Usturoiul în descântece, farmece şi vrăji

Usturoiul - sau aiul după cum mai este numit prin Banat şi Transilvania – este una dintre plantele cele mai des folosite de români pentru a se lecui de boli, pentru pentru alungarea spiritelor necurate sau pentru  “prinderea” farmecelor, a descântecelor sau a vrăjilor. Este întrebuinţat în aceste scopuri atât usturoiul de toamnă cât şi cel de vară. “Femeile ştiutoare” îl folosesc însă cu precădere pe cel de toamnă pentru a face vrăji sau pentru descântece.


Usturoiul şi spiritele necurate

“Usturoiul, după credinţa Românilor, e cel mai bun mijloc de apărare nu numai în contra boalelor lipicioase ci şi a spiritelor necurate, precum sunt: Strigoii şi Strigoaiele, Moroii şi Moroaiele, Solomarii şi Vântoasele. Drept aceea în serile spre Sân-Vasile, Sân-Gheorghe sau Sânt-Andrei, când se zice că umblă mai tare spiritele necurate, cu deosebire Strigoii, pe la casele şi grajdurile oamenilor, apoi în sâmbăta Săptămânii mari, când vin Vântoasele, românii ung în tot anul cu usturoi în forma crucii uşile şi uşorii, ieslele şi obloanele grajdurilor şi vitele ce locuiesc într'ânsele, mai ales vacile de muls, la pulpă şi printre coarne. De grajdurile şi de vitele care s'au uns astfel cu usturoi şi cu păcură sau dohot, nu se pot apropia spiritele necurate ca să le facă vreun rău.”

“Ungurean cu suman scurt,
Moghior, Moghiorlan!
Nu şedea'n Moldova mult
Moghior, Moghiorlan!
Şi te du în ţara ta
De-ţi mănâncă slănina,
Şi-ţi fă casă pe gunoi
Şi-o freacă cu usturoi
Ca s'o aperi de strigoi.”

Strigoii şi solomonarii nu suportă mirosul de usturoi şi “numai dacă le vine mirosul lui la nas fug încotro apucă”. De aceea, pentru a îndepărta din preajma lor spiritele rele sau bolile, în aceleaşi zile, românii se ung cu usturoi chiar pe ei înşişi. Un obicei interesant se întâlnea prin Bucovina: atunci când mergeau desculţi la cules de mure sau de zmeură, oamenii îşi ungeau cu usturoi tălpile picioarelor “ca să nu îi muşte şerpii.

Usturoiul şi bolile

Utilizarea usturoiului în scop profilactic este şi astăzi o practică uzuală. În vechime însă întrebuinţarea lui era mult mai răspândită. Se ştia că “în timp de epidemii e bine să afume omul casele cu fâştiul şi babiile usturoiului de toamnă (notă: tuleiul usturoiului de toamnă împreună cu măciuliile care conţin semiţele); atunci nu se poate apropia de dânsele nici un rău. Când bântuieşte holera, românii moaie usturoi în oţet şi se freacă cu dânsul peste tot corpul. În timpul din urmă, de când difteria sau  „boala de grumaz", după cum o numeşte poporul, a început a secera şi'n Bucovina o mulţime de vieţi tinere, româncele înşiră pe-o aţă babii de usturoi (notă: măciuliile cu seminţe de usturoi) şi le anină copiilor la grumaz. Ele cred că de copilul care le poartă nu se apropie difteria sau cel puţin copilul nu se poate umple aşa degrabă de acesta boală urâciosă şi periculosă.” Usturoiul era folosit pentru vindecarea unei game largi de boli. Vă voi spune acum doar că “dacă cineva avea vreo bubă pe trup, descântătorea bânăţeană punea praf de puşcă şi ai (notă: usturoi) la inima bolnavului şi după aceasta îi descânta de „bubă".


Usturoiul şi descântecele

Usturoiul de toamnă era folosit de descântătoare într’o multitudine de ritualuri magice. O să vă descriu acum două dintre aceste practici, care se făceau pentru vindecarea celor “pociţi pe timp de noapte” şi pentru vindecarea celor “cuprinşi de ceas rău”: Dacă vreun om e pocit în timp de noapte, adică are „pocitură de noapte", descântătoarea, care voieşce să-l vindece ia un fir de usturoi şi străpungându-l pe toate părţile cu vârful unui ac descântă zicând:

De la casă,
De la masă,
N.(se spune numele celui descântat) s;a sculat
Şi s’a luat
Sănătos
Şi voios,
Pe cale
Şi cărare.
Când a fost la mijloc
De cale
Şi cărare,
Pe N. l’au întâlnit:
Nouă Strigoi,
Nouă Moroi,
Nouă Strigoaie,
Nouă Moroaie,
Nouă diochitori,
Nouă pocitori.
Şi cum l’au întâmpinat
Prin inimă l’au săgetat,
În pat de moarte l’au culcat,
Bun de nimica l’au lăsat.
N. a prins a se văita
Şi a se văera.
Nimeni nu l’a auzit,
Nimeni nu l’a văzut,
Cum se văieta,
Şi cum se văera,
Fără Maica Domnului
Din poarta cerului…
Ea l’a auzit,
Ea l’a văzut,
De mâna dreapta l’a luat
Spre soare l’a înturnat,
Sănătate’n trup ia dat.

