Lăsata secului de postul Paștilor (datini, tradiții, superstiții)


În zilele pe care le trăim începutul postului mare – Lăsata secului – trece aproape neobservat. În alte vremuri însă, această zi de hotar dintre perioada horelor, a balurilor sau a carnavalului şi timpul reculegerii şi al rugăciunii era serbată cu fast. La ţară se organiza “ultimul joc” şi se aprindeau focuri pe dealuri. În oraşe aveau loc ultimele baluri din perioada carnavalului. Gospodinele spălau vasele cu leşie ca să înlăture “urmele de dulce”. Cele mai habotnice aduceau din pod vasele destinate anume mâncării de post. Era ziua “legării grânelor” şi a “baterii alviţei”. Obiceiuri pierdute despre care au mai rămas doar amintiri:

Foc aprins de Lăsata secului
 
Bunicii noștri credeau că norocul “vine la cel care îi întinde masa; aceasta se întâmplă la Lăsatul secului de postul Paştilor, când se crede că nu este bine să se strângă masa, ci să se lase aşa – bucate şi vin – ca să poată mânca Norocul peste noapte.” (Tudor Pamfile - studiul “Duşmani şi prieteni ai omului”).

Tot de Lăsata secului, “în Bucovina şi în Moldova, chiar în prima zi a Postului Mare, se făcea “spolocania". Ea consta din adunarea rudelor la un loc pentru a mânca numai “borşholteiu", adică borş fără nici un fel de legume, numai cu pâine sau cu mălai, pentru a se spăla gura şi gâtul de răutatea mâncărilor din ziua premergătoare. Prin Banat, prima zi de Luni din Păresimi era o zi importantă pentru mamele cari aveau copii păstori.

În această zi, “Lunea păstorilor", se făcea o turtă din făină de grâu sau din mălai pentru “Sfânta Maica Luni", pentru ca aceasta să păzească pe copiii păstori şi turmele de oi de spurcăciune, de lupi sau de alte fiare sălbatice. În această zi nici mama, nici copiii păstori nu lucrau, "căci lucrând, lupii pot ataca turma iar şoarecii mănâncă semănăturile de pe câmp.” (articolul “Obiceiuri de Paşti la români” – semnat Nicodim – publicat în revista “Ilustraţiunea română” - numărul special de Paşti 1937)
Copil păstor de altădată
 
Baterea halviței era un alt obicei specific zilei de Lăsata secului. Era de fapt un joc şi un prilej de distracţie pentru întreaga familie. Iată cum evoca Victor Bîlciurescu în volumul său memorialistic  “Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi” (1945) o bătaie a alviţei din timpul copilăriei sale:
 
La sata secului, membrii familiei sau a două-trei familii se strângeau la una din ele unde se făcea bătaia alviţei, ce consta dintr'un boţ mai mare sau mai mic de alviţă, după numărul participanţilor, boţ legat de o sfoară spânzurată de cuiul tavanului - unde de obicei se atârna lampa de gaz - şi după ce se introducea în boţ o monedă de argint sau de aur, ascunsă adânc în alviţă, ca să fie anevoie de găsit, se începea bătaia alviţei. Asistenţa făcea cerc la o distanţă bună de boţul ce atârna acum la nivelul gurii, iar gazda imprima boţului o mişcare de rotaţie ce trecea pe dinaintea participanţilor, care cu tot riscul loviturii produsă de greutatea boţului şi de viteza învârtelii lui, totuşi reuşeau să apuce cu dinţii boţul, să-i oprească rotaţia şi dacă erau meşteri, să smulgă boţului o bucată de alviţă. Apoi se imprima iar boţului mişcarea de rotaţie şi procedeul urma tot aşa în hazul general, până ce se ¡vea norocosul care prindea odată cu bucata de alviţă şi moneda de argint sau de aur. De multe ori, învârtecuşul acesta al boţului se întâmpla din iuţeală să sângereze caninii concurenţilor. Ţiu minte că unchiul meu foarte mucalit, mi-a clănţănit până la sânge dinţii, repezindu-mi boţul spre gură, cu această hazlie recomandaţie:
- Aţin-te mă nătăfleţule! Ce stai să-ţi pice para mălăiaţă în gura iui Nătăfleaţă!

