilor de a-i maghiariza, și-au transmis din tată'n fiu și și-au respectat tradiția exprimând-o prin versuri de o frumusețe captivantă:

Câtu-i pân’la Cluj în sus
Fete ca pe-aicea nu's
Că's 'nalte și sprâncenate
Și spre dragoste plecate.
Ochii negri ca neghina,
Gura dulce ca smochina.
Când apuci a săruta
Nu te mai poți sătura,
Ca de vin roșu toamna.
 
Rândul de sus, stânga: un moșneag “tragând convins din pipă",
cea mai bună prietenă a lui de zeci de ani; 
Rândul de sus, dreapta: Doi flăcăi fotografiați
alături de o tânără fată înainte de a fi încorporați 
Rândul de jos: Trei flăcăiași de curând intrați în horă

În regiunea Paloșului, dragostea și căsătoria au poezia lor specifică, prin naturaleța și verva versurilor, din care extragem următoarele:

Nu gândi badeo prea bine,
Că ți-i bate joc de mine
De-mi ajută Dumnezeu,
Mai iute mi-oi bate eu.
Nu gândi bade gândi,
Că alți ca tine n'or mai fi.
Că nici drumul nu-l voi trece
Ș'oi găsi ca tine zece.

Sau:

Însura-m'aș, însura
Nu știu socrul ce mi-o da.
Trăistuța cu fusele,
Trocuța cu mâțele.
Ș'un căruț c'o iapă șchioapă,
De-oi căra morții la groapă.

Stânga: Doi bărbați căsătoriți, gospodari de frunte, 
purtând cojoacele ținutului 
Dreapta: Neveste împodobite cu “păiori”, în port de sărbătoare
Ori:

Aseară ș'alaltă seară,
Fluera badea pe-afară.
Fluera’n mânia mea,
Că alta ș'o căpăta.
De ș'ar căpăta o sută
Ca mine tot nu-l sărută.

Alta:

Hai bade să ne iubim,
La luat să ne gândim.
Jos îi pâmântul de soare,
Pân'la luat e multă cale.
Sus e cerul de pâmânt,
Până la luat e mult.

Și ultima, relativ la soacre:

Tu mireasă draga mea,
De o fi soacră-ta rea,
Să mi-o apuci de cosiță,
Și să mi-o duci la vedriță.
Și să mi-o apuci de păr,
Și să mi-o duci la ciubăr.
Dar dac'o fi soacră bună
S'o cinstești ca pe o mumă.

Stânga: Femeie cu fus 
Dreapta: Stegarul care deschide cortegiul de nuntă



Citește mai mult... »

Supersiţii şi obiceiuri la naşterea unui copil


Noi românii suntem, prin firea noastră, un popor superstiţios. Foarte mulţi dintre noi credem în “semne” care ne influenţeză viaţa sau care ne prevestesc viitorul. Suntem supersiţioşi – dar fără să devenim fanatici. Dacă lucrurile prevestite de semnele citite în jurul nostru se împlinesc, povestim aceste lucruri aproape cu voluptate celor din preajma noastră. Naşterea unui copil este unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa noastră. Supertiţiile nu pot aşadar să nu ne însoţească în această perioadă. Am să vă spun în cele ce urmează câteva superstiţii legate de naşterea copiilor culese de doi mai etnologi români: Arthur Gorovei (“Credinţe şi superstiţii ale poporului român” – studiu publicat în anul 1915) şi George S. Ionescu (“Mică colecţiune de superstiţii ale poporului român” – lucrare tipărită în anul 1888):




Superstiţiile femeilor însărcinate

Femeia însărcinată să nu mănânce două poame crescute în pom lipite una de alta pentru că va face gemeni.

