Samca (poveștile unui spirit necurat)

Între personajelor malefice ce aparțin mitologiei populare românești, Samca ocupă un loc aparte. Românii descriau în cântecele și în descântecele lor acest spirit necurat astfel: ”cu chip de femeie în pielea goală, cu capul despletit și foarte sborșit, cu părul până’n călcâie, cu țâțele până la genunchi, cu ochii ca stelele, cu mâinile de fier, cu unghii la mâini și la picioare lungi și ascuțite ca andrelele sau încârligate ca secerile și cu limba de foc.” Samca se mai arăta însă oamenilor și “în chip de porc grozav de mare și fioros, apoi în chip de ogar sau de câine cu dinții rânjiți, în chip de mâță belită cu ochii înholbați și înfocați, în chipul unei chei de ușa cu ochii boldiți și cu gura căscată și foarte urâtă sau în formă de cioară, șoarec, muscă sau păianjen.” (1)

Relele pe care le făcea Samca - conform credințelor populare - erau înspăimântătoare. Ea chinuia femeile în ceasul nașterii, omorându-le câteodată: “Samca de multe ori se arată chiar și femeilor ce zac în patul nașterii, pe care le înspăimântă și le frământă, le torturează și smintesc, până ce și dintr’acestea de cele mai multe ori mor îndată ori rămân pentru totdeauna schimonosite și neputincioase”. Tot Samca era responsabilă de moartea copiilor nenăscuți sau de îmbolnăvirea gravă a pruncilor nou-născuți sau încă mici: “Copiii, pe care-i înspăimântă sau îi cuprinde acest spirit necurat, se zice că încep tare să plângă, și atâta plâng până ce leșină și tot corpul lor li se’nvinețește, încât gândești că sunt morți.” Arătarea Samcei aducea copiilor mici spasme (“unii copii care sunt cuprinși de acest spirit capătă un fel de cârcei la stomac”) sau crize de epilepsie (“alții se întind din toate încheieturile, înhoalbă ochii, fac spumă la gură și schimbă fel de fel de fețe”). (1)

De relele pe care le putea face un astfel de spirit necurat nu te puteai apăra decât prin rugăciune: româncele aveau obiceiul de purta în permanență la ele o rugăciune adresată Sf. Arhanghel Mihail scrisă pe un petec de hârtie, “de îndată ce purced însărcinate și până după ce nasc”. Rugăciunea trebuia să fie scrisă de un bătrân, pentru că acestuia Samca nu putea să îi facă nici un rău.(2) Tot pentru a se apăra de Samcă, prin unele locuri, românii aveau obiceiul de a scrie pe un perete al casei toate cele 19 (sau 25) nume sub care era cunoscută: “1. Avestița, 2. Nadarca, 3. Salomia, 4. Nacara, 5. Avezuha, 6. Nadariea, 7. Salmona, 8. Paha, 9. Puha, 10. Grapa, 11. Zliha, 12. Nervuza, 13. Hamba, 14. Glipina, 15. Humba, 16. Gara, 17. Glapeca, 18. Tisavia, 19. Pliaștia”. Pentru a  evita venirea acestei “aripi a Satanei” pe la gospodării, numele ei nu era pomenit niciodată seara în casele în care erau copii mici. (2)

Românii credeau că bolile căpătate de “cei trudiți de Samcă” putea fi gonite cu ajutorul descântecelor. De aceea apelau la “femeile pricepute în a face descântece”. Acestea pregăteau de cele mai multe ori o “scăldătoare din planta Samca sau Samcutia (notă: scai albastru sau scai vânăt) în care scaldă apoi pe copii sau pe cei bolnavi”. Dacă acest leac nu însănătoșea bolnavul descântătoarea lua “untură și excremente de porc negru, găinaț de cocoș negru, tamâc, dohot (păcură) și din plante: usturoi (ai), iarbă mare, leuștean și samcă și pe toate obiectele acestea le pun la un loc într’o tigaie de lut să se prăjească la foc, iar pe când se prăjesc le mestecă bine. După ce s’au prăjit de ajuns, ung cu amestecătura aceasta copilul bolnav de Samcă, începând de la creștetul capului de către urechea dreaptă, în jos peste piept până la vârful degetului de la piciorul stâng, apoi din creștetul capului de către urechea stângă peste piept până în vârful piciorului drept. Tot în acest chip și pe spate.” La final femeile făceau câte o cruce în fiecare colț al casei.(2) Acest ritual era însoțit de rostirea unui “descântec de Samcă”, asemeni celui publicat de Gheorghe Tazlăuanu în anul 1943 în culegerea de folclor “Comoara neamului” (vol.VIII):

