În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că răul „ne este dat” de spiritele cele rele. Românii credeau, de asemenea, că acest rău poate fi îndepărtat cu ajutorul farmecelor și al descântecelor.
Oamenii au născocit practici magice despre care credeau că ar putea să îi ajute în aproape orice situație:
- Alungarea bolilor: de brâncă, de bubă, de gălbenare, de gâlci;
- Alungarea spiritelor rele: de iele, de zmeoaică, de samcă;
- Aducerea dragostei: de ursită, de scrisă;
- Invocarea ajutorului în situații diverse: secetă, caniculă, furtună, paza recoltelor sau a animalelor.
„Zilele când la sate baba Anghelușa era cea mai temută au trecut. Acum descântecele, vrăjitoriile, datul cu ghiocul și făcătura de dragoste sau de boala seacă au rămas numai de atât bune ca să le scriem în cărți” (redactor al revistei „Țara Noastră”, 1907)
Cu toate acestea, deși a trecut mai bine de un secol de la publicarea acelor rânduri, unele dintre vechile tradiții populare mai sunt prezente în lumea noastră. Stinsul cărbunilor este unul dintre obiceiurile cele mai întâlnite chiar și în vremurile noastre.
Cum se sting cărbunii: un ritual împotriva deochiului
În rândurile de mai jos, etnograful Simion Florea Marian descrie în detaliu modul în care funcționa acest leac tradițional, considerat o armă sigură împotriva suferințelor venite de la privirile invidioase sau vătămătoare:
„Dacă un om sau o vită deodată se bolnăveşte rău, fără să se ştie din ce pricină, atunci crede poporul că omul sau vita respectivă trebuie să fie deochiat sau pocit de cineva. Pentru a vindeca pe cel bolnav cât mai degrabă, pentru a-l scăpa de o boală mai mare sau chiar şi de moarte, româncele îi ‹‹sting cărbuni››. Stingerea cărbunilor, fiind după credinţa poporului vindecătoare ori şi de ce boală grabnică, mai fiecare româncă de la ţară o ştie şi se foloseşte totdeauna de dânsa când cere trebuința.
Descântătoarea care vrea să stingă cărbuni, aduce maî întâi apă ne'ncepută de la vreun isvor sau fântână sau şi de la un râu apropiat. Apoi toarnă puţină dintr'ânsa într'un pahar, ia nouă cărbuni aprinşi şi-i aruncă pe rând în apa din pahar numărându-i de-a dindărătelea adică: 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1 şi rostește în taină cuvintele:
Eu sting pociturile
Şi săgetăturile,
Sting toate strigările,
Toate diochierile
Şi toate căscările;
Toate mincicurile'
Şi habaticurile.
Sting pe toţi ochii cei răi
Şi gurile cele rele.
Să n'aibă ochi a'nholba
Şi gură a striga Asupra mea…
Potolesc, Osândesc,
N'aibă grija mea!” (1)
„Dacă omul sau vita bolnavă e deocheată sau pocită, toţi cărbunii aruncaţi în apa ne'ncepută se aşează sfârâind pe fundul paharului; iar dacă omul sau vita bolnavă nu e deocheată sau pocită, atunci cărbunii stinşi plutesc pe de-asupra apei. După ce descântătoarea a stins cărbunii, dă să bea celui bolnav puţină apă descântată, îi spală cu ea tâmplele şi ici-colea corpul, toarnă puţină pe la ţâţânile uşilor, iar rămăşiţa, cu cărbuni cu tot, o aruncă pe streşina casei.” (1)
Varianta din Văleni (Prahova)
Un ritual de deochi asemănător se practica pe la începutul secolului trecut în Văleni – Prahova. Cuvintele descântecului erau acestea:
„Cum s’a potolit vântul
Și pământul
Și ploaia din cer,
Focul din cuptor
Potolească deochiul săgetat
Tâmpinat
Din creierii capului,
Din fața obrazului lui…
(se spune numele celui căruia i se descântă)
Din sgârciul nasului,
Dintr’o sută două de oase,
Să se topească toată deochietura!” (2)
„Se iau trei cărbuni și se pun în apă neîncepută. Dacă se lasă la fund, atunci omul e deocheat. După ce bolnavul bea de trei ori din apa descântată, se mai spălă la cap, ochi, inimă etc. și apoi după ce se scot cărbunii, se aruncă apa pe un câine. Dacă acesta se scutură, atunci e semn că bolnavului îi va trece; dacă nu, nu-i trece. Cărbunii apoi se împrăștie în răspântii, semn ca și deochiul să fugă și să se împrăștie, cum se împrăștie cărbunii.” (2)
Stinsul cărbunilor în farmecele de dragoste și ursită
Practica magică a stinsului cărbunilor se făcea nu doar pentru alungarea deochiului, ci și în timpul săvârșirii unor farmece de dragoste:
„Se descântă în apă neîncepută cu busuioc; în apă se sting cărbunii din vatra focului și se zic vorbele: Cum nu poate frigurosul fără foc, secetosul fără apă și flămândul fără mâncare, așa să nu poată (cutare) fără cuvântul, chipul și dragostile (cutăruia).” (2)
Cărbunii erau stinși de femeile pricepute în a face vrăji și pentru a le aduce tinerilor ursita (scrisa):
„Voi nouă cărbuni,
Ca nouă gărgăuni,
Eu vă aprinsei,
Și la scrisa (cutăreia) vă trimisei;
Să vie la noapte’n vis,
Aievea s’o văd,
Mâine la revărsatul zorilor,
În glasul cântătorilor,
Cu ea să vorbesc.” (2)
Incantația era însoțită de următorul ritual tradițional:
„Se descântă cu un resteu (un lemn de la jug) găsit în noaptea lui Sfântu Gheorghe sau în noaptea de Ispas. Se mai descântă cu un țăruș de la ieslea calului și se repetă cuvintele: Cum găsii eu resteiul ăsta și cum trage calul la ieslea de fân, așa să-și găsească scrisa (cutare) și s’o tragă la casa, la averea, olabul (cutăruia). Resteul și țărușul de la ieslea calului se bagă în foc și dacă se aprinde și arde se zice că scrisa (ursita) este bogată; dacă este săracă scrisa, țărușul și resteul se sting.” (2)
Descoperă mai multe despre magia și descântecele de altădată
Dacă vrei să explorezi și alte fațete ale practicilor magice din satele românești, îți recomandăm o incursiune detaliată în credințele legate de privirile vătămătoare în articolul Fugi deochi, dintre ochi: O incursiune în lumea credințelor populare. De asemenea, poți descoperi cum se împleteau sentimentele cu magia ritualică în Iubirea în farmece, cântece și descântece sau poți citi despre un caz documentat din perioada interbelică în Descântecele babei Cocoșoaica: Leacuri vechi pentru deochi, dragoste și spirite rele (1937). Nu în ultimul rând, pentru a înțelege puterea invocațiilor cosmice, îți sugerăm să parcurgi și Descântecul la stele: Rituri străvechi pentru dragoste și tămăduire, o mărturie fascinantă a spiritualității noastre arhaice.
Surse bibliografice:
- Simion Florea Marian – articolul „Descântece din Bucovina” publicat în revista „Albina Carpaților”, numărul din 30 septembrie 1879;
- Grigore G. Tocilescu – „Materialuri folkloristice”, 1900.
0 comments:
Trimiteți un comentariu