Strigarea peste sat: De la morala populară la satira contemporană

„Strigarea peste sat” a fost unul dintre cele mai populare obiceiuri practicate în lumea satului românesc de altădată. Fiind organizată în perioada Postului Sfintelor Paști – o perioadă de recunoaștere, dar și de îndreptare a păcatelor – prin acest ritual, comunitatea satiriza năravurile locuitorilor. 

 

Această practică era întâlnită în majoritatea aşezărilor din Muntenia, Transilvania și Banat, având loc cu precădere de Lăsatul secului sau în Joia Mare.

---

---

O fereastră către trecut: Valea Hațegului la 1898

Articolul „Strigarea peste sat – datină veche”, publicat în martie-aprilie 1898 în Revista Ilustrată, oferă o descriere prețioasă a modului în care se desfășura acest obicei la sfârșitul secolului al XIX-lea: 

“Miercuri seara, adecă în seara spre Joia Paștilor, se adună feciorii şi copilandrii din sat toţi pe dealul din apropierea satului. Iar copiii mai mici, cum sunt cei de şcoală, se suie prin arbori în grădinile părinţilor. Cei de pe deal fac motoşini de paie, le pun în bâte şi le aprind şi fac diferite jocuri de foc. Cei mai mari îmbracă câte o roată stricată cu paie, o aprind şi-i dau drumul pe deal la vale. În timpul acesta strigă din răsputeri, câte unul ori toţi laolaltă vorbele acestea: ‹‹Aure – maureee!!!››. Iar ceata de feciori, ce-i postată pe alt deal, îi răspunde:

- Ce ţi-e maure, ce ţi-e?!

- M'a îndires! (notă: mi-a poruncit)

- Cine te-o îndires?

- M'a îndires Petru Plopenilor să-i fac un pod de aur până la Firuţa Păuneștilor."

Dincolo de strigările măgulitoare (precum cea de mai sus), scopul ritualului era sancționarea publică a defectelor. Fie că era vorba de igienă, beție, lene, fudulie sau neghiobie, totul era scos la iveală:  

"Asta-i o strigare măgulitoare, semn că Petru cu Firuţa îşi sunt dragi şi s'or lua după Paști. Dar vin altele, batjocoritore, la adresa celor ce au făcut ceva rău. Aci se strigă public toate defectele ori-şi-cărui sătean, bunăoră ca:

- Aure - maureee!!!

- Ce ţi-e, maure, ce ţi-e?

- M'a îndires.

- Cine te-a îndires?

- M'a îndires Istode al Toteștilor să abat apele pe la Măriuca lui să se spele de cenuşă.

Aci dau în Măriuca că umblă cu télele (hainele, veștmintele) nespălate, ori că ea-i tot cănită (nespălată)."

---

---

Sau: 

"- M'a îndires Sofica Silvăşenilor să duc de prânz la Todica ei, că ea nu știe unde-i?

- Tu știi unde-i?

- Ba!

- Du-te la jupânul Iţig şi întrebă, că de nu-i acolo, atunci de bună seamă-i la jupânul Ştrol!

Aici, precum vedeţi, bate în Todică, că-i beţiv."

Sau:

"- M'a îndires popa, mă, să merg la Nastasia Ursuţului să-i gat cusăturile, că şuba n'are mâneci, cămaşa n'are spate, opregul nu-i deloc…

Aici bate în fata leneşă." 

Sau:

"- M'a îndires popa, mă, să merg la Ionul primăriului să-i spun să steie cu furceriul de-a îndemână, că vine Rusalina ai strigoaie şi-i duce laptele de la vaci şi de la oi!"  

Autorul articolului subliniază că, deși strigările erau adesea tăioase, junii nu erau trași la răspundere, ritualul având rolul de a purifica moral comunitatea înainte de Paști: 

"Nenumărate sunt batjocurile ce se strigă atunci peste sătenii cunoscuţi ca cuprinşi de ceva patimă: beţie, lene, lux, fudulie, neghiobie, cămătărie, avariţie etc. Dar junii pentru aceea nu sunt traşi la nici o răspundere, nu sunt pedepsiți ca calumniatori. Atunci, în Miercurea de Paști seara, nu se lasă nici o ţoală (haină, veșmânt) pe afară, că vine ‹‹Joimari›› şi le spurcă.