După ce rosteşte cuvintele acestea şi străpunge cu vârful acului căţelul de usturoi, cu o parte a căţelului descântat şi străpuns descântătorea unge pe omul cel pocit peste tot trupul, iară cealaltă parte i-o dă s'o mănânce. Unele descântătore, voind a vindeca un om pocit, iau trei sau nouă căţei de usturoi şi-l pisează bine până ce se face dintr'ânşii mujdei, cu care ung pe omul pocit. Dar înainte de aceasta îl descântă de pocitură, dacă ştie; în caz contrar îl unge şi fără descântec şi se zice că bolnavului îi trece boala de care este cuprins. După alte descântătoare omul pocit se descântă mai întâi de pocitură şi după aceea se unge cu un căţel de usturoi, iară pe altul îl mănâncă. Apoi se pune în pat, se'nveleşte bine şi dormind un răstimp se vindecă. Când se scoală i se pare că nu-i cel de mai nainte.”



Pentru vindecarea bolnavilor de “ceas rău“ se folosea de asemenea cu precădere usturoiul de toamnă. Descântătorea, care vroia să vindece pe cel cuprins de „ceas rău", lua un căţel de usturoi şi îl descânta astfel pe cel bolnav:

“Nouă voinici ne’nsuraţi
Pe nouă cai învăţaţi
Au încălecat
Şi la drum au plecat,
Din pinteni galbeni zurăind,
În spete drepte tăind,
Tot tăind
Şi încercând,
Ceas greu,
Ceas rău,
Din faţa obrazului,
Din creierii capului,
Din inimă,
De sub inimă,
Din ciolane,
De sub ciolane,
Din ficaţi,
De sub ficaţi,
Din carne,
De sub carne,
Din toate ciolanele,
Din toate’ncheieturile…
Nouă fete despletite
Cu paharele umplute,
Pe N. să îl părăsiţi
În ăst ceas să vă despărţiţi
În munţi pustii să vă duceţi
Acolo să şedeţi,
Acolo să locuiţi,
Şi-acolo să vieţuiţi.”

Se credea că după ce zicea descântătoarea spunea aceste versuri şi după ce ungea bolnavul de „ceas rău" cu usturoiul descântat de tot corpul acesta îşi va reveni foarte repede.



Usturoiul şi vrăjile

O plantă cu calităţi miraculoase precum usturoiul nu putea să nu fie folosită şi în practicile vrăjitoarelor: Adeseori am auzit istorisindu-se că se află o mulţime de oameni răutăcioşi şi mai ales femei care prinzând ură asupra cuiva sau crezându-se a fi urâţi şi pismuiţi de către cineva, caută fel de fel de mijloace ca să se desbăreze de aceasta ură şi pizmă şi s'o'ntoarcă înzecit asupra respectivului. Unii dintre aceşti oameni iau lut din urma contrarilor lor şi prin diferite vrăji sau prin alte mijloace caută să le facă rău, să-i nefericească. Alţii aruncă în calea contrarilor lor diferite necurăţenii vrăjite şi dacă din întâmplare aceştia calcă în ele se umplu de bube rele, de fapt şi de câte altele de care nu se pot curăţi ani întregi. Cum se face aceasta, se vede din cele următoare: Omul rău ia trei fire de usturoi de toamnă, nouă fire de piper, trei sau nouă fire de tămâie, precum şi o mulţime de necurăţenii, ale căror nume nu mă iartă buna cuviinţă a le'nşira aici. Pe toate acestea, cum însereză, le pune în mijlocul casei. Apoi ia o mătură şi măturând casa din toate părţile, ungherele şi cotloanele asupra acestor obiecte, vrăjeşte zicând:

Eu mătur ura 
Şi făcătura,
Şi urgia
Şi pizmuirea,
Şi datul,
Şi faptul,
Din toate părticelele,
Din toate unghiurelele, 
Din toate colţurelele,
 Din toate gozurelele…
Toată ura
Şi făcătura,
Toată urgia,
Şi pizmuirea,
Tot datul
Şi faptul
 Pe capul celui ce mi-a făcut
Şi mi-a dat
Toată urgia înapoi i-am înturnat! 

După ce rosteşte cuvintele acestea, strânge toate măturăturile dimpreună cu obiectele amintite într'un petec de pânză, care e mai murdar, mai urît şi mai cotrenţos. Apoi se duce cu dânsele şi le aruncă în calea contrarului ei adevărat sau presupus. Vrăjitorea crede că dacă contrarul ei va călca în ele, îndată se molipseşte, se umple de diferite bube rele, se inbolnăveşte şi numai prin ajutorul altei vrăjitoare se poate curăţi şi vindeca. Iară cel ce le-a aruncat se curăţă.

De toată ura
Şi făcătura,
De toată urgia
Şi pismuirea,
De tot datul
Şi faptul
Şi rămâne curat
Şi luminat
Cum D-zeu l'a lăsat.”

Sursa:  articolul “Usturoiul la poporul român” – semnat S. Fl. Marian – publicat în revista “Albina Carpaţilor” – numărul din 15 mai 1880.