Bătaia alviței 
 
O brodise ca nuca'n perete. Că numai nătăfleţ nu eram, ci dimpotrivă zburdalnic ca o sfârlează. Cu riscul de a mă lipsi de bătaia alviţei, am pândit şi eu momentul prielnic când boţul s’a apropiat din vârtej de cercul unde ne aflam noi copiii şi i-am repezit boţul cu atâta putere în nas, că l'au prididit lacrimile, întorcâdu-i zicala, s'o potrivi nu s'o potrivi, în vers:

Prinde unchiule băncuţa,
Ca să-ţi mai umfli punguţa!

Şi am zbughit-o. Ştiam că de mă prinde, în loc de bălaie de alviţă, îmi făcea spinarea tobă.”
 

Nici în lumea mahalalelor ziua de Lăsata secului nu trecea neobservată. Doar că aici lucrurile deveniseră… ceva mai prozaice: Nu sunt de loc mulţi ani de atunci şi totuşi parcă lucrurile nu s'ar fi petrecut pe lumea aceasta... Lăsata secului! Mamă, mamă, cum se bătea halviţa şi cum se dădeau câinii în tărbacă prin Dealul Spirei, prin Mecetul turcesc, prin Raion, prin Jarcaleţ, prin Bujaverca şi mai ales prin Duşumea! Câte castroane de ciorbă de zeamă de varză se consumau şi ce bătai ieşeau, bătăi în lege, cu vânătai la ochi, cu capete sparte şi muşcături de ureche, până la sânge. Căci, cum nu se concepea nuntă fără lăutari, tot aşa nu se putea concepe lăsat de sec fără mardeală. Nu de alta, dar altfel nu era petrecerea completă!
 


Veneau finii doldora de plocoane, sărutau mâna naşilor, aşa cum era datina, se aşezau la masă şi după aceea începea baterea halviţei. Atârnau de tavan, cu o sfoară, un bolovan de halviţă, înfigeau în ea bănuţi de câte 50 de bani şi ca nişte lei se repezeau, care mai de care, să ia bănuţii doar cu gura, fără intervenţia mâinilor. Mâncau halviţa şi beau ciorba de zeamă de varză şi n'aveau nici pe dracu!
 
Tradiționala farfurie  cu mucenici
 
(…) Ce mai lucra de “Lăsata secului", Victor Talianu, regele mardeiaşilor" de prin Filantropia! Înhăitat cu o ceată de haidamaci, toţi îmbrăcaţi cu pantaloni cu creţuri, cămăşi cu arnici, brâuri roşii, căciuli ţuguiate, veste cu găitane şi cismuliţe cu tocuri înalte şi vârfurile cât o băncuţă cutreierau mahalalele “după gagice". Sbierau cât îi ţinea gura învârtind ciomegele prin aer, trăgeau salve de pistol şi cântau acompaniaţi de armonică, d’alde “Valsul lui Victor Talianu": “lubeşte-mă Veto pe mine, iubeşte-mă că sânt nebun; căci cine mă puse pe mine, cu tine să fac amor!", “Deschide, deschide fereastra, o vorbă numai să-ţi spun" sau “Foaie verde lin pelin, hai puică la Severin!". Când s'a dus pe cea lume Victor Talianu, l-a bocit o săptămână încheiată toată “Filantropia", în cap cu amanta lui, Paulina, şi i-au făcut o înmormântare ca de prinţ. După Lăsata secului se făcea “blau" vreo două zile, aceasta pentru “revenirea în fire". (articolulul “De lăsata secului altădată… şi acum…” - semnat Ioan Massoff – publicat în revista “Realitatea ilustrată” - numărul din 20 martie 1935)


Citește mai mult... »

Zilele Babelor (capricii la început de primăvară)

Primele zile ale lunii martie, numite "Zilele babelor", aduc de cele mai multe ori cu ele o vreme capricioasă. Razele calde ale soarelui se întrepătrund cu ploaia, cu lapovița, cu ninsoarea și uneori chiar cu viscolul. 
 
 

Citește mai mult... »

De Dragobete - Datini, credițe, superstiții

În România de altădată, 24 Faur (Februarie) – ziua de pomenire a aflării capului Sf. Ioan Botezătorul în calendarul religios –  era considerată ca fiind prima zi de primăvară (cap de primăvară”) și era numită "Ziua de Dragobete". 
 
