De Sânziene (datini, tradiții. obiceiuri)

Ziua de 24 iunie este cea în care creștinii ortodocși cinstesc Nașterea cinstitului, slăvitului Prooroc, Mergătorului înainte și Botezătorului Ioan.  Tot în această zi, îndeosebi în Moldova, este prăznuit Sfântul Mucenic Ioan cel Nou, prilej cu care la Suceava - fosta capitală a Moldovei - atrage în fiecare an mii de pelerini veniți din toate colțurile țării pentru a se închina la moaștele Sfântului.

Sărbătoarea religioasă se suprapune cu o altă mare sărbătoare din calendarul popular: Sânzienele sau Drăgaica. O sărbătoare laică a iubirii și a fertilității, prilej pentru practicarea unor ritualuri de vindecare a bolilor, de aducere a ursitului și a belșugului în gospodărie. 

 

Sânzienele au probabil la origine sărbătorile romane de adorație a zeiței Diana (Santa Diana - Sân-Ziana). Alți etnologi susțin însă că sărbătoarea își are originea în străvechiul cult geto-dacic al Soarelui, sânzienele fiind reprezentate adeseori de traci înlănțuite într-o horă.

---

---

SÂNZIENELE SAU DRĂGAICA

Una dintre primele descrieri ale ritualurilor desfășurate în ziua de Sânziene i se datorează domnitorului Dimitrie Cantemir și este menționată în celebra sa lucrare "Descriptio Moldaviae": 

“În acest timp, când încep a se coace semănăturile, se adună la un loc toate fetele din mai multe sate și alegând pe cea mai frumoasă și mai robustă, îi dau numele de Drăgaica. Apoi, cu ea înainte, merg prin semănături și-i fac o cunună împletită din spice, o mai înfrumusețează cu o mulțime de cârpe, de toate colorile, și-i dă în mână cheile de la șurele lor. Drăgaica, în acest fel înfrumusețată, cu brațele întinse și cu cârpele expuse vântului, ca și cum ar sbura, se întoarce spre casă. Cântând și săltând, și merg prin toate satele fetelor care au însoțit-o. Acestea, urmând-o în cântece destul de frumoase, o numesc sora și superioara lor. Toate fetele din Moldova năzuiesc foarte mult la această cinste, deși cântecul lor zice că această fată, care reprezenta Drăgaica, nu se poate mărita până după trei ani”.   

 

 

Ritualul descris de Dimitrie Cantemir s-a transmis de-a lungul veacurilor, fiind încă practicat pe la începutul secolului trecut. 

 

Câteva obiceiuri din ziua de Sânziene sunt descrise și de folcloristul Tudor Pamfile în studiul său “Sărbătorile de vară la români”, publicat în anul 1910: 

“În Dobrogea, drăgaice în felul cum le descrie D. Cantemir, se fac patru fete, din care numai două sunt îmbrăcate femeiește. Acestea se apucă în cruciș de mână cu celelalte două, apoi pornesc dănțuind pe la case, fiind însoțite de un fluerar care le cântă felurite melodii. Dănțuitoarele capătă bacșișuri.”

În Transilvania, în ajunul zilei de Sânziene “sătenii pleacă pe câmp și livezi și adună florile numite sânziene, pe care le aduc acasă și din care împletesc cununi. Aceste cununi le așează dânșii pe la ușile caselor, pe crucile dintre hotare și holde, prin straturi, pe la stupii de albine. (...) Cununile bărbaților sunt împletite în formă de cruce, iar cele împletite pentru femei sunt rotunde. Fiecare își aruncă cununa sa, iar prezenții pe cele ale absenților. Dacă cununa se oprește pe acoperiș, este semn că acel a cui sau pentru s’a menit, va avea bucurii, îi va merge bine; dacă dimpotrivă va cădea, este semn vădit pentru acela că-i va merge rău și poate chiar că va muri.”

Ziua de Sânziene era considerată  ca fiind „cel mai potrivit timp” pentru culesul buruienilor de leac, cele culese mai devreme neavând „nici o înrâurire asupra boalelor și bubelor, din pricină că erau pișcate de Rusalii”. Florile de sânziene erau culese pentru a tămădui frigurile, guturaiul, bolile rușinoase sau altele asemenea. Ele se puneau “pe sub țăst, se aprindea o lumânare la ele și se lăsau acolo până era trebuință de ele.”