“Plecând femeia (cutare) Duminică la sfânta biserică, Căci era zi de sărbătoare, Cu pruncul a născătoare. Și la mijloc de cale, La mijloc de cărare, S'a întâlnit cu Satan ăl mare, Călare pe un taur, În mână cu biciul de balaur. Cu biciul a pocnit Și trei draci au venit, Pe (cutare) au apucat-o, De mijioc au luat-o, Sus au asvârlit-o, În pământ au trântit-o, În deșert au izbit-o, Și copilul neîmplinit, Ea că l-a făcut, Și nimeni n'a văzut-o, Și nimeni n'a auzit-o,

Numai Maica Domnului, Din înaltul cerului, Care'ndată a venit Și la (cutare) femeie i-a poruncit Degrabă la descântătoare să se ducă Și carte pe piele i-a făcut Cu litru de sânge a iscălit, Pe Satan l-a afurisit, Ca din copil să iasă, Și peste nouă mări să treacă Acolo să trăiască, Acolo să-și văcuiască, Iar copilul va crește, Ca voinicul din poveste, Frumos ca spuma laptelui, Nalt ca bradul muntelui.”    Din gura descântătoarei Elena lancu, Tescani-Bacău.(3)

Surse:

(1) Simion Florea Marian – articolul “Mitologia daco-romană - Samca” – publicat în revista “Amiculu Familiei”- numerele din 9/21 martie 1880 și 23 martie/4 aprilie 1880

(2) Tudor Pamfile – “Mitologie românească - Dușmani și prieteni ai omului” – Editura “Librările Soccec&Comp.” - 1916

(3) Gheorghe I. Tazlăuanu – “Comoara neamului, vol. III – Descântece” – Imprimeriile “Văcărești” - 1943

Citește mai mult... »

Usturoiul în descântece, farmece şi vrăji

Usturoiul - sau aiul după cum mai este numit prin Banat şi Transilvania – este una dintre plantele cele mai des folosite de români pentru a se lecui de boli, pentru pentru alungarea spiritelor necurate sau pentru  “prinderea” farmecelor, a descântecelor sau a vrăjilor. Este întrebuinţat în aceste scopuri atât usturoiul de toamnă cât şi cel de vară. “Femeile ştiutoare” îl folosesc însă cu precădere pe cel de toamnă pentru a face vrăji sau pentru descântece.

Usturoiul şi spiritele necurate

“Usturoiul, după credinţa Românilor, e cel mai bun mijloc de apărare nu numai în contra boalelor lipicioase ci şi a spiritelor necurate, precum sunt: Strigoii şi Strigoaiele, Moroii şi Moroaiele, Solomarii şi Vântoasele. Drept aceea în serile spre Sân-Vasile, Sân-Gheorghe sau Sânt-Andrei, când se zice că umblă mai tare spiritele necurate, cu deosebire Strigoii, pe la casele şi grajdurile oamenilor, apoi în sâmbăta Săptămânii mari, când vin Vântoasele, românii ung în tot anul cu usturoi în forma crucii uşile şi uşorii, ieslele şi obloanele grajdurilor şi vitele ce locuiesc într'ânsele, mai ales vacile de muls, la pulpă şi printre coarne. De grajdurile şi de vitele care s'au uns astfel cu usturoi şi cu păcură sau dohot, nu se pot apropia spiritele necurate ca să le facă vreun rău.”

“Ungurean cu suman scurt,

Moghior, Moghiorlan!

Nu şedea'n Moldova mult

Moghior, Moghiorlan!

Şi te du în ţara ta

De-ţi mănâncă slănina,

Şi-ţi fă casă pe gunoi

Şi-o freacă cu usturoi

Ca s'o aperi de strigoi.”

Strigoii şi solomonarii nu suportă mirosul de usturoi şi “numai dacă le vine mirosul lui la nas fug încotro apucă”. De aceea, pentru a îndepărta din preajma lor spiritele rele sau bolile, în aceleaşi zile, românii se ung cu usturoi chiar pe ei înşişi. Un obicei interesant se întâlnea prin Bucovina: atunci când mergeau desculţi la cules de mure sau de zmeură, oamenii îşi ungeau cu usturoi tălpile picioarelor “ca să nu îi muşte şerpii.”