Fiind o adevărată sărbătoare a iubirii conform tradiției populare, în ziua de Dragobete se sărutau pentru prima dată în public fetele cu băieții, împărtășindu-și astfel dragostea comunității în care trăiau („Dragobetele săruta fetele...”). De Dragobete se făceau logodne fictive sau înfrățiri între tineri. Exista credința că cei care se vor drăgosti” în această zi vor rămâne îndrăgostiți până în primăvara următoare. Se credea de asemenea că de Dragobete păsările se strâng în stoluri ca să se împerecheze și că începând din această zi încep să își clădească noile cuiburi.


Iubirea care înflorește...
 
Să redescoperim cine este de fapt junele Dragobete, acest adevărat Cupidon dac, flăcăul uitat dar scos în ultimii ani de la naftalină pentru a fi o  contrapondere neaoșă la mult mai comercialul Sf. Valentin: „S-a emis ipoteza că Dragobetele poate fi „înrudit” cu zeii străvechi greco-romani de tipul lui Pan, care avea picioare, coarne și blană de țap, dănțuia primăvara prin pădure și, cuprins de elanuri erotice, pândea nimfele și femeile, pentru a le face partenere, în dansul ritual al dragostei. În susținerea acestei ipoteze vine faptul că „Dragobete” ar deriva din cuvintele dacice Trago = țap și Bete = picioare (pedes în latină). Prin creștinizarea Daciei, zeul păgân Dragobete a devenit reprezentant al dragostei pure, sufletești, pierzându-și atributele sălbatice, primitive, sărbătorit odată cu venirea primăverii, când natura se trezește la viață. 
 
Etimologii consideră cuvântul Dragobete ca prevenind din slava veche: dragu biti – a fi drag. Legendele spun că ar fi băiatul Babei Dochia (dar opusul ei pozitiv) și cumnatul lui Lăzărică – un străvechi zeu al vegetației - și că ar fi un tănăr voinic, frumos, iubăreț și bun, care inspira dragoste curată fetelor.” („Sărbători, tradiții, ritualuri, mituri...” - Julia Maria Cristea).

Dragobetele sărută fetele...

De ziua de Dragobete se leagă o serie de obiceiuri pline de farmec, în mare parte uitate:

- De Dragobete fetele și nevestele tinere strângeau zăpadă - "zăpada zânelor" - şi o topeau, iar cu apa rezultată îşi spălau faţa şi părul în anumite zile din an pentru a-și păstra frumusețea.
- Tot în ziua de “cap de primavară” fetele și flăcăii trebuiau să arate comunității cine le era alesul sau aleasa inimii; cel care stătea singur în această zi risca să rămână singur până în primăvara următoare.
- În ziua de Dragobete nimeni nu avea voie să plângă, pentru a nu atrage  ghinionul asupra lui. Se credea de asemenea că plantele de leac care erau semănate în ziua de Dragobete căpătau puteri magice.



Cap de primăvară
 
- În satele românești, de Dragobete se organizau adevărate petreceri: “dacă era vreme frumoasă, de dimineața, frumos îmbrăcați ca la o mare sărbătoare, fetele și băieții se adunau pe grupe de vârste și porneau hăulind și chiuind de răsuna satul, strigând “Dragobetele săruta fetele...”, înspre dealurile din preajmă sau înspre pădure, pentru a culege primele flori de primăvară – ghiocei și brândușe. În timp ce fetele căutau flori, băieții strângeau uscături pentru a aprinde un mare foc, în jurul căruia se adunau, pe grupe de vârste, vorbeau, spuneau glume cu caracter erotic – dar nu cu substrat indecent – mai mult legate de simpatiile ascunse. Înspre namiază, când focurile se stingeau, fetele porneau în goană spre sat, fiecare urmată de băiatul care o îndrăgea. Dacă acesta reușea s-o prindă (și evident că ea se lăsa prinsă), avea dreptul să o sărute în văzul tuturor și erau pentru un an de zile, până la următorul Dragobete, considerați ca logodnici. Se întâmpla însă ca doi tineri să fugă după aceiași fată,și atunci ea trebuia să-și dea silința să se lase prinsă de acel pe care îl îndrăgea.” („Sărbători, tradiții, ritualuri, mituri...” - Julia Maria Cristea).

Dragobete...
 
Românii aveau așadar până nu demult obiceiuri și tradiții pline de farmec legate de o sărbătoare a iubirii. De ce atunci - chiar dacă am importat și îmbrățișat plini de entuziasm o altă sărbătoare a dragostei – să îl dăm uitării pe iubărețul Dragobete și această sărbătoare neaoș românească a iubirii? 

