"" DATINI

Postări populare

Joile păzite - zilele când fierbe piatra

"Joile grele" sau "Joile păzite"


 
Calendarul popular” a avut întotdeauna o importanță deosebită în lumea satului românesc. Zilele săptămânii, zilele de sărbătoare sau cele în care au loc evenimente speciale pentru comunitate au fost personificate și înzestrate cu puteri speciale. 
 
În credința populară una dintre zilele cele mai nefaste ale săptămânii este cea de joi. Joimărița - personificarea zilei de joi - este o babă înaltă, slută și foarte rea. Ea își poartă părul despletit - “ca și o salcie găunoasă” - și rânjește arătându-și dinții îngălbeniți și stricați. E spaima fetelor leneșe, pe care le pedepsește frigându-le mâinile în jar sau zdrobindu-le degetele cu vătraiul. 
 
joile păzite, joimărița
Joimărița -  cu părul despletit
ca o salcie  găunoasă
 
Citește mai mult... »

Datini de Sângeorz

„Sf. Gheorghe ca un soare
Dete ploaie cu răcoare
Și ne scaldă la picioare.”


Ziua de 23 aprilie - numită în popor și Sângeorz sau Sân-George - e destinată pomenirii și cinstirii sfântului și măritului Sf. Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, patronul naturii înverzite și al vitelor în credința populară. Această zi era considerată în vechime de români ca fiind timpul din an în care Sfântul Gheorghe lua cheile de la Sf. Dumitru pentru a deschide porțile naturii către viață.

Săngeorz
Sf. Mucenic Gheorghe
omorând balaurul

În seara de dinaintea zilei de Sf. Gheorghe românii puneau ramuri verzi de salcie și de rug la stâlpii porților, la ferestre și la uși pentru a împiedica strigoii să le intre în bătătură sau în case. Aceste ramuri se păstrau pentru a fi folosite peste an ca leacuri. Câteva dintre ramurile verzi se dădeau hrană vitelor “ca acestea să fie ferite de duhurile rele”. 


Tot în seara de dinaintea Sângerzului românii ardeau opincile rupte și zdrențele de haine vechi iar cenușa lor o amestecau cu untură râncedă. Cu acest amestec erau unse ușile grajdurilor “ca să nu intre strigoii la vaci și să le ia laptele”. Prin alte părți se afumau vitele și staulele cu tămâie iar ugerul vacilor se ungea cu o “unsoare descântată pe pragul ușii sau pe dosul unui scaun, mestecată cu untură de porc, leuștean și pelin. Unsoarea se lipea pe baierul găleții de muls și de aici nu era îndepărtată până când nu se isprăvea, ungându-se cu ea țâțele de câte ori se mulgea.” (1)

În ajunul Sfântului Gheorghe “mai înainte de a veni vitele de la pășune, toți acei care posedă vite și le așteaptă să vie, se grăbesc a pune la ușa coșarei o căldărușe cu apă, în care se pune și un ou nefiert ; apoi alături de aceasta, o brazdă verde, iar lângă brazdă și o plantă cu rădăcina scoasă, care rădăcină are forma țâței de vacă, numită de popor bărdenie, în fine, pe lângă toate acestea se pune și focul pe bălegarul uscat de la vite, ca să fumege. Atunci se dă drumul vitelor ca să treacă peste acestea în coșare. Credința zice: toate acestea se fac pentru ca vitele să aducă lapte mult.” (2)

Citește mai mult... »

Pasca, mielul şi ouăle de Paşte - credițe și obiceiuri

Paști interbelicPaștele este cea mai importantă sărbătoare a creștinilor. În noaptea de Înviere fiecare dintre noi purtăm în mână și în suflet o lumânare, simbol al Învierii, al biruinței vieții asupra morții și a luminii asupra întunericului și păcatului. Paștele este de asemenea un simbol al renașterii și al reînnoirii. Tocmai de aceea, această perioadă este una de primenire a caselor și a gospodăriilor. În Săptămâna Mare se face curățenie generală în gospodării, curțile sunt măturate, șurile sunt curățate de gunoaie, gardurile sunt reparate. Casele trebuie “să strălucească de curățenie” pentru că ele "te blestemă dacă Paștile le prind necurățate". 