Usturoiul şi bolile

Utilizarea usturoiului în scop profilactic este şi astăzi o practică uzuală. În vechime însă întrebuinţarea lui era mult mai răspândită. Se ştia că “în timp de epidemii e bine să afume omul casele cu fâştiul şi babiile usturoiului de toamnă (notă: tuleiul usturoiului de toamnă împreună cu măciuliile care conţin semiţele); atunci nu se poate apropia de dânsele nici un rău. Când bântuieşte holera, românii moaie usturoi în oţet şi se freacă cu dânsul peste tot corpul. În timpul din urmă, de când difteria sau  „boala de grumaz", după cum o numeşte poporul, a început a secera şi'n Bucovina o mulţime de vieţi tinere, româncele înşiră pe-o aţă babii de usturoi (notă: măciuliile cu seminţe de usturoi) şi le anină copiilor la grumaz. Ele cred că de copilul care le poartă nu se apropie difteria sau cel puţin copilul nu se poate umple aşa degrabă de acesta boală urâciosă şi periculosă.” Usturoiul era folosit pentru vindecarea unei game largi de boli. Vă voi spune acum doar că “dacă cineva avea vreo bubă pe trup, descântătorea bânăţeană punea praf de puşcă şi ai (notă: usturoi) la inima bolnavului şi după aceasta îi descânta de „bubă".

Usturoiul şi descântecele

Usturoiul de toamnă era folosit de descântătoare într’o multitudine de ritualuri magice. O să vă descriu acum două dintre aceste practici, care se făceau pentru vindecarea celor “pociţi pe timp de noapte” şi pentru vindecarea celor “cuprinşi de ceas rău”: “Dacă vreun om e pocit în timp de noapte, adică are „pocitură de noapte", descântătoarea, care voieşce să-l vindece ia un fir de usturoi şi străpungându-l pe toate părţile cu vârful unui ac descântă zicând:

De la casă, De la masă, N.(se spune numele celui descântat) s;a sculat Şi s’a luat Sănătos Şi voios, Pe cale Şi cărare. Când a fost la mijloc De cale Şi cărare, Pe N. l’au întâlnit: Nouă Strigoi, Nouă Moroi, Nouă Strigoaie, Nouă Moroaie, Nouă diochitori, Nouă pocitori.

Şi cum l’au întâmpinat Prin inimă l’au săgetat, În pat de moarte l’au culcat, Bun de nimica l’au lăsat. N. a prins a se văita Şi a se văera. Nimeni nu l’a auzit, Nimeni nu l’a văzut, Cum se văieta, Şi cum se văera, Fără Maica Domnului Din poarta cerului… Ea l’a auzit, Ea l’a văzut, De mâna dreapta l’a luat Spre soare l’a înturnat, Sănătate’n trup ia dat.

După ce rosteşte cuvintele acestea şi străpunge cu vârful acului căţelul de usturoi, cu o parte a căţelului descântat şi străpuns descântătorea unge pe omul cel pocit peste tot trupul, iară cealaltă parte i-o dă s'o mănânce. Unele descântătore, voind a vindeca un om pocit, iau trei sau nouă căţei de usturoi şi-l pisează bine până ce se face dintr'ânşii mujdei, cu care ung pe omul pocit. Dar înainte de aceasta îl descântă de pocitură, dacă ştie; în caz contrar îl unge şi fără descântec şi se zice că bolnavului îi trece boala de care este cuprins. După alte descântătoare omul pocit se descântă mai întâi de pocitură şi după aceea se unge cu un căţel de usturoi, iară pe altul îl mănâncă. Apoi se pune în pat, se'nveleşte bine şi dormind un răstimp se vindecă. Când se scoală i se pare că nu-i cel de mai nainte.”