Cât e iarna cu ninsoare,
Stă și doarme calda boare
Dar Sân-Toaderii pornesc.
Haide să culegem fete
Ghiocei la Dragobete
Și brândușe că-nfloresc
Și-au să iasă iarăși muguri,
Și pe câmp români cu pluguri,
Va fi cald și va fi bine
Că-ncep zilele de cresc.
(George Coșbuc)


Citește mai mult... »

Mătrăguna și dragostea

În practicile magice românești mătrăguna a ocupat întotdeauna un loc deosebit de important. Se credea despre ea că este o plantă cu virtuți magice – fiind aducătoare de noroc în dragoste și de prosperitate. În popor exista credința că mătrăguna strălucește noaptea ca și o perlă și - tocmai de aceea poate - mătrăguna era considerată un simbol al feminității și al fertilitățiiMătrăguna (cunoscută și sub numele de Beladonă, Cireaşa lupului, Doamna-codrului, Doamna-mare sau Iarba-codrului) crește prin locuri umbroase și înflorește în perioada iunie-iulie. Planta întreagă - dar mai cu seamă fructele ei - sunt deosebit de otrăvitoare, mătrăguna fiind probabil cea mai toxică dintre ierburile care cresc pe la noi, fapt ce a consacrat-o ca fiind o adevărată “iarbă a vieții și a morții”.

Mătrăguna
 
Mătrăguna a jucat întotdeauna la români un rol important în ritualurile de aducere a dragostei: când făcea de dragoste se ducea fata la pădure, rupea mătrăguna cântând și o purta cu sine; când făcea de urât, o rupea plângând și o dădea flăcăului pe care îl fermeca ca să o poarte fără să știe și astfel “bine să nu-i fie”.

Beladonna sau "doamna codrului"

Citește mai mult... »

Cocoşii, găinile şi… românii

Cocoșii - datini, tradiții, superstiții


În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenilor, aceştia stabileau timpul din zi în care se aflau în funcţie de poziţia soarelui sau a stelelor. Uneori aştrii cerului se ascund printre nori şi de aceea oamenii au trebuit să apeleze la un "ceasornic din lumea păsărilor". Românii, ca şi romanii de altfel, împărţeau timpul nopţii în funcţie de cântatul cocoşilor: „când cântă cocoşii întâia dată, atunci e miezul nopţii; când cântă a doua oară, este aproape trei dimineaţă; iar a treia oară, când încep a cânta mai des, când apune găinuşa şi răsare luceafărul de dimineaţă, atunci îndată se şi face ziuă.

Despre cocoşii care cântau de douăsprezece ori la miezul nopţii se spunea că ar fi năzdrăvani. La fel de năzdrăvani erau consideraţi şi cocoşii care începeau întotdeauna primii să cânte şi după care se luau şi ceilalţi cocoşi din sat. Se mai credea că nu pot să fie năzdrăvani decât cocoşi care au măcar câteva dintre pene roşii. “Poporul crede că muierea care taie vreun cocoş năsdrăvan, trebuie să păţescă ceva rău: ea ori îşi pierde glasul şi nu poate mai mult vorbi, să fie auzită şi înţeleasă de alţii, ori că i se sclinteşte vreun picior şi rămâne apoi şchioapă în toată viaţa.

Fiind vestitori ai luminii, în mod firesc, despre cocoşi se credea că sunt duşmani ai spiritelor rele care bântuiau lumea în timpul nopţii: „în momentul când cântă cocoşul dispar toate spiritele, toate schimele şi nălucile; chiar şi diavolul, cel mai mare peste toate spiritele necurate, cum aude cocoşul cântând, îndată se face şi el nevăzut. După cântatul cocoşilor toate spiritele necurate îşi pierd întreaga lor putere şi nemaifiind în stare să mai facă ceva rău într'acea noapte, ele trebuie să se ascundă de unde au ieşit şi să aştepte noaptea viitoare.
 
Tocmai pentru că exista credinţa că alungau spiritele necurate de pe lângă casă, românii ţineau întotdeauna în curte cocoşi, fiind preferaţi cei pestriţi sau cei roşii, dar mai cu cocoșii negri.