În timpul din urmă însă a început a se cam părăsi această datină, parte că ce trecuse în abuz, de strigau vorbe proaste fără cumpăt peste persoane nevinovate, parte că s'au amestecat oficialii administrativi şi i-au înţărcat pe feciori de la aceste datini. Dar pe ascuns, colo noaptea târziu, tot se practisează această datină, ci mai cu băgare de seamă şi mai cu rezervă ca de altădată”. (1)

Puțini erau cei care scăpau “nestrigați peste sat” şi era considerată o mare onoare să nu fii pomenit în această seară. Mai mare era ruşinea însă pentru cei “strigaţi” de două sau chiar de mai multe ori. Totuși, la finalul secolului al XIX-lea, obiceiul începuse să se degradeze: 

„În timpul din urmă însă a început a se cam părăsi această datină, parte că ce trecuse în abuz [...] parte că s'au amestecat oficialii administrativi [...] Dar pe ascuns, colo noaptea târziu, tot se practisează această datină, ci mai cu băgare de seamă şi mai cu rezervă ca de altădată.” (1)

Strigarea peste sat în variante moderne 

Obiceiul “Strigării peste sat” nu s-a pierdut. El se mai practică în satele noastre, “ușor modernizat”:

“- Alimolile, alimolile, măăă!

- Da’ ce ți-i alimolile, măăă?!

Păi mi-i alimolile, mă!,

Că președintele măăăă!,

Nu repară drumu’, măăă!,

Șî se duce la mierea lui Tuta, măăă!

În cotrulă, măăă!...

Ș-o să deie în gropane, măăă!” (2)

Sau:

„- Aure, maure, mă!

- Aure, maure, ce ţi ţie, mă?

- Ce ţi ţie, nu mi mie, mă!

- Ai aflat că fata lu’ …..

Umblă pân sat,

Cu păru’ buclat,

Cu cămeşa parfumată,

Cu gura rujată!

Numa’ acasă

Îi tare lenoasă!

Dîn zori până-nserat

Şade toată zîua-n pat

Numa sara să scoală

Şî fuge la a lu’... în poală!

- Şi ce să-i facem, mă?

- Aure, maure, mă!

Să facem un pod de c...t

Până la ea în pat! (3)

Satira rămâne, așadar, o formă de „talk-show” arhaic, o tribună unde judecata comunității pune în oglindă moravurile individului sau ale clasei conducătoare, păstrând neschimbată dorința oamenilor de a pedepsi prin râs și rușine publică viciile societății. (3)

 

Dincolo de strigări: Spiritul comunității în „claca” tradițională

Dacă „Strigarea peste sat” funcționa ca un mecanism de control moral, solidaritatea și munca împreună constituiau temelia vieții rurale prin obiceiul clăcilor. Te invităm să descoperi cum se împleteau efortul fizic și bucuria socială în articolul Astă sară-i clacă-n sat. Acest material explorează atmosfera vibrantă a clăcilor, unde treburile gospodărești deveneau prilej de petrecere, întărind legăturile dintre săteni prin muzică, glume și ajutor reciproc, oferindu-ți o perspectivă fascinantă asupra modului în care comunitatea reușea să transforme munca grea într-o adevărată sărbătoare.

Surse:

(1) articolul “Strigarea peste sat – datină veche” – semnat “Hațeganul” - publicat în numărul din martie - aprilie 1898 al publicației Revista Ilustrată - foaie enciclopedică literară lunară;

(2) studiul “Restructurări tematice și conotative într-un obicei tradițional din zona Făgetului – Strigarea peste sat” – Ion Căliman

(3) articolul ‹‹„Joii Mari” sau „Strigarea peste sat”, premergătoare talk-show-urilor televizate›› - semnat Matei Mircioane

Continuarea

Cățelul Pământului: Creatura mitică ce „păzește” hotarul dintre viață și moarte

Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte. 

