Datini de Ignat

Ziua de Sf. Ignat a fost întotdeauna cea mai tragică zi din viaţa porcilor, aceste simpatice şi nevinovate animale domestice. Sacrificarea lor în ziua de Sf. Ignat – această adevărată noapte a Sf. Bartolomeu în lumea porcină, după cum o numea în glumă George Ranetti – are o istorie mai veche decât am fi tentaţi să credem. Despre daci se ştie că sacrificau porci în ziua solstiţiului de iarnă pentru a hrăni Soarele cu carne, astfel încât acesta să prindă puteri şi să renască. Datorită acestei ofrande ziua începea să crească şi soarele îşi reintra în drepturi.


Legendele mai spun ca în noaptea de dinaintea Ignatului porcii se visează cu mărgele roşii la gât şi că li se arată Ignat, care le vesteşte cu următoarele cuvinte  că vor fi sacrificaţi:

Porc gras,
O măciucă-n cap,
Şi te culcă lat!

De teama morţii care îi pândeste, porcii care nu sunt sacrificaţi de Sf. Ignat nu se mai îngraşă începând din aceasţă zi. Aceiaşi legendă mai spune ca de Ignat fiecare om trebuie să vadă sânge şi să zică:

Ignat, Ignat
Porc umflat!

De Ignat

De sacrificiul porcilor tăiaţi în această zi se leagă multe alte credinţe şi obiceiuri. Iată doar câteva dintre ele: Sângele porcului tăiat în ziua de Ignat trece în popor ca un leac neîntrecut pentru o serie întreagă de boale mai ales atunci când porcul a fost negru. Mulţi adună sângele porcului negru într'o strachină cu mei. După ce se usucă, acest amestec de mei şi sânge este afumat şi măcinat. Eficacitatea lui ca leac la copii, contra spaimei, a guturaiului şi a halucinaţilor se îndeplineşte tocmai peste un an. Untura porcului tăiat de Ignat e folosită la vrăji sau ca leac la vite. În unele locuri, la ţară, se păstrează numai câte o bucată de carne de porc negru, care e sfinţită la biserică în ziua de Bobotează. Cu această bucată de carne îşi fac apoi oameni fricţiuni în părţile în care îi ţine vre-un junghi. Un mort, bănuit a fi strigoi, poate fi uns în acea zi cu untură de porc. În sicriul mortului se pune şi o cracă de măceş, pentru ca strigoiul să se încurce în spini  dacă totuşi ar reuşi să fugă din sicriu.

Victime interbelice de Ignat

Credinţa că pentru a fi ferit de boale trebuie neapărat să vezi sânge în ziua de Ignat, este foarte răspândită in popor. Cei ce nu au posibiltatea să taie tradiţionalul porc, sunt îndemnaţi de cei bâtrâni să taie măcar o pasăre; cu cât mai mare, cu cât vezi sânge mai mult, cu atât vei fi mai bine ferit de boale. Femeile nu au voie să lucreze în acea zi decât după ce au văzut sânge. Dacă n'au tăiat nici porc, nici pasăre, trebuie să împungă cel puţin creasta unei găini negre, pentru a-i vedea sângele. Apoi se pot apucă de muncă. Dacă nu îndeplinesc aceste datini, legenda spune că Ignat le urmăreşte până ce le înebuneşte şi mor. Ignatul îl ţin cu sfinţenie mai ales femeile însărcinate, ca să nască copii voinici. Nu trebuie lucrate în acea zi straie femeieşti - pentru ca femeia să nu geamă ca porcul.În sfârşit se mai spune că Ignat cere neapărat o victimă de ziua lui." (articolul Ignat, Ignat, porc umflat publicat în numărul de Crăciun din anul 1933 al revistei „Ilustraţiunea Română”)

Porc sacrificat prin electrocutare
 în perioada interbelică

Tristă şi înspăimântătoare zi, nu-i aşa? Dar tocmai pentru a nu încheia articolul într-o notă atât de sumbră o să vă invit să citiţi câteva versuri vesele, publicate de revista Furnica”  în 18 decembrie 1908:



Citește mai mult... »

Noaptea farmecelor

“Sfântul Apostol Andrei este sărbătorit pe data de 30 noiembrie. S-a născut în Betsaida Galileia, localitate situată pe țărmul Lacului Ghenizaret, în nordul Țării Sfinte. Din Sfânta Scriptură aflăm că era fratele lui Simon Petru. Amândoi au fost pescari, alături de tatăl lor. Sfântul Sinod al Biserici Ortodoxe Române a hotărat în anul 1995 ca sărbătoarea Sfântului Andrei să fie însemnată cu cruce rosie în calendarul bisericesc, iar în anul 1997 Sfântul Andrei a fost proclamat "Ocrotitorul României". Ziua de 30 noiembrie a fost declarată sărbătoare națională.