---

---

TAGHIANILUL

 

Este interesantă descrierea obiceiurilor practicate în ziua de Sânziene de românii macedoneni din peninsula balcanică: 

“În ziua de 23 iunie, la românii macedoneni e ziua Taghianilului. În această zi băieții strâng ban cu ban și-i încredințează unuia dintre dânșii. Apoi merg la pădure, taie crengi de fag și de pin și culeg verdeață de ferigă. Unul dintre ei se însărcinează să facă tenda, o colibă din patru pari, îngrădită cu lemne tăiate; înăuntru aștern ferigă și tot cu ferigă o și acoperă. Fiecare grup de copii se silește să aibă tenda lui mai frumoasă ca a grupului vecin. Fetele culeg și ele flori de taghiani, le împletesc în cununi, culeg trandafiri (rose) și cu aceste flori împodobesc galeata (mireasa), care nu este altceva decât un ibric de aramă. Seara ies însoțite de băieți cu galeata prin sat, cântând cântecul taghiani:

“- Unde ai pornit, unde mi te-ai gătit?

- Am pornit la cei nouă frați,

Nouă frați,

Tineri ne’nsurați,

Ne’nsurați,

Nelogodiți.”

Cu galeata merg de șase sau nouă ori la fântâni să ia apă, întocmai cum fac cu mireasa sâmbăta, în ajunul nunții. De la fiecare fântână iau câte puțină apă, merg apoi mai departe, și cum galeata este mireasa, i se cântă obișnuitul cântec de nuntă:

„Umple soră, vearsă frate...”

Înainte de a se despărți, fetele aruncă în găleată câte un obiect de argint: inel, brățară sau cercei, după care îl lasă toată noaptea sub un trandafir. Băieții, după ce au băut și au mâncat în tenda, rămân și dorm noaptea acolo. A doua zi băieții și fetele merg la pădure, cântând cântecele din ajun. Băieții trag cu coada ochilor la fete, iar pe la prânz pornesc din nou către sat. Fetele desbracă galeata și o împart. Fiecare se udă pe cap cu apa din ibric, ca să nu aibă durere de cap și să le crească părul. Își iau odoarele puse în ajun, își împart florile și se despărțesc cântând:

„S’nu’ți pară arău, galeată sor,

Că multe șopute nu te-alăgam,

Ca diveara ma s’bănam

Ma multe va te alâgam.”

Astăzi, deși satele noastre s-au schimbat și ritmul vieții moderne a estompat multe dintre aceste ritualuri străvechi, Sânzienele rămân o fereastră deschisă spre magia verii. Ele ne amintesc, prin mireasma florilor de câmp și prin farmecul horelor de altădată, de legătura sacră dintre om și pământ, o punte vie între credința creștină și moștenirea spirituală a strămoșilor noștri pe care suntem datori să o păstrăm nealterată. 

 

Dincolo de magia acestei zile, universul credințelor noastre strămoșești este unul vast și fascinant, așteptând să fie redescoperit cu fiecare ocazie. Dacă doriți să cunoașteți câteva dintre tainele lumii rurale, vă invit să explorați Puterea plantelor în tradiția românească: Între leac, vrajă și blestem, să învățați cum să vă protejați de energiile negative în articolul Fugi deochi, dintre ochi: O incursiune în lumea credințelor populare sau să descoperiți semnificația ritualurilor de trecere în Datini românești: tăierea moțului și ruperea turtei. Fiecare dintre aceste tradiții este o piesă dintr-un puzzle cultural ce ne definește identitatea și ne conectează, peste generații, la rădăcinile neamului. 

 

Sursa: Tudor Pamfile – studiul etnografic  “Sărbătorile de vară la români” - 1910

Continuarea

Fugi deochi, dintre ochi: O incursiune în lumea credințelor populare

Una dintre superstițiile adânc înrădăcinate în conștiința poporului român – dar întâlnită și la multe alte popoare – este credința în deochi. Deochiul este privit de cele mai multe ori ca fiind o boală datorată puterii vătămătoare pe care o poate avea o privire malefică.