Masa pascală este un moment important pentru români. Înainte de masă membrii familiei se spală cu apă în care au pus un ou roşu, având credința că dacă vor face astfel vor fi sănătoşi tot anul. Cina începe cu gustatul mâncărurilor sfinţite, aduse de la biserică şi continuă cu cele obişnuite. De pe masa de Paști nu trebuie însă să lipsească pasca, mielul și ouăle roșii.
Citește mai mult... »

Săptămâna Mare – datini, credințe, superstiții

Obiceiuri în Săptămâna Patimilor


Săptămâna Patimilor – numită în popor Săptămâna Mare – este poate cea mai importantă perioadă a calendarului creștin. Acest răstimp, cuprins între Duminica Floriilor și Sâmbăta Mare a Paștelui, este destinat pregătirii creștinilor pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului. Numeroase sunt datinile și obiceiurile practicate în satele românești de altădată în ultima săptămână a Păresimilor (notă: Postul de 40 de zile al Paștelui). Voi încerca să enumăr câteva dintre acestea:
 

Prin târgul de Paști
Lunea Mare: În prima zi a Săptămânii Mari femeile începeau să facă “curățenia mare” de Paște: “Să nu te prindă Paștele în necurățenie, că te blesteamă casa!”. O mare importanță avea aerisitul casei și al lucrurilor din ea: toate așternuturile și țolurile erau scoase în curte la aer, “ca să iasă tot răul de peste iarnă”. Cu toate acestea exista credința că „în Săptămâna Mare să nu prea spoiești, căci e rău de boale”. De asemenea prin satele din Vâlcea era bine: “luni dimineața, în Săptămâna Mare, să pupi oala cu unt” ca să nu-ți mai crape buzele. (2) Tot în această zi: “băieții se însoțesc și fac câte o toacă mare de lemn de paltin, lungă cam de 5 metri și grea, încât abia o poate duce un om. Astfel de toace se pun pe dealuri și în apropierea bisericii, ba aproape de fiecare casă, și o bat mereu până în Duminica Tomii”. (1)



Marțea Seacă: această zi era considerată o zi a privegherii, fiind dedicată pomenirii ultimei cuvântări a Mântuitorului: predica de pe Muntele Măslinilor. În acestă zi continuau pregătirile gospodăriei pentru Paște: “se dădea cu mătura”, se spălau geamurile și se făceau treburile mai grele pe lângă casă. 

Miercurea Mare: era ultima zi din Săptămâna Mare în care se mai ieșea la munca câmpului. Până cel mai târziu în această zi “nevestele cele tinere și fetele” trebuiau să isprăvească cu torsul cânepei și cu pregătirea cămășilor noi, special țesute și cusute “în timpul postului celui mare” pentru sărbătoarea Paștelui. Exista credința că în noaptea din Miercurea Mare, înspre Joia Mare, umbla Joimărița “și la femeile care n’au isprăvit de tors în timpul postului, ori n’au făcut cămăși nouă de Paști, le batjocorește și le arde cânepa netoarsă, le bat peste degete, le arde și le răpește, frigându-le și mâncându-le.”(3) De asemenea “prin unele părți se zice că Joimărița jupoaie unghiile fetelor leneșe, care n’au spălat cămășile și n’au grijit casele, de bună seamă pentru Paști. Cu privire la acestea, femeile au aceste versuri de îndemn:

Curățiți, mamă, casele
Și spălați cămășile,
Că vin Joimărițele,
Cu custurile,
Și sulițele! “ (6)

Un obicei interesant era cel practicat în Maidan (Caraș-Severin): "Miercuri noaptea spre Joi-mari, pe la 2 după miezul nopții, obișnuiesc a face la fiecare casă ‹‹lumnicichele›› (luminițele), care sunt șapte focuri mici din vreascuri de alun uscate, adunate de fete mari ori de neveste, care aprind focuri nu numai acasă ci și la mormintele răposaților. Îndată ce s’au aprins ‹‹lumnicichele›› vin copii cu toaca și o bat la fiecare casă, până umblă tot satul. Creștinele îi dăruiesc cu câte un colăcel. După ce a termninat în sat, se duc la morminte și fac asemenea. Încărcați de colaci se’ntorc la casele lor.” (1)

Joia Mare: această zi era dedicată, conform tradiției, pomenirii morților. În gospodărie se făceau copturile pentru Paști: pâinea, pasca și cozonacul; prin majoritatea satelor în Joia Mare se vopseau și se impistreau ouăle.