Cocoşul era apreciat în vechime ca fiind  "un bun meteorolog” şi un la fel de bun “profet”: “Vara, când el cântă mult peste zi, e semn că în curând va ploua, că va fi timpul moale. Iarna, când cântă mult peste zi, e semn că va fi vreme bună, că se va muia gerul şi omătul sau că se va face „moşlag," după cum se exprimă unii români din Bucovina. Iară când cocoşii cântă devreme seara la culcuşul lor, ei arată că va fi timp ploios. Când cântă pe gard e semn că se va face vreme bună; când cântă în pragul uşii, anunţă oaspeţi. Dacă cocoşii cântă după ce se înserează bine, însă înainte de le veni vremea, atunci se crede că încep a umbla hoţii la furat. Drept aceea, trebuie să baţi în cociorvă, ca să stea hoţii pe loc, unde i-a apucat vremea.
 
Cocoşii erau folositi de asemenea pentru tratarea unor boli. „Femeile pricepute” spuneau că: „un cocoşel negru sfârtecat în două şi pus la rănile cu viermi, înainte de-a i se răci carnea, scoate viermii şi vindecă rănile. Pielicica dinlăuntru, de la rânza unui cocoş, uscată, pisată si amestecată cu holercă, e bună a se bea de pântecare. Dacă cineva mănâncă splina cocoşului, despre acela se zice că-i creşte părul. În unele părţi ale Ardealului, femeile care fac de boala cea rea, taie un cocoş negru pe de-asupra bolnavului, care zace lungit pe burtă.” De asemenea, „penele de cocoş se pun în scalda copilului pentru a fi ferit de duhuri rele. Limba cocoşului scapă de urât (de frică) Boaşele cocoşului le mănâncă bărbaţii care n-au, dar vor să aibă copii” (Gh. Ciauşanu).

Sursa: articolul “Datine, credinţe şi moravuri române – Cocoşul” - semnat de Simion Florea Marian - publicat în Albina Carpaţilor” – numărul din 20 octombrie 1877.




Citește mai mult... »

Magia Bobotezei

Boboteaza e ziua în care se botează pământul și apele. E ziua în care în toate orașele și satele României Mari se organizau procesiuni - conduse de preoți și de conducătorii obștilor - până la un lac, o gârlă sau la o apă curgătoare pentru a înmuia crucea sau prapurii în apă, pentru sfințirea acesteia și alungarea duhurilor necurate. În unele locuri se arunca crucea în apa înghețată și tineri curajoși se aruncau între sloiuri pentru a o culege și pentru a scăpa astfel de păcate.
 

Cortegiul condus de patriarhul Miron Cristea
 în drum spre Dâmbovița - Boboteaza anului 1932
 
Noaptea de Bobotează era și ea încărcată de magie în credința poporului nostru. Era o noapte plină de vrajă în care cerurile se deschideau, în care comorile ardeau și în care animalele prindeau glas. Era noaptea în care care fetele de măritat urcau pe câte o movilă și își ciuleau urechile ca să audă de unde venea primul lătrat de câine și să afle astfel din ce parte le va veni ursitul. Era noaptea în care fetele mari își vedeau ursiții în oglindă, în apa sfințită sau în forma plumbului proaspăt topit.

Pregătiți să scoată crucea  din Dâmbovița - 1932
 
Sigur că o parte a acestor obiceiuri sau păstrat sau că altele au început să fie reînviate în anii de după 1989. Dar noi nu mai credem în vraja acelor ritualuri și practici magice. Din fericire? Din păcate?  Pentru că o mare parte dintre credințele și superstițiile poporului român legate de sărbătoarea Bobotezei s-au pierdut în negura vremii, am selectat câteva dintre acestea din lucrarea semnată de marele nostru etnograf și folclorist Arthur Gorovei și publicată sub egida Academiei Române în anul 1915 - Credințe și superstiții ale poporului român:

Patriarhul Miron Cristea înmânând crucea
 Regelui Carol al II-lea  spre a fi aruncată
 în Dâmbovița - 1932
 
Cine se aruncă în apă în ziua de Bobotează se vindecă de orice boală. Din ziua de Bobotează, șase săptămâni, toate apele sunt curate și sfinte, chiar și în vârful muntelui.

Când vine popa cu căldărușa la Bobotează, fetele mari își iau mărgelele de la gât și le pun în pragul ușii ca să treacă popa peste ele. Le pun apoi la gât din nou dacă vor să se mărite curând.

În ajunul Bobotezei e rău de moarte dacă aperi pe popă de câini.