Citește mai mult... »

Descântecele babei Cocoșoaica

În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că bolile “ne sunt date de spiritele cele rele”. Românii aveau convingerea că majoritatea „beteșugurilor pot fi îndepărtate cu ajutorul farmecelor și al descântecelor. Oamenii au născocit farmece și descântece despre care credeau că ar putea să îi ajute în aproape orice situație: pentru alungarea bolilor (de brâncă, de bubă, de gălbenare, de gâlci etc.), pentru alungarea spiritelor rele (de iele, de smeoaică, de samcă etc.), pentru aducerea dragostei (de ursită, de scrisă) sau pentru invocarea ajutorului în situațiile limită (secetă, caniculă, furtună, pentru paza recoltelor sau a animalelor etc.). “Zilele când la sate baba Anghelușa era cea mai temută au trecut. Acum descântecele, vrăjitoriile, datul cu ghiocul și făcătura de dragoste sau de boala seacă au rămas numai de atât bune ca să le scriem în cărti” - spunea pe la 1907 un redactor al revistei “Țara Noastră”. Dar, cu toate acestea, trei decenii mai târziu, reporterul Lory Panairescu-Zătreni consemna în revista Realitatea Ilustrată”:



„Al doilea dușman al medicului comunal o constituie ceata - de multe ori inteligentă - a lecuitoarelor. O lecuitoare nu e numai decât o femeie bătrână, o babă: poate fi și mai tânără. Se cere, însă, să fi fost negreșit măritată și să fi îngropat, dacă nu mai mulți, cel puțin un bărbat. Și negreșit - e mai deșteaptă decât mulți dintre ceilalți - altfel nu ar putea fi lecuitoare. Știe de toate: să moșească, să ajute la lepădat, să tragă, să descânte: de rău și de bine, să facă de spart o bubă rea, să spele mortul, să-l îmbrace, să-i ia măsura cu o creangă de alun, să dea peste groapa proaspât astupată o găină neagră groparului, să facă colivă și să bocească cu viers.


(...) Lecuitoarea are marele avantaj de a fi și ea țărancă: ea trăiește și muncește în mijlocul celorlalți, la fel cu ei, și - de multe ori - e înrudită cu mare parte din săteni. Dar, cel mai de seamă avantaj, e că ea nu dă numai consultații, ci și medicamente. Aici se plasează veșnicul deziderat al medicilor rurali. Ei cer medicamente, cer veșnic medicamente. Ceea ce li se trimite de la depozitul central sanitar al regiunei, față de cerințele reale, e pur și simplu ridicol. Sunt medici care dau din buzunarul lor, pentru pansamente, alcool, tinctură de iod, etc. Dar numai puțini pot face acest gest și numai în mică măsură. Țăranul pleacă de la dispensar, de foarte multe ori, cu o fițuică de hârtie, o rițeptă, care nu-l satisface deloc. Farmacia poate fi la 30-40 de km. de satul lui, medicamentele nu prea sunt ieftine de obicei, cu atât mai vârtos cu cât farmacistul rural are de plătit, în plus, un transport costisitor, care se adaugă firește, în unele cazuri, la prețul rițepte. În schimb lecuitoarea Cocoșoaica, lelea Maria ori țața Constandina, ia o pasăre omului, ori o oca de țuică, ori două oare (pui) mai mici dar îi dă și leacul. Fie el untură de câine pentru ofticoși, fie buruieni pentru tuse, fie că îl trage cu cărbune, îl calcă, îl măsoară cu cuțitul. (Femeia Constandina lui Radu Stoica din comuna Z., măsoară cu cuțitul pentru orice boală, dar mai ales de răceală ori de junghi). Chiar dacă pacientul se prăpădește, închide ochii mulțumit c'a încercat lumea, în tot felul, să'l întoarcă" (să-l însănătoșeze).



Însă, ca și la oraș, clientela cea mai de seamă a lecuitoarelor o formează femeile și fetele. Omul - adică bărbatul - e oricum mai puțin credul, mai merge la oraș, după o nevoie", e scuturat, trezit, desmorțit, ca un arbore'n furtună, de serviciul militar. Femeile și fetele însă, se duc la bunele țațe sau lelițe știutoare și pentru fermece, adică fie pentru a momi pe cineva din dragoste, fie pentru a-i pierde sufletul din ură. În satul meu, sat oltenesc, departe de oraș, departe de calea ferată, țăranii spun că cutare fată sau cutare flăcău bolește din dragoste, ori din ură. Și cât adevăr în această expresie... De aici nevoia lecuitoarei de a fi medic sufletesc, de a ostoi sentimentele sau resentimentele. Câte fete, câte mame nu vin la ele pentru a curma o jale, pentru a aduce un om" (soțul) la vatra lui, o cununie la o fată mai coaptă, ba chiar și moartea unui dușman. Descântecele și fermecele" se fac în secret. Riturile sunt scabroase uneori, de aceea se fac cu mare fereală. Îmi propun ca, foarte curând, să dau în paginile “Realității Ilustrate" câteva exemple de farmece. Iată totuși, pentru ca cititorii noștri săși poată face o idee, cum putem să ne vindecăm, fără Javol, Capol, Testa ori alte medicamente, de durere de cap, fără dentist de dureri de dinți, fără Gomenol de guturai și așa mai departe.