Printre obiceiurile Paștilor, în Moldova se mai menține și coptul pascăi. Iată cam care ar fi originea acestui obicei: Isus Christos, înainte de a fi prins și răstignit pe cruce, zise apostolilor săi, care până atunci mâncaseră pâine nedospită și nesărată în decursul Paștilor, ca de aici înainte la acea sărbătoare vor mânca copturi dospite și sărate. Cozonacii, mai ales în forma lungăreață, se fac de Paști pentru a aminti sicriul în care a fost așezat trupul Mântuitorului.” (5) De asemenea “în fiecare casă se umple borșul în Joia Mare și dacă este de acest borș vara în putină, atunci nu capătă miros stricat.” (2) 
 
În zona Aradului “în Joia Paștilor, dimineața, oamenii își mulg vacile, caprele, oile și din laptele acestora pregătesc caș, apoi ‹‹lipiu cu brânză›› (pască). În ziua de Paști, după ce le-a binecuvântat preotul, după rit, le pun credincioșii pe o masă dinaintea bisericii și fiecare creștin, după ce a luat paști, își ia o bucățică de caș și puțin lipiu.” (1)
 

Citește și:  
 

 
Tot „în dimineața de Joi-Mari, din săptămâna ce vine înaintea Paștilor, înainte de a cânta cocoșii a treia oară, oamenii se scoală și fac focuri în ogrăzi. Se zice că aceste focuri închipuiesc focul la care a fost orit și ispitit Apostolul Petru, lângă care s’a lepădat de Isus Hristos, în noaptea în care Mântuitorul a fost prins și mai înainte de care îi spusese: ‹‹Petre, înainte de a cânta cocoșul de trei ori, te vei lepăda de mine››”. (4) Focul din Joia Mare, “se face aprinzând pentru fiecare mort câte o grămăgioară, dacă vrei să fie luminați și ei pe lumea cealaltă.” (2)
 
Joia-Mare era potrivită și pentru farmece: “seara ‹‹la trastii››, care fată dorește să joace în tot cursul anului la tot jocul, se desbracă de tot și merge în grădina vecinului să fure mătrăgună de acolo. Dacă isbutește să fure, se îmbracă, se duce cu mătrăguna la ușa bisericii și ascunde buruiana în pragul bisericii așa, ca să treacă popa peste ea. Crede că așa făcând, de câte ori va veni vreun fecior din satul vecin, ca ‹‹lăturean›› la joc, pe ea o va juca mai întâi. (Turda-Tur)” (1)

- Ia mieluțul, neamule!...
Vinerea Mare - numită și Vinerea Neagră – era o zi a postului negru. Prin multe locuri era obiceiul ca “în seara de Vinerea Paștelui lumea care vine de la biserică vine cu lumânările aprinse. Sosiți, ocolesc casa de trei ori și fac cruce cu lumânarea pe pereți, în toate cele patru părți, ca să fie ferită de foc, boale și trăznet.” (1)
 
În Galda (l. Aiud) este obiceiul ca în seara de Vinerea-Mare poporul cu preotul în frunte, după ce au înconjurat de trei ori biserica cu ceremonialul înmormântării Domnului, având toți lumânări aprinse în mâini se duc la cimitir și pun lumânările arzânde lângă cruce. Astfel, cimitirul rămâne luminat noaptea întreagă, de nu cumva suflă vreun vânt să stingă lumânările.”
 
De asemenea în Chiciudul de Câmpie este obiceiul ca în Vinerea Mare toți feciorii și băieții să se scalde, crezând că dacă se scaldă în această zi nu vor fi bolnavi tot anul. (1) Obiceiul îmbăierii din Vinerea Mare era de altfel întâlnit în mai toate locurile, pentru că se zice că cel ce se scaldă în Vinerea Mare sau de Paști, este sănătos peste tot anul.” De asemenea exista credința că cine ia un ou din seara Domnului Isus Hristos (Vinerea Mare) și-l îngroapă în vie, nu-i bate piatra via în acel an.” (2)