Peștera în care se crede că a viețuit Sfântul Apostol Andrei, cât timp a propovăduit pe teritoriul românesc, se află la aproximativ 4 km sud-est de localitatea Ion Corvin, județul Constanța. În actuala biserică din peștera, în pronaos, într-o nișă, se află un fel de pat, scobit inițial în piatră, despre care tradiția spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei. În vara anului 1944, Peștera transformată în biserică a fost sfințită de catre Episcopul Tomisului, Chesarie Păunescu. La scurt timp după aceasta, trupele rusești invadatoare au distrus-o. Abia după 1990, prin râvna cuviosului monah Nicodim Dinca, biserica a fost refăcută și redată cultului. Astăzi, mii de credincioși vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trăit Apostolul Andrei.” (cf. www.crestinortodox.ro)

În credința populară noaptea care precede ziua Sfântului Andrei este considerată ca fiind una dintre cele mai prielnice perioade pentru practicarea farmecelor de dragoste. E noaptea în care se poate trece hotarul dintre lumea noastră și lumea celor nevăzute. E noaptea strigoilor și a lupilor: 

Zgomot trist în câmp răsună!
Vin strigoii, se adună,
Părăsind a lor sicrie.
Voi, creştinelor popoare,
Faceţi cruci mântuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfântului Andrei!

(Vasile Alecsandri – “Noaptea Sfântului Andrei”)



Tocmai pentru că urmează o noapte cu totul specială, o să vă ofer un fragment din capitolul dedicat nopții Sf. Andrei din volumul d-nei Julia Maria Cristea: “Sărbători, tradiții, ritualuri, mituri…”:  “Noaptea de ajun precum și ziua de Sf. Andrei, se crede că este prielnică anumitor practici și farmece de dragoste. (…) Astfel, în unele localități, când fetele sosesc acasă de la Păzitul usturoiului, seamănă un cățel de usturoi priveghiat toată noaptea, într-un cocoloș de aluat nedospit, denumit Colacul lui Andrei. După felul în care încolțește și crește acest usturoi, se fac pronosticuri de măritiș. Acest ritual este deosebit de variat, în funcție de regiunea unde se practică. În satele din Bucovina, ca să-și vadă ursitul, fetele își puneau seara sub pernă 41 de fire de grâu, iar când se culcau, spuneau:

Voi, 41 de fire de grâu
Eu voi adormi
Și voi hodini
Dar eu mă rog lui Dumnezeu
Să-mi trimită îngerul meu
Să-mi arate pe ursitorul meu.
Cel care mi-e dat de Dumnezeu.

Un alt obicei este ca fetele nemăritate să meargă noaptea la fântână, cu lumânarea de Paște, pe care o aprind și o afundă cu ajutorul ciuturei spunând:

Sfinte Andrei
Scoate-i chipul în fața apei
Ca în vis să-l visez 
Ca aievea să-l văz!

Prin alte părți este obiceiul ca fetele de măritat să facă o turtă subțire ca o plăcintă, din făină de grâu, foarte sărată, denumita Turtuca lui Andrei, pe care o mănâncă la culcare. Băiatul pe care-l visează că le aduce apa ca să le astâmpere setea se crede că este viitorul soț (Speranția).



Fetele mai ghicesc ursitul cu ajutorul stâlpilor din gard. Astfel, noaptea, pe întuneric, ating un par, de la care numără în continuare până la al nouălea par, pe care leagă o sfoară sau lână roșie. A doua zi merg să vadă cum le va fi alesul. Dacă parul e drept și neted, viitorul soț va fi tânăr și frumos, dar sărac. Dacă parul va fi scurt și noduros, soțul va fi bătrân și sărac, iar de va avea coaja groasă va fi bogat. Dacă parul este cu multe crăci, ursitul va fi văduv cu mulți copii (Speranția).