Lecuitoarea ia apă din nouă ciuturi și o bate cu nouă fire de busuioc, luate din nouă sacsii (ghivece), de la nouă case. Bate apa și spune de nouă ori așa:

   Cuțit, cuțit, cuțitat și alămat,
   De nouă țigani lucrat,
   De nouă popi cununat,
   De nouă foi suflat
   De nouă muieri descântat,
   Fă-te naiba împelițat,
   Și ieși de la (cutare) din creierii capului,
   Din fața obrazului,
   Din sgârciul nasului,
   Din limbele capului,
   Din dinți,
   Din măsele,
   Și du-te unde oi ști,
   Pe ale pustii,
  Și să nu mai vii.

Bolnavul asvârle în apa astfel descântată nouă cărbuni, aprinși sau numai încinși și spune, la rândul lui, odată cu lecuitoarea:

   Eu cu apa asta, când m'oi uda,
   Durerile, junghiurile, cuțitele, frecările, acele, undrèlele,
   Mi-or ieși din creierii capului,
   S'or potoli durerile,
   Cum a potolit Dumnezeu vacile în oboare,
   Porcii în cotețe,
   Cum a potolit Dumnezeu vântu' pe tot pământu'.



O frecție bună, cu apa asta și bolnavul nu mai are cuțite în creier sau în măsele. E medieval? Posibil, dar e real. De altfel descântecele sunt în mare cinste și la București, pe la mahalale, ba uneori chiar în sâmburele orașului. Reamintiți-vă procesul Titei Cristescu (notă: Tita Cristescu, Miss România 1926, a murit în anul 1936 otrăvită cu cianură de potasiu ascunsă în bomboane; asasinul a fost descoperit la mai bine de un deceniu, acesta mărturisindu-și  crima la spovedania de pe patul de moarte), cu amănuntul scabros al unei vrăji, în care escrementul amestecat în cafeaua neagră avea un rol de seamă Dacă așa ceva s'a putut petrece în Capitală, întro lume din pătura zisă cultă, de ce să ne mire practici asemănătoare întrun sat, sau mai multe, pierdute între coline nărăvașe? E un subiect asupra căruia vom reveni. Și totuși trebuie să ia un sfârșit aceste obiceiuri. Sunt oameni cari zâmbesc, dar săteanul crede în ele, ca în mama lui și moare cu zile. Cel care luptă din răsputeri în această direcție e medicul de la țară. Dar cât de puțin e ajutat!

Ce s-a schimbat? Ce a rămas aproape la fel ca și acum 80 de ani – atunci când redactorul Lory Panaitescu-Zătreni își publica articolul în revista “Realitatea Ilustrată”? Vă las pe voi să răspundeți…

Sursa:

- articolul “Satul românesc - Viața medicului de la țară” – semnat Lory Panaitescu-Zătreni – publicat în numărul din 17 martie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”


Citește mai mult... »

De 1 Mai (de la Armindeni la “Ziua Muncii”)

DE ARMINDENI

Ziua de 1 Mai, numită în popor Armindeni, este cunoscută și ca “Ziua pelinului” sau “Ziua bețivului” (datorită supertiției conform căreia dacă bei vin roșu sau vin–pelin în această zi ți se înnoiește sângele).

De Armindeni - la iarbă verde
În ajunul acestei zile românii transilvăneni aveau obiceiul de a pune la poarta fiecărei case câte o creangă verde de stejar. Semnificația acestui obicei era următorul: “se spune că, într-o seară, în timp ce Isus era găzduit într-o casă, cei care vroiau să-L prindă și să-L omoare au înfipt o creangă verde de copac în fața casei în care stătea, ca să o poată recunoaște a doua zi. Aceștia au găsit însă în dimineața zilei următoare câte o creangă asemănătoare în dreptul fiecărei case și, din această cauză, nu au putut să-L găsească și să-L omoare pe Mântuitor”. În popor se credea de asemenea că în ziua de Armindeni (la fel ca și în zilele de Sânpietru, de Sf. Andrei și de Sf. Ignat), se strâng “în cete - totdeauna fără șoață - șapte sau nouă“ ielele (“suflete ale femeilor care au făcut vrăji cât au fost în viață”). “După ce se strâng – întotdeauna pe vârfurile munților ori pe unde sunt stânci mari, cum sunt bunăoară Pietrele Doamnei, joacă; altă nimic nu vorbesc, decât numai atât:

Nup,
Cinsnup,
În casa cu usturoi nu mă duc!

De aceea e bine ca în zilele pomenite mai sus să se ungă ușorii de la ușa casei cu usturoi și fiecare om să poarte usturoi la dânsul în aceste zile”.(1)

De ziua vinului-pelin...