1931: O străduță din Ierusalim (stânga)
si intrarea în Sfântul Mormânt (dreapta) 
În Sâmbăta Mare femeile pregăteau mielul sacrificat în această zi și făceau ultimele pregătiri pentru masa de Înviere. Prin Bucovina “în Sâmbăta Paștilor se face o păscuță a vitelor, care se dă vacilor să mănânce ca să aibă mană.” La fel, “dacă pomii nu rodesc, este bine ca gospodina să meargă în Sâmbăta Paștelor cu mâinile pline de aluat și să le șteargă de pomi, care apoi vor rodi.”  “În noaptea din Sâmbăta Mare spre ziua de Paști, aproape pretudindeni era obiceiul ca să nu doarmă nimeni. Pe la miezul nopții se bătea toaca din turnul bisericii, iar pe la ora 1 din noapte se trăgeau clopotele ca să se adune oamenii la ‹‹Înviere››.” (1)
 

Prin unele locuri era obiceiul aprinderii Focului de Sâmbătă noaptea”: “în București, apoi Hărțăgani și celelalte comune din Zarand este obiceiul că, în Sâmbăta Paștilor, seara feciorii din sat se adună și se duc în pădure. De aici aduc câteva care de butuci și le descarcă în ‹‹țintirim››, lângă biserică. Înaintea bisericii este un spațiu mare, pătrat, împrejurat cu bârne groase cioplite în patru fețe, ca să servească drept scaune, lăviți. Feciorii de cu seară fac foc acolo, în țintirim și nu-l lasă să se stingă în cele trei zile ale paștilor, ci arde focul ziua-noapte tot într’una.” (1)
 

Surse:

(1) A. Viciu – articolul “Obiceiuri de Paști” – publicat în revista “Comoara satelor” – numărul din aprilie 1924
(2) Artur Gorovei – “Credinţi şi superstiţii ale poporului român” – Librăriile Socec&Comp. – 1910
(3) S. Florea Marian – “Sărbătorile la români”
(4) Tudor Pamfile – “Sărbătorile de vară la români” – Librăriile Socec&Comp. – 1910
(5) articolul “Datine și credințe de Paști” – semnat “Lc.” – publicat în numărul special de Paști 1934 al revistei “Ilustrațiunea Română“
(6) Tudor Pamfile – studiul “Mitologie românească – Dușmani și prieteni ai omului” - Librăriile Socec&Comp., C. Sfetea, Pavel Suru - 1916


Citește mai mult... »

Duminica Floriilor – datini, credințe, superstiții

Obiceiuri în ziua de Florii



De Florii eram siguri că vin, cad întotdeauna cu o săptămână înainte de Paști; dar de soare aproape că ne pierdusem nădejdea. Primăvara s'a lăsat așteptată ca o ibovnică învățată de femei cu nărav să nu dea buzna peste flăcăi: ‹‹Lasă-l să te aștepte și să crape fierea în el, că așa te va iubi mai mult!›› Ni-i dragă primăvara deacum - nu pentru că zâmbește mai șăgalnic decât pe vremuri, dar pentru că ne-a lăsat să o dorim mai mult. Iarna a avut grijă să sosească de timpuriu și să zăbovească asemeni unui musafir prost crescut. Și-a fost o iarnă vai, nu încruntată ca un dictator, ci arțăgoasă ca o cumătră” – consemna reporterul Ion Pas în numărul din 8 aprilie 1928 al revistei “Realitatea ilustrată”. Și parcă atât de bine se potrivesc cuvintele lui astăzi, după atât de multe primăveri care au trecut peste noi.


Ziua de Florii este cea care deschide șirul marilor sărbători domnești din Săptămâna Patimilor. În Duminica Floriilor, numită și Duminica Stâlparilor, se sfințesc prin rugăciune și stropire cu agheasmă ramuri înmugurite de salcie, care se împart mai apoi creștinilor. 


Ramurile de salcie amintesc de ramurile de finic și de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul la intrarea în Ierusalim. Aceasta nu este însă singura semnificație dată de popor ramurilor de salcie sfințite în duminica de Florii:

La cea piatră răzimată
Maica Sfântă-i supărată.
Vin trei îngeri și-o întreabă:
- Ce ești, Maică, supărată?
- Cum să nu fiu supărată,
Că cu ochii m’am uitat,
Pe Hristos cum l-or luat,
Mi l-or luat și mi l-or dus
La curțile lui Pilat,
Pe cruce de lemn l-or pus,
Cu sulița l-or străpuns,
Apă și sânge a curs.
Și-l luară și-l sburară,
Sus la cer îl ridicară.
Plânge Maica și se frânge
Și inima’i înoată’n sânge.