Credința în deochi: O istorie milenară 

 

Credința în deochi are o istorie milenară care “urcă în vremile vechi până la indieni, care numesc deochiul drichti-docha”. (1) În vechime, teama oamenilor de puterea pe care o poate avea o privire stăruitoare – admirativă sau invidioasă - era prezentă la popoare din aproape întreaga lume antică, dar mai cu seamă în țările din bazinul mediteranean și în cele din Orientul Mijlociu. În Ilalia:

“...napolitanii dau cel mai mare crezământ jettaturei. Pliniu vorbind de vrăjitorii Iliriani, zice că privirea lor amețea și putea aduce chiar moartea. (…) În Africa (Abisinia) credința deochiului e iarăși răspândită. Un om mai de seamă, când vrea să bea, trebuie ca un servitor să-i ție înaintea ochilor o pânză ca să-l acopere de ochii cei răi. (...) Arabii cred și ei în deochi. Evreii cei habotnici merg mai departe, ei acoperă mâncarea lor și scot numai bucăți-bucăți spre a nu fi deocheați. (…) Turcii au și ei această superstițiune. Pentru ca copiii lor să nu fie deocheați, li se atârnă de cap o scufiță albastră. Spaniolii au mers și mai departe cu credința. Abatele Migne ne spune că un spaniol avea ochii atât de ageri încât uitându-se fix la ferestrele unei case, îi spărgea geamurile.” (2)

---

---

Cum se manifestă deochiul

Românii cred că deochiul poate fi făcut involuntar sau cu bună știință și că se manifestă îndeosebi prin dureri de cap, slăbiciune, stare de vomă, căscat continuu și febră la oameni, prin veștejire la plante și prin tânjeală la animale. Cei mai expuși sunt copiii, fetele tinere, femeile însărcinate sau lăuze.

Metode tradiționale de protecție

 

Conform vechilor credințe populare metodele prin cate te poți apăra împotriva deochiului sunt numeroase:

• Cel mai răspândit obicei – întâlnit chiar și în zilele noastre – este acela de a purta un șnur sau o fundiță roșie la încheietura mâinii sau la gât. 
• Se credea de asemenea că orice obiect din aur sau din argint purtat la gât, la urechi sau la mână poate să anihileze energia negativă a deochiului. 
• Obiceiul de “a-ți scuipa în sân” sau de “a scuipa de trei ori la rând” copiii mici zicându-li-se “să nu-ți fie de deochi” e și el des întâlnit.
• Tot pentru a proteja copiii împotriva deochiului românii din Moldova și din Muntenia fac pe fruntea copiilor frumoși un semn – un simplu punct sau o cruce - cu un tăciune, cu tină, cu cenușă sau chiar cu cerneală (benghi sau zbenghi)

---

---

Protecția prin semne și descântece

 

În lumea satelor de altădată, protejarea copiilor împotriva privirilor rele depășea sfera simbolicului, concretizându-se în gesturi ritualice și descântece transmise din generație în generație: 

“Benghiul se face astfel: se ridică piciorul drept cu călcâiul întors îndărăt în sus, iai cu degetele puțină tină de pe călcâi, o frămânți cu scuipat și cu frământătura aceasta îi faci copilului în frunte un punct rotund cât ține buricul degetului arătător.” (2). 

Acest ritual poate fi însoțit de cuvintele:

"Fugi deochi

Dintre ochi,

Că vine Mama, suflet îndărăt,

Și cum vine te’nghite

Și te prăpădește.

Ce te-a făcut,

Ca Dumnezeu

Ce te-a lăsat,

Și tu (numele) să rămâi

Luminat

Și curat

Ca argintul strecurat;

Ca maică-ta,

Ca steaua în cer,

Amin!”

Un obicei asemănător se practica încă pe la sfârșitul secolului al XIX-lea: pentru a nu fi deochiat un copil se spunea că e bine să-l lingi cu limba între ochi, să scuipi de trei ori în trei părți și să zici:

“Linge oaia mielișorul,
Ling și eu pe… (numele);
Între gene
Între sprâncene,
De deochi,
Între ochi.” 