Pentru a alunga strigoii, “bihorenii, la Arminden, ies afară și strigă:

Cine strigă,
Dracu-l frigă
Pe frigare
De cea mare!” (1)

“În Țara Românească, Armindenul era prăznuit din timpuri străvechi. În dimineața zilei de 1 Mai, cârciumarul bătea canaua la butoiul cu pelin, în prezența unor cunoscători, cari aveau de apreciat dacă negustorul a pus prea puțină sau prea multă peliniță, adică buruiană de pelin, în vinul adus de pe la Drăgășani sau de la Odobești. În acea zi nu se bea decât pelin și toată lumea pleca la iarbă verde cu un miel viu, care era sacrificat acolo, apoi fript în proțap. Pe vremea lui Alexandru Vodă Mavrocordat boierii ieșeau la kioskuri, cum era moda pe atunci, la Cotroceni, la Filaret… Numai Doamna, mai romanțioasă, se pierdea prin păduricea Sf. Elefterie, din care n'a mai rămas azi decât numele, cu care s'a botezat podul banal de pe Dâmbovița și unde odinioară era codru…” (2)
   
ZIUA MUNCII

1 Mai a început să fie considerată o “zi pentru susținerea, prin manifestații și greve, a zilei de muncă de 8 ore” mai întâi în Statele Unite ale Americii, începând din anul 1886. Socialiștii europeni au adoptat acestă zi ca fiind o “zi a muncii” la Congresul Internaționalei Socialiste organizat în sala Pétrelle din Paris în 20 iulie 1889. În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mișcarea socialistă în anul 1890.

De "Ziua Muncii" în București - 1 Mai 1934
La București, socialiștii au avut manifestații grandioase pe la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ei se adunau, de 1 Mai, de obicei în grădina Cișmigiu. De multe ori capul manifestației trecea de Calea Victoriei, pe când coada mai era încă în grădină. În fiecare țară socialiștii au avut revendicările lor imediate, speciale. Pe placardele social-democraților români se putea citi, în afară de lozinca lui Karl Marx: “Proletari din toală lumea uniți-vă!”, revendicarea imediată a celor trei 8-uri (notă: 8 ore de muncă, 8 ore de odihnă, 8 ore de educație).  Apoi programa revendicărilor imediate a fost treptat completată cu următoarele cerințe: “Votul universal", “Emanciparea femeii", “Dreptul de vot pentru Dobrogeni", “Dreptul de vot pentru Evrei", “Desființarea bătăii în armată”, “Repaosul duminical” , “Pământ pentru țărani", etc. Aceste inscripții se puteau citi pe placardele purtate de mulțimea care defila ore întregi pe străzile Capitalei, până la o grădină marginașe, unde petrecerea se prelungea până târziu noaptea. La un moment dat, “sărbătoarea muncii" a obținut consacrarea oficiala în toate statele și a Societății Națiunilor. La noi în România ea a fost declarată, în mod oficial, ca o sărbătoare obligatorie, lucrul fiind suspendat legal în toate uzinele și chiar în instituțiile statului (notă: începând cu ziua de 1 Mai 1920).” (2)
  
Surse:

(1) Tudor Pamfile – “Dușmani și prieteni ai omului” – Editura “Librăriile Socec&Comb.” – 1916


(2) Alex F. Mihail – articolul “1 Mai – altădată și azi” – publicat în numărul din 6 mai 1934 al revistei “Realitatea Ilustrată

Citește mai mult... »

Joile păzite - zilele când fierbe piatra

“Calendarul popular” a avut întotdeauna o importanță deosebită în lumea satului românesc. Zilele săptămânii, zilele de sărbătoare sau cele în care au loc evenimente speciale pentru comunitate au fost personificate și înzestrate cu puteri speciale. În credința populară una dintre zilele cele mai nefaste ale săptămânii este cea de joi. Joimărița - personificarea zilei de joi - este o babă înaltă, slută și foarte rea. Ea își poartă părul despletit - “ca și o salcie găunoasă” - și rânjește arătându-și dinții îngălbeniți și stricați. E spaima fetelor leneșe, pe care le pedepsește frigându-le mâinile în jar sau zdrobindu-le degetele cu vătraiul. Toate zilele de joi din decursul unui an sunt nefaste. Dintre ele însă, “cele mai păzite” sunt “cele nouă Joi” din perioada cuprinsă între Paști și Rusalii. Ele sunt numite "Joile grele" sau "Joile păzite".

Joimărița
Joimărița -  cu părul despletit
ca o salcie  găunoasă
Oamenii din popor vorbesc despre ele ca fiind foarte înspăimântătoare şi răzbunătoare. În aceste zile nu se lucrează nimic, nu se culeg nici buruieni pentru leac, nu se fac descântece. Dacă cineva calcă joile şi dacă iese la lucru la câmp, acea muncă va fi bătută de grindină, de piatră sau va trimite foc, tunete, fulgere, înecuri.” (cf. studiului “Ţăranul român între forţele naturii şi puterile divine” – Georgiana Livia Cârlan-Antoci). Există multe credințe populare legate de „Joile păzite”. O să vă spun câteva dintre ele, culese din lucrarea “Sărbătorile de vară la români” publicată în anul 1910 de către marele etnolog și folclorist român Tudor Pamfile: “Daca cineva calcă Joile și iese cu plugul la arat, dacă merge la prășit sau dacă muncește orice pe câmp, peste vara, acea muncă va fi bătută de piatră, adica va fi stricată de grindină. Pe lângă grindină, Cele nouă Joi se mai răzbună împotriva celor ce muncesc și prin trimitere de foc în holde, case și orice alt avut al lor. Oamenii se tem de orice foc, dar mai ales de cel ce se naște prin trăsnet; de aceea mai spun că Cele nouă Joi sunt rele și de trăsnet, tunet sau tun, fulger, ploi pânzișe și înecuri. Prin unele sate din Moldova teama de aceste zile de joi este atât de mare “încât nici pe preoți nu-i cheamă în case spre a le face diferite servicii religioase”. Prin unele locuri din Oltenia “se crede că cei ce vor spăla cămăși în aceste zile, li se va opări grâul. De asemeni nu se toarce, nu se țese și nu se pune vârtelnița, că bate piatra.”

