În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că răul „ne este dat” de spiritele cele rele. Românii credeau, de asemenea, că acest rău poate fi îndepărtat cu ajutorul farmecelor și al descântecelor.
Oamenii au născocit practici magice despre care credeau că ar putea să îi ajute în aproape orice situație:
În poveștile care ne-au fermecat copilăria, „iarba fiarelor” și „fluierul fermecat” erau două dintre cele mai râvnite obiecte magice. Folosite de eroii noștri îndrăgiți pentru a deschide lacătele cu care erau zăvorâte alesele lor și comorile cele mai ascunse, sau pentru a-și vrăji dușmanii cu ajutorul unor cântece minunate, aceste elemente ascund secrete adânci.
Sărbătoarea creștină din 29 iunie, ziua de pomenire a Sfinților Slăviților și întru tot lăudaților și mai-marilor Apostoli Petru și Pavel, este numită în popor simplu Sân-Petru (sau Sâmpietru).
Una dintre superstițiile adânc înrădăcinate în conștiința poporului român – dar întâlnită și la multe alte popoare – este credința în deochi. Deochiul este privit de cele mai multe ori ca fiind o boală datorată puterii vătămătoare pe care o poate avea o privire malefică.
Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte.
De ce aparte? Pentru că, spre deosebire de ursitoare, zâne, iele, stafii, strigoi sau joimărițe – ca să numesc doar câțiva dintre acești prieteni sau dușmani imaginari ai românului – Cățelul pământului (numit și Câinele pământului, Grivan sau Țâncul pământului) are un corespondent în lumea reală. Acest corespondent este un rozător care se hrănește cu rădăcini și care trăiește în tainica lume subpământeană, ascuns de ochii oamenilor: orbetele.
De cele mai multe ori, atunci când ne aducem aminte de datinile de altădată, o facem cu nostalgie, regretând faptul că acestea au fost uitate. Nu este și cazul obiceiului pe care îl voi evoca în continuare – acela de “a da câinii în tărbacă”.