Tot așa de frecvent este și ghicitul la oglindă. Fata de măritat se așază pe un scaun, având în față și în spate câte o oglindă, iar pe lateral patru lumânări aprinse și, se spune că, astfel își vede ursitul (Speranția). Fetele fac vrăji de ursită, vrăjind de pețire, de dragoste, căutându-și de noroc, sau făcând farmece de răutate, care trebuie să se lipească de dușmani și de casele lor (Pamfile).”

Citește și articolul: Noaptea Sfântului Andrei

Voi încheia și eu, asemeni d-nei Julia Maria Cristea în capitolul închinat nopții Sfântului Andrei din volumul “Sărbători, tradiții, ritualuri, mituri…”, cu versurile înfricoșătoare ale Bardului de la Mircești: 

Iată-l! Iată, Satan vine,
Răzbătând prin verzi lumini,
Pe-un fulger scânteietor.
Umbre, stafii despletite,
Cucuveici, iele zburlite
Şi Rusaliile pocite
Îl urmează ca un nor!

Voi, cu suflete curate,
Cu credinţi nestrămutate,
Oameni buni, femei, copii!
Voi, creştinelor popoare,
Faceţi cruci mântuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfântului Andrei!

(Vasile Alecsandri – “Noaptea Sfântului Andrei”)


Citește mai mult... »

Lăsatul secului pentru Postul Nașterii Domnului (Filipii de toamnă)

14 noiembrie este ziua în care se lasă secul de Postul Crăciunului sau de Dulcele toamnei – perioadă de post care începe în 15 noiembrie și se încheie pe 24 decembrie. Tot în acestă zi este pomenit “sfântul şi întru tot lăudatul Apostol Filip, unul din ceata dintâi, a celor doisprezece”. 

Apostolul Filip

Începutul postului Crăciunului coincide cu o perioadă specială a calendarului popular “cunoscută și păzită cu mare sfințenie pretudindeni pe unde locuiește poporul român”: sărbătoarea „Filipilor de toamnă”. În cele mai multe locuri această sărbătoare ține trei zile (14, 15 și 16 noiembrie), dar în unele comunități această perioadă se întinde până în 20 sau 21 noiembrie. Peste tot se crede însă că este o perioadă periculoasă pentru cei care ”nu țin Filipii așa cum se cuvine”, pentru că “Filipii sunt niște sfinți mai mari peste fiarele sălbatice sau peste lupi” care “îi poceau pe cei care nu îi respectau cum se cuvine.”  În schimb, dacă sunt cinstiți conform datinii, Filipii „apără casa de rele, de primejdii: de foc, de lupi și îndeobște de jigănii, cari strică vitele și care primejduiesc viața omului, căci dacă lupul nu găsește ceva pe lângă o casă, va îndrăzni și la oameni. Filipii apără casa de pagube, pe copii de primejdii și de alte nenorociri.

Numeroase sunt regulile și interdicțiile care trebuie respectate în aceste zile, îndeosebi de către femeile măritate și de către văduve. Etnologul Tudor Pamfile enumera în studiul său  “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – publicat în anul 1914 – câteva dintre acestea: Mai pretutindeni însă, cu toate că se spune că în acestă zi doar mâncare îi este îngăduit femeii a-și face, se arată totuși dinadins că gospodina n’are voie să măture prin casă sau să dea gunoiul afară. Prin unele părți din Oltenia, se mătură noaptea și gunoiul se ține strâns după ușă trei zile, după care se ardeiază și apoi se aruncă afară. Gospodina nu are voie să coase, să împungă în piele sau să ia acul ori un alt lucru ascuțit în mână; să nu coase, cu roșu mai ales, să nu macine, să nu toarcă și să nu dea nimic cu împrumut, mai ales sărături și foc. Când o da cinevașilea cenușă cu cărbuni în noaptea de Filipi, atunci vine lupul și-i mănâncă ceva de pe lângă casă; de n’are ce mânca, atunci îl mănâncă pe om.” Interdicția scoaterii gunoiului din casă are o explicație: “dacă s’ar scoate afară, lupii ar scociorî acest gunoi spre a afla un cărbune în el; se știe că lupii nu leagă - și deci nu se pot prăsii – până când nu mănâncă vreun cărbune din vatră în zilele de Filipi”.