Ritualuri de vindecare

Cei care nu reușeau să se protejeze de “privirile cele rele” și "erau deocheați" trebuiau să recurgă la ritualuri magice. Mihail Canianu descria în 1893 patru ritualuri magice destinate să vindece răul:

1. Stinsul cărbunilor

“Descântătoarea ia într’un pahar ori alt vas apă neîncepută în care stinge nouă cărbuni aprinși, numărându-i îndărăt, și anume: mai întâi zice 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1. Se stinge apoi pe 1; apoi se numără iarăși 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1 și aruncă iarăși pe cel din urmă în vas; și tot așa până se epuizează toți cărbunii. În unele părți din Moldova, stingerea cărbunilor nu e însoțită de nici un descântec, în unele însă da. În Muntenia, stinsul cărbunilor e însoțit de următoarele vorbe:

După cum se sting cărbunii,

Așa să se stingă deochiul!

(...) Dacă cărbunii cad în fundul vasului, bolnavul a fost deochiat; iar dacă rămân de-asupra dânsul nu a fost deochiat, sufere de altă boală. Din apa în care s-au stins cărbunii, îi dai bolnavului să bea puțin și se mai spală puțin capul și restul se varsă afară.”

2. Descântecul

Arsenalul de ritualuri practicat  de „babele pricepute” pentru „vindecarea deochiului” e impresionant de vast. În satele românești “nu era zi lăsată de la Dumnezeu, să nu vezi în casa babelor descântătoare, săteni și sătence, aducând strachina cu mălai, puișorul de găină sau câțiva gologani pe descântece, pe farmece sau pe leacuri” (3). Iată cum se desfășura prin unele locuri din Muntenia un astfel de ritual:

“În unele părți din Muntenia de câmp, dacă bolnavul e om mare, se obicinuiește ca singur să adune dimineața pe nemâncate și fără să vorbească cu nimeni, rouă, cu care se duce la trei femei din sat să-i descânte. În acest caz i se descântă de fiecare femeie de trei ori cu câte un pai de mătură părăsită.

Dacă deochiul e învechit însă, nu ajunge numai descântecul cu cărbunii. În cazul acesta, după ce se sting cărbunii în apă neîncepută, se mai pun în oală 9 noduri de la 9 fire de paie ori stuf, luate din streșina casei, cenușă luată de 9 ori cu vârful cuțitului și un ac cu o ață înnodată de 9 ori. Apa se fierbe cu toate obiectele în ea, apoi se toarnă într’o strachină, avându-se grijă a se pune oala în ea cu gura în jos, și să stea până se mai răcește. După acestă operație bolnavul se spală de trei ori de-a rândul peste tot corpul.

Multe descântătoare obicinuiesc a descânta apa cu cărbunii și cu o crenguță de mătură găsită, cu un fus ori cu un fier ruginit. În loc de apă de poate descânta și cu rachiu. Se descântă de trei ori și mai cu seamă dimineața pe nemâncate.” (2)

3. Pusul ouălor la stele

Un ritual interesant de înlăturare de înlăturare a deochiului era acela “de a se pune ouă la stele”:

“Se ia un ou proaspăt, ouat dacă se poate chiar în ziua aceia și se sparge, turnându-se conținutul într’un pahar în care se pune și puțină apă neîncepută. Să se observe ca gălbenușul să nu se amestece cu albușul și cu apa. Mai pui și puțin calaican (sulfat de fier) și acest amestec, cum se înserează, îl pui în streșina casei, ori afară în curte la stele. Apoi, după ce s’a liniștit lumea și cu toții s’au culcat, cam pe la miezul nopții, ieși în curte, iei paharul în mână și-ți fixezi privirile numai la o singură stea. Mai ai grije să iei și un semn de la copil, bunăoară scufița; le ții într’o mână și cu cealaltă netezești paharul și scufița cu niște fire de mătură părăsită. În acest timp spui descântecul de deochi de trei ori.

 

Toate stelele să stea

Numai steaua lui (se spune numele)

Să nu stea

Să umble

Cruciș

Și de-a curmeziș

Să-i aducă leacul lui (se spune numele)

Și-n ou să-l puie.