De ce aparte? Pentru că, spre deosebire de ursitoare, zâne, iele, stafii, strigoi sau joimărițe – ca să numesc doar câțiva dintre acești prieteni sau dușmani imaginari ai românului – Cățelul pământului (numit și Câinele pământului, Grivan sau Țâncul pământului) are un corespondent în lumea reală. Acest corespondent este un rozător care se hrănește cu rădăcini și care trăiește în tainica lume subpământeană, ascuns de ochii oamenilor: orbetele.

---

---

Cățelul pământului în folclor și literatură

În legendele românilor Cățelul pământului este descris astfel:

„Este o vietate, se pare asemănătoare câinelui, dacă nu chiar un câine, care trăiește în fundul pământului, departe de sate, deci de locurile în care se fac fântâni. Câteodată iese noaptea pe fața lumii, și prin lătrăturile lui, dacă nu și prin mușcătură, caută să înspăimânte ori să vatăme pe drumeții rătăciți, când întunericul este mai greu. Sunt oameni care povestesc că l-au văzut, că l-au auzit; alții spun chiar că îl aud lătrând în fundul pământului, dacă pun urechea în pământ.” (*)

Această credință este menționată, de altfel, și de Mihai Eminescu în poezia „Strigoii”:

În numele sfântului
Taci, s-auzi cum latră
Cățelul Pământului
Sub crucea de piatră.

Conform unei alte credințe - menționată de Lucian Blaga în poezia „Duhuri și oglinzi” - cățelul pământului speria și alunga chiar și pe celelalte duhuri din locurile pe unde el hălăduia:

Duhurile nu se simt la locul lor
pe unde buha uhuie înfiorând.
Pe unde latră cățelul-pământului
ele se simt la fiece pas stingherite.

---

---

De ce trăiește câinele pământului sub pământ

O frumoasă legendă care circula în vechiul Regat ne dă și explicația vieții subterane a acestei vietăți. Legenda spune că la început orbetele era un câine care păzea curtea unui gospodar bogat. Într-o bună zi, Dumnezeu însoțit de Sf. Petru, se plimbau printre oameni ca să le vadă nevoile. În timpul plimbării ei au ajuns și prin preajma casei bogatului. Acesta însă, văzându-i îmbrăcați sărăcăcios, și-a asmuțit câinele asupra lor. Dumnezeu s-a supărat și a privit mai întâi pe gospodarul cel bogat iar acesta s-a transformat pe dată în scrum. Și-a întors apoi privirea către câinele lui de pază, iar acesta, de frică, s-a făcut mic și s-a ascuns în pământ. De atunci, câinele pământului trăiește sub pământ, ascuns privirilor oamenilor.

Iată ce relatează etnograful Romulus Vulcănescu în studiul "Mitologie Română":

"Cățelul pământului duce o viață subterană în preajma cimitirelor din afara satelor, a crucilor și troițelor de hotare. Are înfățișarea unui câine scund, lung, de culoare albă, cu ochii nu vede, o gură puternică, un glas strident. Iese noaptea din pământ, umblă lătrând în preajma drumurilor, a pădurilor și în pustietăți.(...) Făptură mitică funerară se aseamănă cu Cerberul, iar în privința obolului (cerut de la morți), cu Charon, care pentru același obol trece sufletele cu barca lui infernală peste Styx. Doar se aseamănă, el nu are legătură cu trecerea sufletelor peste Apa Sâmbetei, în drum spre Iad, deși deține atribute infernale (...) Lătratul lui strident prevestește moartea sau alte nenorociri pe capul celui care-l aude la miezul nopții, între toaca din cer și cântatul cocoșilor. Din folclorul mitic cățelul pământului pătrunde în plastica ecleziastică, în care îl întâlnim sub formă de suporturi-picioare de jilțuri în două biserici bucureștene - Sf. Ilie Rahova și Mielari."