Joimărița

Cele din urmă două zile de joi ale acestei perioade sunt și mai înspăimântătoare: “Joia a opta se numește în Bucovina Bulcile sau Bulcii. În această zi, la Suceava se scot în procesiune moaștele Sf. Ioan cel nou și se face aghiasma. Bulcii nu se țin acolo numai de teama pietri si a ‹‹tunului›› ci și de teama Ielelor. Prin Moldova de jos, Joia a opta se numește mai des Buciumul Rusaliilor și se crede că se numește așa din pricină că vine după Rusalii, când acesta își buciumă sau își trâmbițează sfârșitul isprăvilor lor. Pe alocurea se zice chiar Sbuciumul Rusaliilor, avându-se credința că în această zi, pe lângă că se opresc oamenii de la muncă și sunt pedepsiti cu piatră și foc, această zi schilodește și pocește pe cel care ar îndrăsni să lucreze. A noua Joi – numită Joia mânioasă în Moldova și Joia verde în Oltenia - e cea mai năprasnică. Prin multe părți oamenii nu numai că nu lucrează nimic, nici pe lângă casă, nici pe câmp, dar se adună chiar la biserică și ascultă serviciul dumnezeesc, deoarece această Joi este rea de grindină, bătând și stricând semănăturile, mai ales cânepa”.


Joimărița
Joimărița - spaima fetelor leneșe

În încheiere vă voi spune și legenda acestei din urmă zile de Joi, așa cum era  povestită cândva prin Bucovina: „Se zice că a fost odată un împărat, anume Joian, care simțind că i se apropie sfârșitul vieții, și-a pus supușii ca să serbeze ziua morții lui, spre binele lor.

- De ziua morții mele, le-a zis împăratul, de veți fi datori pe la alții, să nu vă duceți la muncă, deoarece în acea zi se va fierbe piatra mai tare, nourii se vor frământa mai mânioși și munca voastră va fi în primejdie. Nimic nu se va alege din sporul celor ce vor munci în ziua morții mele. Astfel, de la acel împărat, a rămas paza Joii a noua, paza Bulciului cel mare sau ziua când fierbe piatra.”


Citește mai mult... »

“Junii Braşovului” – arc peste timp

Și în anul acesta  – în prima duminică de după Paști, zi cunoscută sub numele de Duminica Tomii – este programată coborârea “Junilor” în cetatea Brașovului. Obiceiul Junilor braşoveni a interesat de-a lungul timpului nu numai pe români. Saşii brașoveni s-au procupat de această datină atât de originală si de pitorească. Unul dintre primele documente care descrie acest obicei este un manuscris al lui Wilhelm Kamner (d. 1901), fost profesor de desen la Liceul “Johannes Honterus” din Braşov. Conţinutul acestui manuscris este redat de Luiza Netoliczka în articolul “Contribuţiuni la obiceiul Junilor braşoveni: o veche descriere săsească”, publicat de revista “Ţara Bârsei” (numărul din martie-aprilie 1935) şi ne descrie amănunţit acest obicei, aşa cum se desfăşura în secolul XIX:

Junii Brasovului
"Taraful Junilor" -  1929
"Deja cu câteva săptămâni înainte de Paşti, invită conducătorul flăcăilor (Altkneht) pe flăcăi cu scopul de a se înţelege cum să-şi aranjeze festivalul cu ocaziunea sărbătorilor de Paşti. Sărbătorile încep de sâmbătă având loc atât după masă cât şi seara anumite solemnităţi bisericeşti (Învierea Domnului), care durează până la miezul nopţii. În Dumineca Paştilor dimineaţa se ţine înc'o dată o mare slujbă bisericească.  După masă - iarăşi după un serviciu divin mai scurt - preotul botează pe feciori (pe Juni), după aceea aceştia părăsesc curtea bisericii cântând din gură şi se duc până la crucea din Prund. Acolo, prinzându-se de mâini, fac un cerc şi încep hora, acompaniaţi de muzicanţi ţigani. După ce feciorii au jucat câtva timp, conducătorul părăseşte şirul şi intrând în mijlocul horei aruncă în sus buzduganul adus cu sine, cât se poate de drept, cu scopul să-l prindă când cade jos. Aceasta o mai repetă de două ori şi dacă a reuşit să-l prindă de fiecare dată, se întoarce în şirul dansatorilor fără să plătească amenda şi predă buzduganul vecinului său. Acesta aruncă şi el buzduganul de trei ori ca primul June şi apoi îl predă vecinului. Acest lucru se repetă de atâtea ori până când fiecare şi-a făcut rândul. Atât hora cât şi muzica şi aruncarea buzduganului par cam monotone. Singura întrerupere a acestei monotonii se întâmplă atunci când unul, din neîndemânare, nu arunca drept buzduganul, ci oblic. În cazuri de acestea publicul fuge exclamând şi ferindu-se dinaintea greutăţii buzduganului. După ce şi-au terminat jocul, flăcăii înşiraţi frumos se duc împreună cu muzicanţii la localul lor de adunare unde apoi se despart. Seara are loc un chef aranjat din banii celor amendaţi.