De asemenea:

- “este bine să se spele rufele cu apă clocotită, căci numai astfel se poate opării gura gavătului (lupului)”;
- în aceste zile se lipește gura sobei cu lut pentru că „tot astfel se va astupa și gura lupului și se vor unge ochii lui, ca să nu vadă prada”; în același scop “toate foarfecile se leagă cu o sfoară”;
- femeilor le este interzis în aceste zile să se pieptene, pentru că “fiind părul încâlcit, lupii să se încurce prin păduri, să se piardă într’ânsele și să nu dea de urma locurilor unde pasc oile”;
- pentru ca întreaga familie să fie ferită de pagube, în perioada Filipilor „se ține atârnată de lemnul coșului o secure”.

Sursa: Tudor Pamfile - “Sărbătorile la români - Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – publicat în anul 1914.




Citește mai mult... »

Hai la focul lui Sânmedru!

Ziua de 26 octombrie  - numită în popor și Sâmedru, Sânmedru, Sumedru sau Sfeti Dimitri - e destinată pomenirii și cinstirii Sfântului și Slăvitului Mare Mucenic Dimitrie (Dumitru), izvorâtorul de mir și făcătorul de minuni din Tesalonic. Sâmedrul este "plăcut lui Dumnezeu pentru bătrânețea sa" și este socotit a fi patronul caselor și paznicul care-i apără pe oameni de fiarele sălbatice. Ziua de Sâmedru marchează debutul iernii pastorale, când codrii încep să-şi piardă podoaba frunzelor și plantele de pe câmpuri se usucă. Conform tradiției populare, cheile care deschid porțile naturii către viață sunt ținute de Sf. Dumitru până în ziua de pomenire a Sf. Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, patronul naturii înverzite (23 aprilie). Conform tradițiilor creștine, Sf. Dumitru a fost un diacon creștin din veacul al III-lea care a trăit în cetatea grecească Tesalonic și care a fost martirizat cu lancea în timpul prigoanei anticreștine de sub împăratului Dioclețian din anul 306 e.n.



Numeroase sunt și credințele populare românești care îl au ca erou pe Sf. Dumitru (Sâmedru). Una dintre acestea spunea că: “Sf. Dumitru a fost păzitor de vite - umbla după oi ori vaci - cu credință nestrămutată în Dumnezeu, bun și drept cu toată lumea și fără pic de păcat. O singură dată, din întâmplare, a omorât o pasere, pentru care lucru singur s’a pedepsit, umblând desculț trei ani de zile.” Conform altei povestiri populare “Sf. Dumitru a fost la început cioban, avându-și turma într’un miez de codru, necălcat de picior omenesc. Deci trăia acolo, neștiind că în lume mai sunt și alți oameni în afară de dânsul. Seara, când se închina lui Dumnezeu, sărea de trei ori peste o cioată și zicea: “- Acestea sunt ale tale, Doamne!”. După aceasta sărea și a patra oară și adăuga:”- Asta e a mea!”. Și după ce-și făcea rugăciunea, pleca după turmă.

Citește mai mult... »

Sfântul Ioan de toamnă (datini din ziua de Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul)


An de an, ziua de 29 august marchează ziua de prăznuire a Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul, fiind ultima zi de post din anul bisericesc (anul bisericesc începe în 1 septembrie). Această zi mai este numită în calendarul popular și Sfântul Ioan de toamnă, Sfântul Ioan cap tăiat sau Brumariul.


Tradițiile populare legate de această zi sunt în legătură cu legenda care spune că Irod, care își prăznuia ziua dând un ospăț boierilor săi, a cerut ca Salomeea, fiica lui și a Irodiadei, să danseze, oferindu-i drept răsplata i-a capul Sfântului Ioan Botezătorul. O variantă a aceste povești este consemnată de marele etnolog Tudor Pamfile în studiul Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului”, publicat în anul 1914 la editura Socec&Comp. și C. Sfetea: Bucovinenii cunosc următoarea povestire: Sf. Ioan cap tăiat era un fecior în casa lui Irod-Împărat și femeia lui irod tare s’a îndrăgit de dânsul, dar el n’a vrut să se dea în dragoste cu ea. De ciudă, împărăteasa i-a pus un inel scump în buzunar. A căutat la toți și numai la el s’a găsit inelul și de aceea l-au pus la închisoare. Împăratul avea o fată care juca tare frumos și la o petrecere fata a jucat așa că tatăl ei i-a zis să ceraă ce va vrea, căci el îi va da. Mă-sa a’nvățat-o să ceară capul lui Sf. Ioan.
- De știam așa, a zis împăratul, îți dam mai bine capul meu.
Dar amu n’avea ce să face și a porincit de i l-a tăiat. Atunci fata a venit cu capul pe tipsie, jucând, dar împăratul a blestemat-o:
- De-amu, draga mea, să tot joci!
Și într-una joacă, căci ea e frigurile, boala ce cutremură pe om.”