Pentru vindecarea bolnavilor de “ceas rău“ se folosea de asemenea cu precădere usturoiul de toamnă. Descântătorea, care vroia să vindece pe cel cuprins de „ceas rău", lua un căţel de usturoi şi îl descânta astfel pe cel bolnav:

“Nouă voinici ne’nsuraţi Pe nouă cai învăţaţi Au încălecat Şi la drum au plecat, Din pinteni galbeni zurăind, În spete drepte tăind, Tot tăind Şi încercând, Ceas greu, Ceas rău, Din faţa obrazului, Din creierii capului, Din inimă, De sub inimă, Din ciolane,

De sub ciolane, Din ficaţi, De sub ficaţi, Din carne, De sub carne, Din toate ciolanele, Din toate’ncheieturile… Nouă fete despletite Cu paharele umplute, Pe N. să îl părăsiţi În ăst ceas să vă despărţiţi În munţi pustii să vă duceţi Acolo să şedeţi, Acolo să locuiţi, Şi-acolo să vieţuiţi.”

Se credea că după ce zicea descântătoarea spunea aceste versuri şi după ce ungea bolnavul de „ceas rău" cu usturoiul descântat de tot corpul acesta îşi va reveni foarte repede.

Usturoiul şi vrăjile

O plantă cu calităţi miraculoase precum usturoiul nu putea să nu fie folosită şi în practicile vrăjitoarelor: “Adeseori am auzit istorisindu-se că se află o mulţime de oameni răutăcioşi şi mai ales femei care prinzând ură asupra cuiva sau crezându-se a fi urâţi şi pismuiţi de către cineva, caută fel de fel de mijloace ca să se desbăreze de aceasta ură şi pizmă şi s'o'ntoarcă înzecit asupra respectivului. Unii dintre aceşti oameni iau lut din urma contrarilor lor şi prin diferite vrăji sau prin alte mijloace caută să le facă rău, să-i nefericească. Alţii aruncă în calea contrarilor lor diferite necurăţenii vrăjite şi dacă din întâmplare aceştia calcă în ele se umplu de bube rele, de fapt şi de câte altele de care nu se pot curăţi ani întregi. Cum se face aceasta, se vede din cele următoare: Omul rău ia trei fire de usturoi de toamnă, nouă fire de piper, trei sau nouă fire de tămâie, precum şi o mulţime de necurăţenii, ale căror nume nu mă iartă buna cuviinţă a le'nşira aici. Pe toate acestea, cum însereză, le pune în mijlocul casei. Apoi ia o mătură şi măturând casa din toate părţile, ungherele şi cotloanele asupra acestor obiecte, vrăjeşte zicând:

Eu mătur ura 

Şi făcătura,

Şi urgia

Şi pizmuirea,

Şi datul,

Şi faptul,

Din toate părticelele,

Din toate unghiurelele, 

Din toate colţurelele,

 Din toate gozurelele…

Toată ura

Şi făcătura,

Toată urgia,

Şi pizmuirea,

Tot datul

Şi faptul

 Pe capul celui ce mi-a făcut

Şi mi-a dat

Toată urgia înapoi i-am înturnat! 

După ce rosteşte cuvintele acestea, strânge toate măturăturile dimpreună cu obiectele amintite într'un petec de pânză, care e mai murdar, mai urît şi mai cotrenţos. Apoi se duce cu dânsele şi le aruncă în calea contrarului ei adevărat sau presupus. Vrăjitorea crede că dacă contrarul ei va călca în ele, îndată se molipseşte, se umple de diferite bube rele, se inbolnăveşte şi numai prin ajutorul altei vrăjitoare se poate curăţi şi vindeca. Iară cel ce le-a aruncat se curăţă.

De toată ura

Şi făcătura,

De toată urgia

Şi pismuirea,

De tot datul

Şi faptul

Şi rămâne curat

Şi luminat

Cum D-zeu l'a lăsat.”

Sursa:  articolul “Usturoiul la poporul român” – semnat S. Fl. Marian – publicat în revista “Albina Carpaţilor” – numărul din 15 mai 1880.