Junii Brasovului
June din 1929 în costum tradițional
În a treia zi se ţine mai întâi slujba bisericească. După masă Junii se duc pe Coasta Prundului (Kreutzberg) unde iarăşi petrec cu jocuri, cu aruncarea buzduganului, cu mâncări, băuturi şi cu împuşcături, până se înserează. Seara se duc din nou la crucea din Prund, unde continuă jocul şi aruncarea buzduganului. Pe urmă se duc la vătaf, unde petrec cu vin cumpărat din suma adunată din amenzi. În ziua de Miercuri după Paşti atât tinerii cât şi bătrânii se duc fie călare fie cu căruţa între Pietrele lui Solomon (Salamonsfelsen). Acolo împodobesc brazii cu cruci şi cu foiţe aurite pentru cortegiu; şi în acest timp se joacă hora şi se aruncă buzduganul. După masa încep pregătirile pentru reîntoarcerea în oraş într-un cortegiu frumos. Înaintea cortegiului pornesc cimpoierul (surlaşul) şi muzicantii, călări. Apoi urmează brazii împodobiţi, care sunt duşi de feciori călări, apoi toţi Junii vin călări. În urmă se înşiră căruţele cu neamurile Junilor. Cortegiul îşi ia drumul pe Strada Ecaterinei până la crucea Moskaliu. Brazii se împărţesc în modul următor: câte doi la fiecare cruce pe unde trece cortegiul, dar la crucea din Prund se lasă patru; ceilalţi brazi se pun la casa vătafului, armaşului şi la casele membrilor din comitetul bisericesc (Kirchenvater). Joia dupa masă, Junii merg la Grader (sub Tâmpa), unde iarăşi petrec cu mâncare şi băuturi. Vineri şi sâmbătă se întrerupe această serbare, iar Dumineca se mai duc odată sub Tâmpa. Inaintea casei lui Muller joacă hora şi apoi se duc la vătaf, unde fac socotelile. Cu aceasta se termină serbarea.”

Junii Brasovului
Cortegiul Junilor în drum spre Brașov - 1929

În timp, acest obicei a suferit modificări. O descriere a serbării şi câteva fotografii am găsit în săptămânalul “Realitatea Ilustrată” – numărul din 30 aprilie 1929: “A doua zi de Paşti se ţine obicinuitul serviciu divin. După masă, Junii merg împreună cu părinţii, cu neamurile şi cu alţi tovarăşi în grădina lui Zeimen, unde se așează în diferite grupuri, ospătându-se cu fripturi, prăjituri şi vinuri aduse cu ei, petrecând în discuţii vesele, muzică şi împuşcături. Către seară Junii pleacă din grădină şi se duc în Prund, jucând hora şi aruncând buzduganul la fiecare cruce, atât la ducere cât şi la întoarcere. La crucea din Prund se repetă jocul şi aruncarea buzduganului".

Cortegiul Junilor - 1937
“(…)Și anul acesta, cu tot timpul nefavorabil, au avut loc de Paşti la Brașov cunoscutele serbări ale „Junilor", la care au luat parte pe lângă un numeros public braşovean, d-nii miniştri I. Mihalache, Mihai Popovici, Voicu Niţescu şi I. Lugoşanu. Serbările „Junilor" la Paşti sunt unele din cele mai frumoase obiceiuri româneşti, caracteristice numai feciorilor din mahalaua Scheiul Braşovului. Ele ţineau altădată opt zile, începând din prima zi de Paşti şi pană’n Dumineca Tomii. Se compun din jocuri şi excursiuni, la care ia parte toată populaţia Braşovului, fără deosebire de naţionalitate. Există obiceiul ca feciorii braşoveni, “Junii”, să se ducă înainte de Paşti în zilele de Buna Vestire şi Florii, împreună cu Surlaşul, pe Coasta Prundului, anunţând începutul serbărilor prin Surlă (un fel de fluier). Surlaşul e un fel de trubadur al junilor, care ia parte la toate serbările, rămânând neschimbat în această funcţie toată viaţa. Cu surla nu se cântă însă decât la Buna Vestire, la Florii şi de Paşti când încep adevăratele serbări ale junilor.

Junii Brasovului
Vrei, nu vrei... (1929)
Începutul serbărilor se face după un anumit protocol, totdeauna acelaşi. În celelalte zile se fac excursiuni la Scheiu şi în jurul lui, cea mai de seamă fiind cea de Miercuri (a 4-a zi de Paşti). Locul de petrecere în această zi e în capătul de sus al Scheiului - la „Între Pietre" - de unde se desfăşoară o minunată privelişte spre Braşov. Junii merg toţi călări, având în frunte vătaful şi armaşii, urmaţi de publicul din Braşov care vrea să ia parte la escursiune. La „Între Pietre" se întinde o horă mare, cu cântece de lăutari şi focuri de pistoale şi se petrece până’n spre seară. Atunci junii se întorc spre oraş trecând prin Groaveri în sunetul muzicilor, pe lângă porţile cetăţii şi oprindu-se apoi la Crucea Moşicoiului, sub poala Tâmpei, unde petrecerea se încheie, cântându-se în cor “Hristos a înviat!” 