Luna fața și-a schimbat,
Soarele s’a’ntunecat!
Sălcioară,
Pleacă-ți vârful și te fă punte
Să trec,
Că mă înec.
Iară salcia și-a plecat vârful
Și s’a făcut punte
și a trecut Maica Domnului.
Și i-a zis:
- Să fii blagoslovită!
În ziua de Florii,
Să te ia toți oamenii prin mâini!

(……………….)

(Tudor Pamfile – studiul etnografic “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – editura Librăriile Socec & Comp. – 1914)

Numeroase erau în alte timpuri ritualurile care se făceau în ziua de Florii. Câteva dintre acestea au fost inventariate de etnologul Arthur Gorovei și publicate în lucrarea Credințe și superstiții ale poporului român” (editura Librăriile Socec & comp., 1915):

În ziua de Florii se înghițesc mâțișoare sfinte spre a fi scutit de durerea de grumaz. Tot atunci se ating vitele cu mâțișoare sfințite, ca vitele peste an să fie înflorite, adică frumoase. Mâțișoarele se păstrează și vara, și la vreme de zloată, trăsnete și grindină se pune o crenguță din ele pe foc și se crede că fumul lor împrăștie zloata, trăsnetele și grindina. (Bucovina)

Mâțișoarele Floriilor nu e bine a le aduce în casă, ci a le pune sub streșina grajdului, și numai când tună și fulgeră a afuma casa cu ele, și apoi fulgerul nu va atinge acea casă. (Bucovina)

Cum va fi vremea în ziua de Florii, tot așa va fi și în ziua de Paști.

De Florii

Mlădițele de lozie de la biserică în ziua de Florii nu se pun în casă, ci se lasă afară, sub streșina casei. (Preutești, Suceava)

Dacă ramurile de măr, vișin, etc. ce se pun în ziua de Sf. Varvara în oale cu apă vor înflori până în ziua de Florii, e semn de an bogat; iar de nu, e semn de an sărac. (Stânca, Iași)

Dacă fetele mari dau cu salcie pe păr în ziua Floriilor, le crește părul frumos (Catane, Dolj)

În ziua de Florii e bine ca să umbli încins cu o nuia de salcie de la biserică, ca să nu te doară șalele. (Vâlcea)

Salcie de la Florii făcută cercuri și pusă la icoane, e bună să se aprindă când fulgeră și trăsnește, și este cineva singur în casă. (Ciulnița, Ialomița)

Salcia se pune la ferești în ziua de Blagovistenie și în ziua de Florii. Salcia care ai pus-o să n’o arunci, ci s’o pui la icoană, că-i bună pentru spor la albine.

Din salcia de Florii se fac cercuri și se pune pe pomi, ca să dea roade mai multe. (Ciulnița, Ialomița)

“Și astăzi copilașii, în Dumineca floriilor, se duc de dimineață la biserică, spre a-și încinge mijlocul cu ramuri de salcie tânără și fragedă. Și, an cu an, Duminici înflorite trec peste anii noștri, tineri și bătrâni, împărțind bucuriile după vârstă și după cum e omul așezat în viață.

„Vin floriile cu soare
Și soarele cu florii!"

spune graiul popular. Așa cântă și poetul inspirat. Soarele zilelor noastre e așteptat încă să răsară odată cu primăvara României. În așteptarea mult visatei primăveri se cere să muncim ca grijile mărunte, necazuri și amărăciuni, să nu mai facă noapte în sufletele noastre flămânde de pâinea bucuriei, de grâul înfrățirii.” (Leontin Iliescu – articolul Vin floriile cu soare” – publicat în numărul din 12 aprilie 1925 al revistei Universul literar”)
 



Puțină lume mai știe că în ziua de Florii se încheia în mod tradițional și viața Mărțișorului: “Obiceiul de a'și atârna fetele la gât în ziua de 1 Martie o monedă de aur, de argint sau vreun cinci parale găurit este în toată Țara Românească. În satul Bucești (Tecuci) fetele, după ce au purtat mărțișorul, se adună patru-cinci la un loc, la una care le e tuturor prietenă, în ziua de Florii, și din banii pe care i-au purtat la gât, cumpără portocale, cofeturi, zahăr, vin și petrec între ele. După aceasta se duc la horă. Din acest obicei, care de alminterea nu există pretutindeni, s'a născut și zicerea: La Florii se bea mărțișorul.” (Iuliu A. Zanne – Proverbele românilor”, vol. VI - editura Librăriile Socec & comp., 1901)