Citește mai mult... »

Descântecele babei Cocoșoaica

În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că bolile “ne sunt date de spiritele cele rele”. Românii aveau convingerea că majoritatea „beteșugurilor” pot fi îndepărtate cu ajutorul farmecelor și al descântecelor. Oamenii au născocit farmece și descântece despre care credeau că ar putea să îi ajute în aproape orice situație: pentru alungarea bolilor (de brâncă, de bubă, de gălbenare, de gâlci etc.), pentru alungarea spiritelor rele (de iele, de smeoaică, de samcă etc.), pentru aducerea dragostei (de ursită, de scrisă) sau pentru invocarea ajutorului în situațiile limită (secetă, caniculă, furtună, pentru paza recoltelor sau a animalelor etc.). “Zilele când la sate baba Anghelușa era cea mai temută au trecut. Acum descântecele, vrăjitoriile, datul cu ghiocul și făcătura de dragoste sau de boala seacă au rămas numai de atât bune ca să le scriem în cărti” - spunea pe la 1907 un redactor al revistei “Țara Noastră”. Dar, cu toate acestea, trei decenii mai târziu, reporterul Lory Panairescu-Zătreni consemna în revista “Realitatea Ilustrată”:

„Al doilea dușman al medicului comunal o constituie ceata - de multe ori inteligentă - a lecuitoarelor. O lecuitoare nu e numai decât o femeie bătrână, o babă: poate fi și mai tânără. Se cere, însă, să fi fost negreșit măritată și să fi îngropat, dacă nu mai mulți, cel puțin un bărbat. Și negreșit - e mai deșteaptă decât mulți dintre ceilalți - altfel nu ar putea fi lecuitoare. Știe de toate: să moșească, să ajute la lepădat, să tragă, să descânte: de rău și de bine, să facă de spart o bubă rea, să spele mortul, să-l îmbrace, să-i ia măsura cu o creangă de alun, să dea peste groapa proaspât astupată o găină neagră groparului, să facă colivă și să bocească cu viers.

Citește și: Viața medicului de la țară

(...) Lecuitoarea are marele avantaj de a fi și ea țărancă: ea trăiește și muncește în mijlocul celorlalți, la fel cu ei, și - de multe ori - e înrudită cu mare parte din săteni. Dar, cel mai de seamă avantaj, e că ea nu dă numai consultații, ci și medicamente. Aici se plasează veșnicul deziderat al medicilor rurali. Ei cer medicamente, cer veșnic medicamente. Ceea ce li se trimite de la depozitul central sanitar al regiunei, față de cerințele reale, e pur și simplu ridicol. Sunt medici care dau din buzunarul lor, pentru pansamente, alcool, tinctură de iod, etc. Dar numai puțini pot face acest gest și numai în mică măsură. Țăranul pleacă de la dispensar, de foarte multe ori, cu o fițuică de hârtie, o “rițeptă”, care nu-l satisface deloc. Farmacia poate fi la 30-40 de km. de satul lui, medicamentele nu prea sunt ieftine de obicei, cu atât mai vârtos cu cât farmacistul rural are de plătit, în plus, un transport costisitor, care se adaugă firește, în unele cazuri, la prețul “rițepte”. În schimb lecuitoarea Cocoșoaica, lelea Maria ori țața Constandina, ia o pasăre omului, ori o oca de țuică, ori două oare (pui) mai mici dar îi dă și leacul. Fie el untură de câine pentru ofticoși, fie buruieni pentru tuse, fie că îl trage cu cărbune, îl calcă, îl măsoară cu cuțitul. (Femeia Constandina lui Radu Stoica din comuna Z., măsoară cu cuțitul pentru orice boală, dar mai ales de răceală ori de junghi). Chiar dacă pacientul se prăpădește, închide ochii mulțumit c'a încercat lumea, în tot felul, să'l “întoarcă" (să-l însănătoșeze).

Însă, ca și la oraș, clientela cea mai de seamă a lecuitoarelor o formează femeile și fetele. Omul - adică bărbatul - e oricum mai puțin credul, mai merge la oraș, după “o nevoie", e scuturat, trezit, desmorțit, ca un arbore'n furtună, de serviciul militar. Femeile și fetele însă, se duc la bunele țațe sau lelițe știutoare și pentru fermece, adică fie pentru a momi pe cineva din dragoste, fie pentru a-i pierde sufletul din ură. În satul meu, sat oltenesc, departe de oraș, departe de calea ferată, țăranii spun că cutare fată sau cutare flăcău bolește din dragoste, ori din ură. Și cât adevăr în această expresie... De aici nevoia lecuitoarei de a fi medic sufletesc, de a ostoi sentimentele sau resentimentele. Câte fete, câte mame nu vin la ele pentru a curma o jale, pentru “a aduce un om" (soțul) la vatra lui, o cununie la o fată mai coaptă, ba chiar și moartea unui dușman. Descântecele și “fermecele" se fac în secret. Riturile sunt scabroase uneori, de aceea se fac cu mare fereală. Îmi propun ca, foarte curând, să dau în paginile “Realității Ilustrate" câteva exemple de farmece. Iată totuși, pentru ca cititorii noștri să’și poată face o idee, cum putem să ne vindecăm, fără Javol, Capol, Testa ori alte medicamente, de durere de cap, fără dentist de dureri de dinți, fără Gomenol de guturai și așa mai departe.