Lași paharul până dimineață în curte și dimineața îl iei în casă și cu conținutul lui faci o plastură copilului pe care i-o aplici pe pântece. Mai faci și patru semne pe fața copilului în formă de cruce. Dacă oul s-a închegat în pahar e semn că descântătorul are dar și că bolnavul se va vindeca. Peste zi se face o scăldătoare copilului din următoarele buruiene: Odolean, Apărătoare și Muma Pădurei. După care copilului îi trece definitiv deochiul.” (2)

4. Topitul plumbului

Acest ritual se practica doar în cazurile grave, în care descântecele nu fuseseră de ajutor:

“Dacă nici descântatul cu punere ouălor la stele nu ajută, atunci se topește o bucată de plumb care se toarnă într’un pahar mare cu apă. După ce stă puțin se formează – spune credința – o figurină în chip de om. În acest timp se pronunță, de către acela care execută această operațiune, o formulă sacramentală, în următorul cuprins:

Fugi, că fug, fug, fug,
De cap o să te apuc.
Și te-oi tăvăli
Și te-o morosci,
Prin toate gunoaiele,
Curate,
Și necurate.
Să crapi,
Să răscrapi.
Să te topești,
Să te răstopești.
Hodru,
Modru,
Să te duci în codru,
Acolo să rămâi,
Și’nnapoi să nu mai vii.
Ptiu! (scuipă)

Numai prin faptul că toarnă plumbul îi și trece bolnavului. În lipsă de plumb se poate turna și ceară galbenă. După ce se isprăvește, apa se toarnă la o răspântie, iar plumbul ori ceara, după ce se topesc din nou – să nu rămâie chipul vrajei – se conservă sub formă de boț pentru alte dăți.” (2).

Continuă călătoria prin lumea credințelor populare

Lumea veche a satului românesc rămâne un univers fascinant, în care gesturile simple, precum rostirea unei descântec, purtau greutatea unor credințe transmise din generație în generație. Deochiul nu a fost doar o teamă, ci o oglindă a modului în care strămoșii noștri înțelegeau fragilitatea omului în fața invidiei și a răului.

Dacă vrei să explorezi și mai mult acest tărâm al tradițiilor, te invit să descoperi și alte texte despre credințele populare:

• Superstițiile românilor: Despre ceasul cel rău
• Cum să nu-ți „alungi” norocul: Semne, credinţe şi superstiţii
• Puterea plantelor în tradiția românească: Între leac, vrajă și blestem”

Surse bibliografice:

1. Adolphe Chesnel – “Dictionnaire des superstitions, erreurs, préjugés et traditions populaires”
2. Mihail Canianu – studiul  “Din psichologia poporană: Deochiul și faptul” - publicat în anul 1893 în “Revista pentru istorie, archeologie și filologie”
3. Ioan Bănescu – articolul „Un dușman al săteanului” - publicat în revista “Albina” – numărul din 23 – 30 iulie 1906 

---

---

Continuarea

Strigarea peste sat: De la morala populară la satira contemporană

„Strigarea peste sat” a fost unul dintre cele mai populare obiceiuri practicate în lumea satului românesc de altădată. Fiind organizată în perioada Postului Sfintelor Paști – o perioadă de recunoaștere, dar și de îndreptare a păcatelor – prin acest ritual, comunitatea satiriza năravurile locuitorilor. 

 

Această practică era întâlnită în majoritatea aşezărilor din Muntenia, Transilvania și Banat, având loc cu precădere de Lăsatul secului sau în Joia Mare.

---

---

O fereastră către trecut: Valea Hațegului la 1898

Articolul „Strigarea peste sat – datină veche”, publicat în martie-aprilie 1898 în Revista Ilustrată, oferă o descriere prețioasă a modului în care se desfășura acest obicei la sfârșitul secolului al XIX-lea: 

“Miercuri seara, adecă în seara spre Joia Paștilor, se adună feciorii şi copilandrii din sat toţi pe dealul din apropierea satului. Iar copiii mai mici, cum sunt cei de şcoală, se suie prin arbori în grădinile părinţilor. Cei de pe deal fac motoşini de paie, le pun în bâte şi le aprind şi fac diferite jocuri de foc. Cei mai mari îmbracă câte o roată stricată cu paie, o aprind şi-i dau drumul pe deal la vale. În timpul acesta strigă din răsputeri, câte unul ori toţi laolaltă vorbele acestea: ‹‹Aure – maureee!!!››. Iar ceata de feciori, ce-i postată pe alt deal, îi răspunde:

- Ce ţi-e maure, ce ţi-e?!

- M'a îndires! (notă: mi-a poruncit)

- Cine te-o îndires?

- M'a îndires Petru Plopenilor să-i fac un pod de aur până la Firuţa Păuneștilor."