Dacă vreo femeie nu are prunci și vrea să aibă, atunci la Bobotează, când preotul sfințește apa, ea trebuie să ia mai întâi apa sfințită; acasă își va face pogace cu apă sfințită și o va mânca cu bărbatul.

Cine nu mănâncă nimic în ajunul Bobotezei, va avea noroc tot anul.

Nu este bine să scoți gunoiul măturat din casă în ajunul Bobotezei ca să nu scoți norocul din casă.

Fetele de măritat să postească în ajunul Bobotezei și din mătăuzul popii să-și rupă un fir și să îl pună noaptea sub perină ca să își viseze ursitul.

Căutarea crucii în apă - 1937
 
Seara, în ajunul Bobotezei, fetele pun busuioc prin gard. Fetele al căror busuioc va fi dimineață brumat vor lua un bărbat bogat; fetele care vor găsi busuiocul nebrumat vor lua un sărac.

În seara de Bobotează, vitele vorbesc între ele și își destăinuiesc unde se află comori ascunse în pământ, comori care vor arde în acea seară.

Pentru ca să nu te prindă frigurile, durerile de cap, de piept sau de stomac, e bine ca la Bobotează, când se afundă steagul în râu, să te speli cu apă din râu, căci așa vei fi tot anul sănătos.

Venind preotul de Bobotează în casele creștinilor, este rugat de gospodine să șadă puțin, ca să stea și cloștele în primăvară pe ouă și să scoată pui.

Când cad fetele pe neștiute în ziua de Bobotează, este semn că se vor mărita curând.

Bătrânul Lungu prinzând crucea sfințită 
pentru a... 48-a oară - în anul  1929
 
Se credea că lupii atacă oamenii numai până la Bobotează, și că de atunci începând nu mai sunt periculoși pentru oameni.

La Bobotează, pruncii înconjurau cu clopoței casa și grajdurile ca să nu se apropie șerpii.

Să nu spui colinde sau Plugușorul după Bobotează ca să nu îți curgă urechile.

Cine va vedea cerurile deschise în noaptea de Bobotează, va fi drept înaintea lui Dumnezeu.


Citește mai mult... »

De Sfântul Dumitru: datini, tradiții, obiceiuri

Ziua de 26 octombrie  - numită în popor și Sâmedru, Sânmedru, Sumedru sau Sfeti Dimitri - e destinată pomenirii și cinstirii Sfântului și Slăvitului Mare Mucenic Dimitrie (Dumitru), izvorâtorul de mir și făcătorul de minuni din Tesalonic. Sâmedrul este "plăcut lui Dumnezeu pentru bătrânețea sa" și este socotit a fi patronul caselor și paznicul care-i apără pe oameni de fiarele sălbatice. 
 
Ziua de Sâmedru marchează debutul iernii pastorale, când codrii încep să-și piardă podoaba frunzelor și plantele de pe câmpuri se usucă. Conform tradiției populare, cheile care deschid porțile naturii către viață sunt ținute de Sf. Dumitru până în ziua de pomenire a Sf. Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, patronul naturii înverzite (23 aprilie). Conform tradițiilor creștine, Sf. Dumitru a fost un diacon creștin din veacul al III-lea care a trăit în cetatea grecească Tesalonic și care a fost martirizat cu lancea în timpul prigoanei anticreștine de sub împăratului Dioclețian din anul 306 e.n.



Numeroase sunt și credințele populare românești care îl au ca erou pe Sf. Dumitru (Sâmedru). Una dintre acestea spunea că: “Sf. Dumitru a fost păzitor de vite - umbla după oi ori vaci - cu credință nestrămutată în Dumnezeu, bun și drept cu toată lumea și fără pic de păcat. O singură dată, din întâmplare, a omorât o pasere, pentru care lucru singur s’a pedepsit, umblând desculț trei ani de zile.” Conform altei povestiri populare “Sf. Dumitru a fost la început cioban, avându-și turma într’un miez de codru, necălcat de picior omenesc. Deci trăia acolo, neștiind că în lume mai sunt și alți oameni în afară de dânsul. Seara, când se închina lui Dumnezeu, sărea de trei ori peste o cioată și zicea: “- Acestea sunt ale tale, Doamne!”. După aceasta sărea și a patra oară și adăuga:”- Asta e a mea!”. Și după ce-și făcea rugăciunea, pleca după turmă.

Citește mai mult... »