Lecuitoarea ia apă din nouă ciuturi și o bate cu nouă fire de busuioc, luate din nouă sacsii (ghivece), de la nouă case. Bate apa și spune de nouă ori așa:

   Cuțit, cuțit, cuțitat și alămat,

   De nouă țigani lucrat,

   De nouă popi cununat,

   De nouă foi suflat

   De nouă muieri descântat,

   Fă-te naiba împelițat,

   Și ieși de la (cutare) din creierii capului,

   Din fața obrazului,

   Din sgârciul nasului,

   Din limbele capului,

   Din dinți,

   Din măsele,

   Și du-te unde oi ști,

   Pe ale pustii,

  Și să nu mai vii.

Bolnavul asvârle în apa astfel descântată nouă cărbuni, aprinși sau numai încinși și spune, la rândul lui, odată cu lecuitoarea:

   Eu cu apa asta, când m'oi uda,

   Durerile, junghiurile, cuțitele, frecările, acele, undrèlele,

   Mi-or ieși din creierii capului,

   S'or potoli durerile,

   Cum a potolit Dumnezeu vacile în oboare,

   Porcii în cotețe,

   Cum a potolit Dumnezeu vântu' pe tot pământu'.

O frecție bună, cu apa asta și bolnavul nu mai are cuțite în creier sau în măsele. E medieval? Posibil, dar e real. De altfel descântecele sunt în mare cinste și la București, pe la mahalale, ba uneori chiar în sâmburele orașului. Reamintiți-vă procesul Titei Cristescu (notă: Tita Cristescu, Miss România 1926, a murit în anul 1936 otrăvită cu cianură de potasiu ascunsă în bomboane; asasinul a fost descoperit la mai bine de un deceniu, acesta mărturisindu-și  crima la spovedania de pe patul de moarte), cu amănuntul scabros al unei vrăji, în care escrementul amestecat în cafeaua neagră avea un rol de seamă Dacă așa ceva s'a putut petrece în Capitală, într’o lume din pătura zisă cultă, de ce să ne mire practici asemănătoare într’un sat, sau mai multe, pierdute între coline nărăvașe? E un subiect asupra căruia vom reveni. Și totuși trebuie să ia un sfârșit aceste obiceiuri. Sunt oameni cari zâmbesc, dar săteanul crede în ele, ca în mama lui și moare cu zile. Cel care luptă din răsputeri în această direcție e medicul de la țară. Dar cât de puțin e ajutat!

Ce s-a schimbat? Ce a rămas aproape la fel ca și acum 80 de ani – atunci când redactorul Lory Panaitescu-Zătreni își publica articolul în revista “Realitatea Ilustrată”? Vă las pe voi să răspundeți…

Citește și articolul: Sting nouă cărbuni...

Sursa:

- articolul “Satul românesc - Viața medicului de la țară” – semnat Lory Panaitescu-Zătreni – publicat în numărul din 17 martie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”

Citește mai mult... »

De 1 Mai (de la Armindeni la “Ziua Muncii”)

DE ARMINDENI

Ziua de 1 Mai, numită în popor Armindeni, este cunoscută și ca “Ziua pelinului” sau “Ziua bețivului” (datorită supertiției conform căreia dacă bei vin roșu sau vin–pelin în această zi ți se înnoiește sângele).