Salomeea aduce capul lui Ioan Botezătorul
(pictură  de Juan de Flandes, 1496)

De acemenea, în același st
udiu etnografic publicat la începutul secolului trecut sunt menționate o serie de vechi obiceiuri respectate în această zi de praznic: Tăierea capului pe varză sau pe curechi însemnează Tăierea capului ca pe varză, adică nu retezarea gâtului, ci hăcuirea capului, cum se hăcuie sau se toacă varza (curechiul). Deci în această zi nu va fi îngăduit să se taie nimic cu cuțitul, ci totul să se rupă cu mâna; nu va fi îngăduit să se mânânce varza, căci ‹‹lui Sf. Ioan de șapte ori i-au tăiat capul ca pe curechiu și iar a’nviat››.

Tot astfel în această zi nu este bine să se mânânce fructe rotunde care seamănă cu un cap, precum: merele, perele, nucile și nici căpățânile de usturoi. De asemeni nu se mânâncă perje sau prune, care, fiind negre, au cerut  același post și pentru poama sau strugurii negri. Cine gustă dintr’acest soi de fructe face un păcat sau se pune în primejdie de a căpăta tot soiul de boale. Prin alte părți nu se bea nici vin roșu și nici legume sau fructe roșii – asemuite, credem, cu sângele ce a curs din capul Sfântului Ioan - și nici coarne sau curechi murat nu trebuie să se mânânce, deoarece ‹‹în această zi e Sf. Ioan care taie capul ca pe curechi››. Numai femeile însărcinate, care din pricina poftelor ar putea pierde, au voie să guste în această zi de post din orișice ar voi. Postul se ține pentru tămăduirea de boale și mai ales de friguri.

Schitul Topolniței azi

În această zi, la Mănăstirea Topolnița din jud. Mehedinți
(notă: veche mănăstire ortodoxă, așezată pe valea râului Topolnița, în comuna Izvoru Bârzii, județul Mehedinți, la o distanță de circa 35 de kilometri de Drobeta Turnu Severin) care are hramul acestei zile, ‹‹din vechime este obiceiul ›› să se adune ‹‹o mulțime de lume din satele vecine la petrecere. Această adunare unii o numesc goirre, alții rugă. Este credința în popor că oricine ar fi prins de friguri, de ar posti în ziua aceasta și ar merge ma mănăstire, este însănătoșit îndată și pentru totdeauna scăpat de al-l mai prinde această boală ››.




Citește mai mult... »

De Sântă Mărie Mare

Cultul Maicii Domnului este adânc înrădăcinat în cultura populară a românilor. Când se roagă pentru ploaie, românul zice: “Doamne, maica Domnului – dă Doamne ploaie”. Pentru a chema dragostea, în Bucovina, fetele și feciorii spălau icoana Maicei Domnului cu busuioc și apa se arunca peste flori”. Prin Vâlcea, după ce ridicau din casă războiul de țesut, femeile măturau de îndată prin cameră ca să nu stea Maica Domnului în genunchi din această pricină”. Se spunea în trecut că nu trebuie să meargă nimeni cu spatele pentru că dacă o fac râde Dracul și plânge Maica Domnului”. De asemenea exista credința că nu trebuie niciodată să te așezi pe o masă “că lăcrimează Maica Domnului”. (1)

Sf. Maria


Pentru a se apăra de primejdii românii se rugau mai cu seamă Sfintei Maria. O astfel de rugăciune o recitau femeile de prin Muscel -  de trei ori ziua și de două ori noaptea – pentru a cere protecția Maicii Domnului:

Piatră peste piatră,
Maica Domnului
Jos pe piatră ședea,
Domnul Hristos
P’altă parte venea.
- O! Maica noastră ce iubești,
Ori dormi, ori odihnești?
- O Doamne, fiul meu,
Nici dorm nici odihnesc,
Puținel somn însomnai
Și mare vis că visai:
Unde te prinse…
În Iudeia
Te căsnea,
Te chinuia
Cu oțet și fiere te-adăpa;
Te’mbrăcase
Cu cămașă de urzică,

Te’ncinse
Cu brâu de mărăcine,
Șiți pusese
Coroană de spini pe cap.
- O, Doamne, Maica noastră,
Cum mă vrea bate cu palmele
Peste fața obrazului,
Cu biciul de foc din cer
L-oi săgeta.
...............................
- O, Doamne, fiul meu,
Cine va zice
Aste cuvinte sfinte,
Ziua de trei ori
Și noaptea de două ori,
Nici focul nu-l va arde,
Nici tătarii nu-l vor robii,
Nici de ciumă nu va muri. (2)

Adormirea Maicii Domnului

Sărbătoarea din 15 august, Adormirea Maicii Domnului, este cel mai important moment al verii în calendarul religios și popular al românilor. Tocmai de aceea ea este precedată de două săptămâni de post, despre care se zice că ar fi fost “rupte” din Postul cel mare de dinaintea Paștelui: E credința că la început postul Paștilor era de nouă săptămâni, dar văzându-se că e prea lung și sărăcăcios, așa că oamenii ieșeau prea slabi în primăvară, când trebuia să se dea cu totul muncilor, s’a micșorat acest post cu două săptămâni și s’au pus aceste zile înaintea Sântă-Măriei-Mari, când e belșug de legume și zarzavaturi.

În dimineața zilei de Adormirea Maicii Domnului româncele “merg la biserică și împart struguri la săraci pentru sufletul morților. Tot astfel se dau și prune coapte; asemenea prin Bucovina și părțile Moldovei de sus, gospodinele aduc la biserică faguri de miere. Îndeobște, cu acest prilej merg și pe la cimitire și-și tămâiază morții familiilor lor. Prasnice pentru acești răposați se fac atât în dimineața Sâmbetei de dinaintea Sântă-Măriei, cât și a doua zi după Sântă-Mărie, mai ales când acești morți sunt proveniți din înecați, arși, mâncați de lupi și alte cumpene.

Ziua de Sf. Maria Mare era considerată în trecut prima zi în care era dezlegat să se mânânce struguri, zicându-se:

Iar N. să rămâie curat,
Luminat,
Ca steaua din cer,
Ca roua din câmp,
Ca strugurii din vie
În ziua de Sântă-Mărie.” (1)

Prin Transilvania țăranii căutau în ziua de Sântă-Mărie-Mare o insectă numită “goanda de câni”. Aceasta era ascunsă “un an întreg sub icoana Maicei Domnului, pentru ca să fie feriți de turbare câinii de pe lângă casa gospodarilor”. Tot prin Transilvania se credea că dacă înfloreau trandafirii până in ziua de “Adormirea Maicii Domnului” atunci “toamna va fi lungă”. Ziua de Sântă-Mărie Mare era și momentul din an începând cu care turmele erau coborâte de la munte:

“La Sântă-Mărie-Mare
Tulesc oile devale
Și se duc și nu mai vin
Pân’la Sfântul-Constantin;
Și se duc și nu vin iară
Pân’la dalba primăvară…” (2)

Peste zi în sat se făceau hore. Dar totuși veselia nu era foarte mare, fiind vorba “de o Adormire și deci de o Moarte, fie chiar și a Maicei Domnului”. De aceea prin multe locuri se prefera să se povestească despre “minunile Maicei Precistei, făcute atunci când i-au prins jidovii feciorul: cum a binecuvântat pe broască când a mângâiat-o, cum a binecuvântat pe rac să poată merge și așa (d-andăratelea, pentru că d-andăratelea mersese când furase cuiul pe care îl bătuseră Mântuitorului în inimăși să-i fie de atunci înainte clește apărător piciorul cu care a apucat cuiul.”(1)

Surse:

(1)  Tudor Pamfile – “Sărbătorile de toamnă și postul  Crăciunului” - 1913
(2) C. Rădulescu Codin și D. Mihalache – “Sărbătorile poporului” - 1910
Citește mai mult... »

De “Adormirea Maicii Domnului” în satul românesc (Mârșani, Dolj)