Citește mai mult... »

Lăsata secului de postul Paștilor (datini, tradiții, superstiții)


În zilele pe care le trăim începutul postului mare – Lăsata secului – trece aproape neobservat. În alte vremuri însă, această zi de hotar dintre perioada horelor, a balurilor sau a carnavalului şi timpul reculegerii şi al rugăciunii era serbată cu fast. La ţară se organiza “ultimul joc” şi se aprindeau focuri pe dealuri. În oraşe aveau loc ultimele baluri din perioada carnavalului. Gospodinele spălau vasele cu leşie ca să înlăture “urmele de dulce”. Cele mai habotnice aduceau din pod vasele destinate anume mâncării de post. Era ziua “legării grânelor” şi a “baterii alviţei”. Obiceiuri pierdute despre care au mai rămas doar amintiri:

Foc aprins de Lăsata secului
 
Bunicii noștri credeau că norocul “vine la cel care îi întinde masa; aceasta se întâmplă la Lăsatul secului de postul Paştilor, când se crede că nu este bine să se strângă masa, ci să se lase aşa – bucate şi vin – ca să poată mânca Norocul peste noapte.” (Tudor Pamfile - studiul “Duşmani şi prieteni ai omului”).

Tot de Lăsata secului, “în Bucovina şi în Moldova, chiar în prima zi a Postului Mare, se făcea “spolocania". Ea consta din adunarea rudelor la un loc pentru a mânca numai “borşholteiu", adică borş fără nici un fel de legume, numai cu pâine sau cu mălai, pentru a se spăla gura şi gâtul de răutatea mâncărilor din ziua premergătoare. Prin Banat, prima zi de Luni din Păresimi era o zi importantă pentru mamele cari aveau copii păstori.

În această zi, “Lunea păstorilor", se făcea o turtă din făină de grâu sau din mălai pentru “Sfânta Maica Luni", pentru ca aceasta să păzească pe copiii păstori şi turmele de oi de spurcăciune, de lupi sau de alte fiare sălbatice. În această zi nici mama, nici copiii păstori nu lucrau, "căci lucrând, lupii pot ataca turma iar şoarecii mănâncă semănăturile de pe câmp.” (articolul “Obiceiuri de Paşti la români” – semnat Nicodim – publicat în revista “Ilustraţiunea română” - numărul special de Paşti 1937)
Copil păstor de altădată
 
Baterea halviței era un alt obicei specific zilei de Lăsata secului. Era de fapt un joc şi un prilej de distracţie pentru întreaga familie. Iată cum evoca Victor Bîlciurescu în volumul său memorialistic  “Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi” (1945) o bătaie a alviţei din timpul copilăriei sale:
 
La sata secului, membrii familiei sau a două-trei familii se strângeau la una din ele unde se făcea bătaia alviţei, ce consta dintr'un boţ mai mare sau mai mic de alviţă, după numărul participanţilor, boţ legat de o sfoară spânzurată de cuiul tavanului - unde de obicei se atârna lampa de gaz - şi după ce se introducea în boţ o monedă de argint sau de aur, ascunsă adânc în alviţă, ca să fie anevoie de găsit, se începea bătaia alviţei. Asistenţa făcea cerc la o distanţă bună de boţul ce atârna acum la nivelul gurii, iar gazda imprima boţului o mişcare de rotaţie ce trecea pe dinaintea participanţilor, care cu tot riscul loviturii produsă de greutatea boţului şi de viteza învârtelii lui, totuşi reuşeau să apuce cu dinţii boţul, să-i oprească rotaţia şi dacă erau meşteri, să smulgă boţului o bucată de alviţă. Apoi se imprima iar boţului mişcarea de rotaţie şi procedeul urma tot aşa în hazul general, până ce se ¡vea norocosul care prindea odată cu bucata de alviţă şi moneda de argint sau de aur. De multe ori, învârtecuşul acesta al boţului se întâmpla din iuţeală să sângereze caninii concurenţilor. Ţiu minte că unchiul meu foarte mucalit, mi-a clănţănit până la sânge dinţii, repezindu-mi boţul spre gură, cu această hazlie recomandaţie:
- Aţin-te mă nătăfleţule! Ce stai să-ţi pice para mălăiaţă în gura iui Nătăfleaţă!