De Armindeni - la iarbă verde

În ajunul acestei zile românii transilvăneni aveau obiceiul de a pune la poarta fiecărei case câte o creangă verde de stejar. Semnificația acestui obicei era următorul: “se spune că, într-o seară, în timp ce Isus era găzduit într-o casă, cei care vroiau să-L prindă și să-L omoare au înfipt o creangă verde de copac în fața casei în care stătea, ca să o poată recunoaște a doua zi. Aceștia au găsit însă în dimineața zilei următoare câte o creangă asemănătoare în dreptul fiecărei case și, din această cauză, nu au putut să-L găsească și să-L omoare pe Mântuitor”. În popor se credea de asemenea că în ziua de Armindeni (la fel ca și în zilele de Sânpietru, de Sf. Andrei și de Sf. Ignat), se strâng “în cete - totdeauna fără șoață - șapte sau nouă“ ielele (“suflete ale femeilor care au făcut vrăji cât au fost în viață”). “După ce se strâng – întotdeauna pe vârfurile munților ori pe unde sunt stânci mari, cum sunt bunăoară Pietrele Doamnei, joacă; altă nimic nu vorbesc, decât numai atât:

Nup,

Cinsnup,

În casa cu usturoi nu mă duc!

De aceea e bine ca în zilele pomenite mai sus să se ungă ușorii de la ușa casei cu usturoi și fiecare om să poarte usturoi la dânsul în aceste zile”.(1)

De ziua vinului-pelin...

Pentru a alunga strigoii, “bihorenii, la Arminden, ies afară și strigă:

Cine strigă,

Dracu-l frigă

Pe frigare

De cea mare!” (1)

“În Țara Românească, Armindenul era prăznuit din timpuri străvechi. În dimineața zilei de 1 Mai, cârciumarul bătea canaua la butoiul cu pelin, în prezența unor cunoscători, cari aveau de apreciat dacă negustorul a pus prea puțină sau prea multă peliniță, adică buruiană de pelin, în vinul adus de pe la Drăgășani sau de la Odobești. În acea zi nu se bea decât pelin și toată lumea pleca la iarbă verde cu un miel viu, care era sacrificat acolo, apoi fript în proțap. Pe vremea lui Alexandru Vodă Mavrocordat boierii ieșeau la kioskuri, cum era moda pe atunci, la Cotroceni, la Filaret… Numai Doamna, mai romanțioasă, se pierdea prin păduricea Sf. Elefterie, din care n'a mai rămas azi decât numele, cu care s'a botezat podul banal de pe Dâmbovița și unde odinioară era codru…” (2)

   

ZIUA MUNCII

1 Mai a început să fie considerată o “zi pentru susținerea, prin manifestații și greve, a zilei de muncă de 8 ore” mai întâi în Statele Unite ale Americii, începând din anul 1886. Socialiștii europeni au adoptat acestă zi ca fiind o “zi a muncii” la Congresul Internaționalei Socialiste organizat în sala Pétrelle din Paris în 20 iulie 1889. În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mișcarea socialistă în anul 1890.

De "Ziua Muncii" în București - 1 Mai 1934

“La București, socialiștii au avut manifestații grandioase pe la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ei se adunau, de 1 Mai, de obicei în grădina Cișmigiu. De multe ori capul manifestației trecea de Calea Victoriei, pe când coada mai era încă în grădină. În fiecare țară socialiștii au avut revendicările lor imediate, speciale. Pe placardele social-democraților români se putea citi, în afară de lozinca lui Karl Marx: “Proletari din toală lumea uniți-vă!”, revendicarea imediată a celor trei 8-uri (notă: 8 ore de muncă, 8 ore de odihnă, 8 ore de educație).  Apoi programa revendicărilor imediate a fost treptat completată cu următoarele cerințe: “Votul universal", “Emanciparea femeii", “Dreptul de vot pentru Dobrogeni", “Dreptul de vot pentru Evrei", “Desființarea bătăii în armată”, “Repaosul duminical” , “Pământ pentru țărani", etc. Aceste inscripții se puteau citi pe placardele purtate de mulțimea care defila ore întregi pe străzile Capitalei, până la o grădină marginașe, unde petrecerea se prelungea până târziu noaptea. La un moment dat, “sărbătoarea muncii" a obținut consacrarea oficiala în toate statele și a Societății Națiunilor. La noi în România ea a fost declarată, în mod oficial, ca o sărbătoare obligatorie, lucrul fiind suspendat legal în toate uzinele și chiar în instituțiile statului (notă: începând cu ziua de 1 Mai 1920).” (2)

  

Surse:

(1) Tudor Pamfile – “Dușmani și prieteni ai omului” – Editura “Librăriile Socec&Comb.” – 1916

(2) Alex F. Mihail – articolul “1 Mai – altădată și azi” – publicat în numărul din 6 mai 1934 al revistei “Realitatea Ilustrată”

Citește mai mult... »