Se ştie că păstrarea tradiţiei este una dintre caracteristicile poporului român. Moştenite din moşi-strămoşi, fără însă a li se cunoaşte data exactă sau  împrejurările în care au apărut, tradiţia, obiceiurile, multe la număr, unele cunoscute doar pe plan local, de unde şi zicala: “câte bordeie, atâtea obiceie”, sunt respectate cu sfinţenie. Un astfel de obicei are loc în comuna Mârşani, judeţul Dolj, pe data de 15 august, în ziua marii sărbători denumită: “Adormirea Maicii Domnului” sau “Sfânta Maria-Mare”. Descrierea acestor obiceiuri a fost inclusă în cartea de povestiri intitulată "Paşi din hora vieţii" și oferită spre publicare de d-na Ioana Stuparu, căreia îi mulțumesc mult:

 

 Locuitorii comunei, cu toţii fiind de religie ortodoxă, sunt cuprinşi de febra pregătirilor pentru a slăvi cum se cuvine Sântă-Măria, când, după tradiţie, în această zi se află la mare cinste rodul viţei de vie. Astfel, pe lângă feluritele bucate ce sunt puse pe colacii pregătiţi pentru sufletele morţilor, cea mai mare importanţă o au strugurii.
  Forfota începe în sat din revărsatul zorilor, când femeile se duc la cimitir să-şi tămâieze morţii, aşa cum se obişnuieşte şi în zilele de duminică sau în zilele sfintelor sărbători de peste an. Indiferent cu ce ocazie, tămâiatul se face până în răsăritul soarelui.
  După ce vin de la tămâiat, femeile încep să-şi rostuiască, după datină, colacii care urmează a fi împărţiţi mai întâi la membrii familiei şi apoi prin vecini. Astfel, pe mese, în fiecare casă trosnesc lumânările aprinse pe colacii încărcaţi cu bucate şi cu struguri dintre cei mai frumoşi.
  Când au terminat de împărţit colacii, femeile merg la biserică. Însă nu oricum, ci ducând cu ele bucate cu care să iasă în întâmpinarea Domnului: “Ale Tale, dintru Ale Tale ». Din fiecare casă se duce câte o femeie la Biserică. Acolo are loc adevărata sărbătorire a Adormirii Maicii Domnului, mărturie a păstrării Bunei-Credinţe în Dumnezeu şi Soborul Ceresc.
  Pregătirile pentru mers la Biserică în această zi de mare sărbătoare sunt speciale: struguri dintre cei mai frumoşi, colivă, liturghii, năprojnie, mulţi colaci de diferite forme (de bărbat, de femeie, de copil), vin, ţuică, felurite bucate gătite cu grijă şi dragoste, ca să iasă dintre cele mai gustoase. Pe “Drumul Bisericii” forfota e mare: căruţe, maşini, femei mergând pe jos, ducându-şi fiecare panerul într-o mână şi legătura cu colaci în cealaltă mână; femei ce se folosesc de cărucioare sau roabe, spre a transporta totul mai uşor.
  Ajunse în curtea bisericii, femeile îşi întind mesălile (feţele de mese) direct pe iarbă sau, mai nou, pe mesele fixe construite anume. Îşi rânduiesc cu grijă toate cele aduse de acasă şi apoi stau şi ele alături, împăcate sufleteşte că au avut cu ce să iasă înaintea Domnului, aşa cum este datina.
  După săvârşirea Sfântei Liturghii şi citirea pomelnicelor, preotul iese în curtea bisericii, cu cădelniţa ce fumegă şi răspândeşte din belşug miros de tămâie. Tămâiază de la un capăt la altul, cu răbdare şi respect, toate bucatele. Sclipesc în soare boabele de struguri ca nişte pietre preţioase de toate culorile! Câtă frumuseţe!...
  După ce bucatele sunt sfinţite, femeile încep să mănânce din ele, ca la un adevărat Praznic.
  Apoi îşi împachetează bucatele rămase şi pornesc către case, unde sunt aşteptate cu nerăbdare de cei din familie, pentru a pune masa cu toţii, gustul mâncării fiind deosebit de bun, fiindcă a fost sfinţit.



Pași din hora vieții


Citește aici un gupaj de poezii semnate de d-na Ioana Stuparu

Copyright © 2019 Ioana Stuparu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

                                       

Citește mai mult... »