Bătaia alviței 
 
O brodise ca nuca'n perete. Că numai nătăfleţ nu eram, ci dimpotrivă zburdalnic ca o sfârlează. Cu riscul de a mă lipsi de bătaia alviţei, am pândit şi eu momentul prielnic când boţul s’a apropiat din vârtej de cercul unde ne aflam noi copiii şi i-am repezit boţul cu atâta putere în nas, că l'au prididit lacrimile, întorcâdu-i zicala, s'o potrivi nu s'o potrivi, în vers:

Prinde unchiule băncuţa,
Ca să-ţi mai umfli punguţa!

Şi am zbughit-o. Ştiam că de mă prinde, în loc de bălaie de alviţă, îmi făcea spinarea tobă.”
 

Nici în lumea mahalalelor ziua de Lăsata secului nu trecea neobservată. Doar că aici lucrurile deveniseră… ceva mai prozaice: Nu sunt de loc mulţi ani de atunci şi totuşi parcă lucrurile nu s'ar fi petrecut pe lumea aceasta... Lăsata secului! Mamă, mamă, cum se bătea halviţa şi cum se dădeau câinii în tărbacă prin Dealul Spirei, prin Mecetul turcesc, prin Raion, prin Jarcaleţ, prin Bujaverca şi mai ales prin Duşumea! Câte castroane de ciorbă de zeamă de varză se consumau şi ce bătai ieşeau, bătăi în lege, cu vânătai la ochi, cu capete sparte şi muşcături de ureche, până la sânge. Căci, cum nu se concepea nuntă fără lăutari, tot aşa nu se putea concepe lăsat de sec fără mardeală. Nu de alta, dar altfel nu era petrecerea completă!
 


Veneau finii doldora de plocoane, sărutau mâna naşilor, aşa cum era datina, se aşezau la masă şi după aceea începea baterea halviţei. Atârnau de tavan, cu o sfoară, un bolovan de halviţă, înfigeau în ea bănuţi de câte 50 de bani şi ca nişte lei se repezeau, care mai de care, să ia bănuţii doar cu gura, fără intervenţia mâinilor. Mâncau halviţa şi beau ciorba de zeamă de varză şi n'aveau nici pe dracu!
 
Tradiționala farfurie  cu mucenici
 
(…) Ce mai lucra de “Lăsata secului", Victor Talianu, regele mardeiaşilor" de prin Filantropia! Înhăitat cu o ceată de haidamaci, toţi îmbrăcaţi cu pantaloni cu creţuri, cămăşi cu arnici, brâuri roşii, căciuli ţuguiate, veste cu găitane şi cismuliţe cu tocuri înalte şi vârfurile cât o băncuţă cutreierau mahalalele “după gagice". Sbierau cât îi ţinea gura învârtind ciomegele prin aer, trăgeau salve de pistol şi cântau acompaniaţi de armonică, d’alde “Valsul lui Victor Talianu": “lubeşte-mă Veto pe mine, iubeşte-mă că sânt nebun; căci cine mă puse pe mine, cu tine să fac amor!", “Deschide, deschide fereastra, o vorbă numai să-ţi spun" sau “Foaie verde lin pelin, hai puică la Severin!". Când s'a dus pe cea lume Victor Talianu, l-a bocit o săptămână încheiată toată “Filantropia", în cap cu amanta lui, Paulina, şi i-au făcut o înmormântare ca de prinţ. După Lăsata secului se făcea “blau" vreo două zile, aceasta pentru “revenirea în fire". (articolulul “De lăsata secului altădată… şi acum…” - semnat Ioan Massoff – publicat în revista “Realitatea ilustrată” - numărul din 20 martie 1935)


Citește mai mult... »

Zilele Babelor (capricii la început de primăvară)

Primele zile ale lunii martie, numite "Zilele babelor", aduc de cele mai multe ori cu ele o vreme capricioasă. Razele calde ale soarelui se întrepătrund cu ploaia, cu lapovița, cu ninsoarea și uneori chiar cu viscolul. 
 
 

Citește mai mult... »