Alaiul Junilor în anul 1935
Evenimentele care au trecut peste oraşul Braşov şi peste România în ultimul secol au adăugat şi alte elemente acestei frumoase sărbători. Iată cum s-a desfăşurat ea acum câțiva ani – conform relatării făcute de www.brasov.ro: “În dimineaţa sărbătorii junii coboară călare în cetate, trec pe la vătaf, armaşul mare şi armaşul mic (serje), după care în jurul orei 10 se îndreaptă spre Piaţa Prundului (azi Unirii) din faţa bisericii Sf. Nicolae. Aici înconjoară Statuia eroului necunoscut, nu înainte ca preotul paroh să le sfinţească steagurile printr-o scurtă slujbă. Urmează încolonarea grupurilor după o ordine bine stabilită şi devenită tradiţională: mai întâi Junii Tineri, urmaţi de Junii Bătrâni, Curcani, Dorobanţi, Braşovecheni, Roşiori şi Albiori. Coloana este deschisă de fanfară. Fiecare grup are în frunte vătaful, urmat de stegar, încadrat de cei doi armaşi. Vătaful poartă banderola roşie pe piept, iar armaşii mare şi mic, albastră şi galbenă, formând astfel tricolorul, ca pe vremea când aceasta era interzis. Plecând din Prund, Junii fac un popas la Troiţa Căpitanului Ilie Birt, unde cântă "Hristos a înviat!", fiecare grup în parte. Apoi coboară pe strada Mureşenilor până la Bulevardul Revoluţiei, după care urcă, ocolind pe str. Nicolae Bălcescu, trec de "Poarta Schei", în sus pe str. Căpitan Ilie, str. Tocile spre "Capul Satului" pe str. Podul Creţului şi de aici la Pietrele lui Solomon.


Un grup de juni cântând "Christos a înviat" - 1935
Pe tot parcursul călătoriei, junii sunt întâmpinaţi de locuitorii Braşovului cu urale şi aplauze, cărora junii le răspund prin a-i invita să-i însoţească "la Pietri" ca să petreacă în natură alături de ei. Odată ajunsi la Pietrele lui Solomon, într-un splendid amfiteatru natural, junii se răspândesc pe cele două platouri, la locurile amenajate din moşi strămoşi, la mesele lor. Petrecerea începe prin ieşirea la horă şi aruncarea buzduganului, pe melodia cunoscută ca "Hora junilor".  Urmează şi alte jocuri: sârba, brâul, breaza, bătuta s.a., fiind invitate la joc şi fetele. După o zi de petrecere cu jocuri, cântece şi veselie, grupurile se încolonează aşteptând să coboare de pe platoul ce domină amfiteatrul. Junii Tineri îşi ocupă locul de frunte, ca adevăraţi iniţiaţi şi păstrători fideli ai obiceiului. Alaiul părăseşte locul plin de legendă de la Pietrele lui Solomon, reluându-şi traseul de la urcare. Junii ajunşi în Piaţa Prundului nu se mai opresc la Poarta Schei (ca altadătă), ci pătrund în Cetate, fiind primiţi cu "porţile deschise", ocolesc Casa Sfatului (azi Muzeul Judeţean) şi se îndreaptă spre cimitirul bisericii "Sf. Paraschiva", în Groavei, unde se află mormântul marelui poet Andrei Mureşianu (ale carui oseminte sunt aduse de Pe Tocile în anul 1925) şi în faţa mormântului cântă "Hristos a înviat!" şi un pasaj din imnul "Deşteaptă-te Române".


Hora mare de pe tăpșan jucată de Juni (1935)
Aplaudaţi de mulţime, grupurile de juni se despart, îndreptându-se fiecare pe străzi diferite, nu înainte ca mulţimea să le adreseze vătafilor urarea "Să ne traiești, vătafe!". Documentele atestă că în anul 1931 existau şapte organizaţii ale junilor, cea mai veche fiind cea a Junilor Tineri. Ultimul grup înfiintat este cel din 1924 grupul Junilor Braşovecheni, format numai din bărbaţi căsătoriţi.”

Aşadar, trei relatări din trei epoci diferite ale acestei tradiţii frumoase păstrate de braşoveni. Sper că peste decenii cineva să povestească contemporanilor săi despre serbarea “Juniilor Braşovului”, aşa cum era ea prin anul… 2018.

Surse:

- articolul “Contribuţiuni la obiceiul Junilor braşoveni: o veche descriere săsească” semnat Luiza Netoliczka – publicat în revista “Ţara Bârsei” – numărul martie-aprilie 1935
- Articolul “Serbarea junilor la Braşov” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 20 aprilie 1929
- Articolul “Junii” de pe site-ul: www.brasov.ro



Citește mai mult... »