Dincolo de strigările măgulitoare (precum cea de mai sus), scopul ritualului era sancționarea publică a defectelor. Fie că era vorba de igienă, beție, lene, fudulie sau neghiobie, totul era scos la iveală:  

"Asta-i o strigare măgulitoare, semn că Petru cu Firuţa îşi sunt dragi şi s'or lua după Paști. Dar vin altele, batjocoritore, la adresa celor ce au făcut ceva rău. Aci se strigă public toate defectele ori-şi-cărui sătean, bunăoră ca:

- Aure - maureee!!!

- Ce ţi-e, maure, ce ţi-e?

- M'a îndires.

- Cine te-a îndires?

- M'a îndires Istode al Toteștilor să abat apele pe la Măriuca lui să se spele de cenuşă.

Aci dau în Măriuca că umblă cu télele (hainele, veștmintele) nespălate, ori că ea-i tot cănită (nespălată)."

---

---

Sau: 

"- M'a îndires Sofica Silvăşenilor să duc de prânz la Todica ei, că ea nu știe unde-i?

- Tu știi unde-i?

- Ba!

- Du-te la jupânul Iţig şi întrebă, că de nu-i acolo, atunci de bună seamă-i la jupânul Ştrol!

Aici, precum vedeţi, bate în Todică, că-i beţiv."

Sau:

"- M'a îndires popa, mă, să merg la Nastasia Ursuţului să-i gat cusăturile, că şuba n'are mâneci, cămaşa n'are spate, opregul nu-i deloc…

Aici bate în fata leneşă." 

Sau:

"- M'a îndires popa, mă, să merg la Ionul primăriului să-i spun să steie cu furceriul de-a îndemână, că vine Rusalina ai strigoaie şi-i duce laptele de la vaci şi de la oi!"  

Autorul articolului subliniază că, deși strigările erau adesea tăioase, junii nu erau trași la răspundere, ritualul având rolul de a purifica moral comunitatea înainte de Paști: 

"Nenumărate sunt batjocurile ce se strigă atunci peste sătenii cunoscuţi ca cuprinşi de ceva patimă: beţie, lene, lux, fudulie, neghiobie, cămătărie, avariţie etc. Dar junii pentru aceea nu sunt traşi la nici o răspundere, nu sunt pedepsiți ca calumniatori. Atunci, în Miercurea de Paști seara, nu se lasă nici o ţoală (haină, veșmânt) pe afară, că vine ‹‹Joimari›› şi le spurcă.

În timpul din urmă însă a început a se cam părăsi această datină, parte că ce trecuse în abuz, de strigau vorbe proaste fără cumpăt peste persoane nevinovate, parte că s'au amestecat oficialii administrativi şi i-au înţărcat pe feciori de la aceste datini. Dar pe ascuns, colo noaptea târziu, tot se practisează această datină, ci mai cu băgare de seamă şi mai cu rezervă ca de altădată”. (1)

Puțini erau cei care scăpau “nestrigați peste sat” şi era considerată o mare onoare să nu fii pomenit în această seară. Mai mare era ruşinea însă pentru cei “strigaţi” de două sau chiar de mai multe ori. Totuși, la finalul secolului al XIX-lea, obiceiul începuse să se degradeze: 

„În timpul din urmă însă a început a se cam părăsi această datină, parte că ce trecuse în abuz [...] parte că s'au amestecat oficialii administrativi [...] Dar pe ascuns, colo noaptea târziu, tot se practisează această datină, ci mai cu băgare de seamă şi mai cu rezervă ca de altădată.” (1)

Strigarea peste sat în variante moderne 

Obiceiul “Strigării peste sat” nu s-a pierdut. El se mai practică în satele noastre, “ușor modernizat”:

“- Alimolile, alimolile, măăă!

- Da’ ce ți-i alimolile, măăă?!

Păi mi-i alimolile, mă!,

Că președintele măăăă!,

Nu repară drumu’, măăă!,

Șî se duce la mierea lui Tuta, măăă!

În cotrulă, măăă!...

Ș-o să deie în gropane, măăă!” (2)

Sau:

„- Aure, maure, mă!

- Aure, maure, ce ţi ţie, mă?

- Ce ţi ţie, nu mi mie, mă!

- Ai aflat că fata lu’ …..

Umblă pân sat,

Cu păru’ buclat,

Cu cămeşa parfumată,

Cu gura rujată!