***
Femeia însărcinată care va şedea pe treptele unei scări de la vreo casă va face copilul anevoie.

***
Femeia însărcinată care va culege în poală surcele ieşite de la rindea va face un copil cu părul creţ.

***
Femeia care se ştie că este însărcinată şi nu spune asta când este întrebată, va naşte copilul mut.

***
Femeia însărcinată care va şedea pe vreo albie va naşte fată.

***
Femeile însărcinate să nu lovească cu piciorul vreun câine ca să nu nască un copil câinos la inimă.

***
Dacă o femeie însărcinată mănâncă borş umplut în zi de sec, copilul va avea bubuşoare (focuri); acestea se lecuiesc cu cărbune viu pisat pe pragul uşii şi amestecat cu smântână.

***
Femeia însărcinată nu trebuie să treacă peste vreo funie, că face copilul cu buricul (cordonul ombilical) încurcat pe după gât; nici nu trebuie să stea pe saci pentru că va naşte greu.

***
Femeia însărcinată să nu mănânce inimă de pasăre rea – cum ar fi cocoşul – pentru că va face copii răi.

***
Dacă o femeie însărcinată vede un foc mare, să nu pună mâna la faţă şi nici să nu se mire, pentru că va naşte un copil care va avea pete roşii.

***
Femeia însărcinată să nu-şi înoade pletele pentru că va face copilul cu limba împiedicată.

***
Dacă femeia însărcinată va da cu piciorul într-o pisică va face copilul păros.



Supersiţii şi obiceiuri la naşterea unui copil

Îndată după naştere copilul trebuie cântărit, ca să nu se lipească farmecele de el. Greutatea cu care s-a născut trebuie ţinută minte pentru ca atunci când i se va descânta de leac, să i se descânte cu atâta apă cât a cântărit copilul la naştere, pentru că numai aşa va avea leac.

***
Femeia care naşte mai întâi un băiat va tăia poalele cămăşii în care a născut şi le va da unei fete mari să treacă de nouă ori prin ele pentru ca aceasta să se mărite curând.

***
Dacă copilului nou-născut i se dă să bea apă dintr-un clopoţel sleit, acesta va deveni cântăreţ mare.

***
Apa în care s-a scăldat copilul nou-născut nu se aruncă spre sfântul soare ci spre miază-noapte, pentru că altfel copilul va face bube pe corp.

***
Buricul copiilor se păstrează până în al şaptelea an şi dacă atunci se poate deznoda e semn că acel copil va fi deştept.

***
Când se naşte un copil şi pică pe mâna dreaptă, toată viaţa lui va fi cu dreptate, iar dacă pică pe mâna stângă, va trăi numai cu strâmbul.

***
Când se naşte un copil să i se pună în gură o bucăţică de măr muiat în vin, ca să fie voinic şi vesel.

***
Copii născuţi imediat după miezul nopţii sunt norocoşi.

***
Dacă la naşterea copilului e timp frumos, acesta va fi norocos şi fericit toată viaţa; dacă e timp rău şi furtunos atunci va avea multe valuri în viaţă.

***
În scăldătoare noului născut trebuie să se pună: busuioc, ca să fie iubit ca busuiocul; bani de argint, ca viaţa lui să fie curată ca argintul; bujor, ca să fie rumen ca bujorul; miere, ca să fie dulce la vorbă; pâine, să aibă îndestulare şi să fie bun ca pâinea; zahăr, ca să-i fie viaţa dulce; ou, să fie întreg şi sănătos ca oul; lapte dulce, ca să fie alb ca laptele; aghiasmă, ca să nu se apropie de el duhurile necurate.

***
Copilul nou născut se scaldă cu apă călduţă pentru ca să nu devină desfrânat; apa în care se scaldă copilul se încălzeşte cu vreascuri culese de pe drumuri.

***
A treia zi după ce se naşte un copil apar apar ursitoarele la ferestre. De aceea uşile şi ferestrele trebuie ţinute deschise şi trebuie să fie linişte în casă la miezul nopţii. În camera în care doarme copilul se pun pe masă sare, mâncare, băutură şi bani de cheltuială. Dacă ursitoarele nu vor găsi aceste lucruri vor ursi rău noului născut.



Surse:

George S. Ionescu – “Mică colecţiune de superstiţii ale poporului român” – 1888
Arthur Gorovei – “Credinţi şi superstiţii ale poporului roman” – 1915


Citește mai mult... »