Numa’ acasă

Îi tare lenoasă!

Dîn zori până-nserat

Şade toată zîua-n pat

Numa sara să scoală

Şî fuge la a lu’... în poală!

- Şi ce să-i facem, mă?

- Aure, maure, mă!

Să facem un pod de c...t

Până la ea în pat! (3)

Satira rămâne, așadar, o formă de „talk-show” arhaic, o tribună unde judecata comunității pune în oglindă moravurile individului sau ale clasei conducătoare, păstrând neschimbată dorința oamenilor de a pedepsi prin râs și rușine publică viciile societății. (3)

 

Dincolo de strigări: Spiritul comunității în „claca” tradițională

Dacă „Strigarea peste sat” funcționa ca un mecanism de control moral, solidaritatea și munca împreună constituiau temelia vieții rurale prin obiceiul clăcilor. Te invităm să descoperi cum se împleteau efortul fizic și bucuria socială în articolul Astă sară-i clacă-n sat. Acest material explorează atmosfera vibrantă a clăcilor, unde treburile gospodărești deveneau prilej de petrecere, întărind legăturile dintre săteni prin muzică, glume și ajutor reciproc, oferindu-ți o perspectivă fascinantă asupra modului în care comunitatea reușea să transforme munca grea într-o adevărată sărbătoare.

Surse:

(1) articolul “Strigarea peste sat – datină veche” – semnat “Hațeganul” - publicat în numărul din martie - aprilie 1898 al publicației Revista Ilustrată - foaie enciclopedică literară lunară;

(2) studiul “Restructurări tematice și conotative într-un obicei tradițional din zona Făgetului – Strigarea peste sat” – Ion Căliman

(3) articolul ‹‹„Joii Mari” sau „Strigarea peste sat”, premergătoare talk-show-urilor televizate›› - semnat Matei Mircioane

Continuarea

Cățelul Pământului: Creatura mitică ce „păzește” hotarul dintre viață și moarte

Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. 

De ce aparte? Pentru că, spre deosebire de ursitoare, zâne, iele, stafii, strigoi sau joimărițe – ca să numesc doar câțiva dintre acești prieteni sau dușmani imaginari ai românului – Cățelul pământului (numit și Câinele pământului, Grivan sau Țâncul pământului) are un corespondent în lumea reală. Acest corespondent este un rozător care se hrănește cu rădăcini și care trăiește în tainica lume subpământeană, ascuns de ochii oamenilor: orbetele.

---

---

Cățelul pământului în folclor și literatură

În legendele românilor Cățelul pământului este descris astfel:

„Este o vietate, se pare asemănătoare câinelui, dacă nu chiar un câine, care trăiește în fundul pământului, departe de sate, deci de locurile în care se fac fântâni. Câteodată iese noaptea pe fața lumii, și prin lătrăturile lui, dacă nu și prin mușcătură, caută să înspăimânte ori să vatăme pe drumeții rătăciți, când întunericul este mai greu. Sunt oameni care povestesc că l-au văzut, că l-au auzit; alții spun chiar că îl aud lătrând în fundul pământului, dacă pun urechea în pământ.” (*)

Această credință este menționată, de altfel, și de Mihai Eminescu în poezia „Strigoii”:

În numele sfântului
Taci, s-auzi cum latră
Cățelul Pământului
Sub crucea de piatră.

Conform unei alte credințe - menționată de Lucian Blaga în poezia „Duhuri și oglinzi” - cățelul pământului speria și alunga chiar și pe celelalte duhuri din locurile pe unde el hălăduia:

Duhurile nu se simt la locul lor
pe unde buha uhuie înfiorând.
Pe unde latră cățelul-pământului
ele se simt la fiece pas stingherite.

---

---

De ce trăiește câinele pământului sub pământ

O frumoasă legendă care circula în vechiul Regat ne dă și explicația vieții subterane a acestei vietăți. Legenda spune că la început orbetele era un câine care păzea curtea unui gospodar bogat. Într-o bună zi, Dumnezeu însoțit de Sf. Petru, se plimbau printre oameni ca să le vadă nevoile. În timpul plimbării ei au ajuns și prin preajma casei bogatului. Acesta însă, văzându-i îmbrăcați sărăcăcios, și-a asmuțit câinele asupra lor. Dumnezeu s-a supărat și a privit mai întâi pe gospodarul cel bogat iar acesta s-a transformat pe dată în scrum. Și-a întors apoi privirea către câinele lui de pază, iar acesta, de frică, s-a făcut mic și s-a ascuns în pământ. De atunci, câinele pământului trăiește sub pământ, ascuns privirilor oamenilor.

Iată ce relatează etnograful Romulus Vulcănescu în studiul "Mitologie Română":

"Cățelul pământului duce o viață subterană în preajma cimitirelor din afara satelor, a crucilor și troițelor de hotare. Are înfățișarea unui câine scund, lung, de culoare albă, cu ochii nu vede, o gură puternică, un glas strident. Iese noaptea din pământ, umblă lătrând în preajma drumurilor, a pădurilor și în pustietăți.(...) Făptură mitică funerară se aseamănă cu Cerberul, iar în privința obolului (cerut de la morți), cu Charon, care pentru același obol trece sufletele cu barca lui infernală peste Styx. Doar se aseamănă, el nu are legătură cu trecerea sufletelor peste Apa Sâmbetei, în drum spre Iad, deși deține atribute infernale (...) Lătratul lui strident prevestește moartea sau alte nenorociri pe capul celui care-l aude la miezul nopții, între toaca din cer și cântatul cocoșilor. Din folclorul mitic cățelul pământului pătrunde în plastica ecleziastică, în care îl întâlnim sub formă de suporturi-picioare de jilțuri în două biserici bucureștene - Sf. Ilie Rahova și Mielari."

Ritualuri și cosmogonie

Cățelul pământului – creatură fantastică moștenită se pare din mitologia dacilor – aduce nenoroc celui care întâmplător îl vede și este cel care, prin lătratul puternic, „cu glas ca de zimbru”, prevestește moartea. El controlează mormintele și mușcă morții de nas sau de urechi dacă nu au fost înmormântați respectându-se datinile:

„Trei zile și trei nopți de-a rândul, cât stă mortul la început în groapă, vine la el Țâncul pământului și-l întreabă:
- Ce-ai venit peste mine? Mortul îi răspunde:
- Am să plătesc! 

Dar Țâncul pământului nu-l slăbește și trei zile și trei nopți la rând tot îl cihălește și-l trage de nas. A treia zi el zice:
- Plătește-mi! Și mortul, de are un ban în mână, îl plătește; de nu, i se roade nasul, de merge omul slut la judecata de apoi.” (*)

Tocmai de aceea, prin Transilvania:

„..după înmormântare, merg două-trei neamuri la mormânt, îl stropesc cu apă, îl tămâiază și fac 15 mătănii, în timp ce toiagul arde, pentru ca mortul să nu fie lătrat de Cățelul pământului”.

În încheiere, redăm o altă frumoasă legendă în care Țâncul pământului apare în prim-plan:

„Se zice că Dumnezeu, când a urzit lumea, a urzit prea multe și că acestea nu încăpeau sub cer. Ce să facă? Ce să dreagă? Ca să afle, trimite albina să ispitească pe Țâncul pământului. Albina a mers la Țâncul pământului, dar acesta n’a voit să-i spuie:
- Dacă-i Dumnezeu, lasă că știe singur ce să facă! 

Albina, cuminte, nu s’a dus, ci s’a ascuns lângă poarta lui. Țâncul pământului, crezând că-i singur, a zis:
- Hm! El mă întreabă pe mine ce să facă. Da de ce nu strânge pământul în mână, că s’ar face ici dealuri, colo văi, și atunci toate ar încăpea pe lume. 

Albina cum a auzit, a zburat la Dumnezeu și i-a spus ce a auzit. Dumnezeu, pentru lucrul acesta a blagoslovit-o să facă miere și oamenii să mănânce. De aceea e albina bună la Dumnezeu.” (*)

Dacă ești pasionat de fascinanta mitologie românească și dorești să explorezi și alte creaturi sau simboluri pline de mister, te invităm să descoperi poveștile despre Samca: Legendele unui spirit necurat, să pătrunzi în universul plin de superstiții românești despre șerpi sau să afli totul despre cocoși, găini și credințele populare legate de aceste păsări nelipsite din gospodăria tradițională.

Sursa: (*) – Tudor Pamfile – „Mitologie românească - Dușmani și prieteni ai omului” – 1916.

Continuarea