Ritualuri și cosmogonie

Cățelul pământului – creatură fantastică moștenită se pare din mitologia dacilor – aduce nenoroc celui care întâmplător îl vede și este cel care, prin lătratul puternic, „cu glas ca de zimbru”, prevestește moartea. El controlează mormintele și mușcă morții de nas sau de urechi dacă nu au fost înmormântați respectându-se datinile:

„Trei zile și trei nopți de-a rândul, cât stă mortul la început în groapă, vine la el Țâncul pământului și-l întreabă:
- Ce-ai venit peste mine? Mortul îi răspunde:
- Am să plătesc! 

Dar Țâncul pământului nu-l slăbește și trei zile și trei nopți la rând tot îl cihălește și-l trage de nas. A treia zi el zice:
- Plătește-mi! Și mortul, de are un ban în mână, îl plătește; de nu, i se roade nasul, de merge omul slut la judecata de apoi.” (*)

Tocmai de aceea, prin Transilvania:

„..după înmormântare, merg două-trei neamuri la mormânt, îl stropesc cu apă, îl tămâiază și fac 15 mătănii, în timp ce toiagul arde, pentru ca mortul să nu fie lătrat de Cățelul pământului”.

În încheiere, redăm o altă frumoasă legendă în care Țâncul pământului apare în prim-plan:

„Se zice că Dumnezeu, când a urzit lumea, a urzit prea multe și că acestea nu încăpeau sub cer. Ce să facă? Ce să dreagă? Ca să afle, trimite albina să ispitească pe Țâncul pământului. Albina a mers la Țâncul pământului, dar acesta n’a voit să-i spuie:
- Dacă-i Dumnezeu, lasă că știe singur ce să facă! 

Albina, cuminte, nu s’a dus, ci s’a ascuns lângă poarta lui. Țâncul pământului, crezând că-i singur, a zis:
- Hm! El mă întreabă pe mine ce să facă. Da de ce nu strânge pământul în mână, că s’ar face ici dealuri, colo văi, și atunci toate ar încăpea pe lume. 

Albina cum a auzit, a zburat la Dumnezeu și i-a spus ce a auzit. Dumnezeu, pentru lucrul acesta a blagoslovit-o să facă miere și oamenii să mănânce. De aceea e albina bună la Dumnezeu.” (*)

Dacă ești pasionat de fascinanta mitologie românească și dorești să explorezi și alte creaturi sau simboluri pline de mister, te invităm să descoperi poveștile despre Samca: Legendele unui spirit necurat, să pătrunzi în universul plin de superstiții românești despre șerpi sau să afli totul despre cocoși, găini și credințele populare legate de aceste păsări nelipsite din gospodăria tradițională.

Sursa: (*) – Tudor Pamfile – „Mitologie românească - Dușmani și prieteni ai omului” – 1916.

Continuarea

Datini barbare de altădată: Datul câinilor în tărbacă

De cele mai multe ori, atunci când ne aducem aminte de datinile de altădată, o facem cu nostalgie, regretând faptul că acestea au fost uitate. Nu este și cazul obiceiului pe care îl voi evoca în continuare – acela de “a da câinii în tărbacă”.  

Când spunem azi că o persoană “a fost luată în tărbacă” ne referim - de cele mai multe ori - la faptul că aceasta a fost “luată în râs” sau că cineva “și-a bătut joc” de ea. Dar...

Continuarea

Descântecul la stele: Rituri străvechi pentru dragoste și tămăduire

Creștini fiind, românii cred că cerul și podoabele lui au fost create de Dumnezeu, asemeni tuturor celor care există. Ei cred de asemenea că: 

“...cerul, fiind locașul lui Dumnezeu, al Domnului  Hristos, al Maicii Domnului, al Sfinților și al cetelor îngerești, stelele sunt făcliile ce se aprind noaptea spre a lumina sfânta lume a celor fără sfârșit.” 

Alte legende spun că stelele nu ar fi altceva decât niște candele sau felinare agățate de torțile cerului: 

“ca să ne arate și noaptea locașul înfricoșatului județ al lui Dumnezeu.”  

Prin unele locuri din Moldova se spune că la începutul lumii nu erau stele pe cer și că ele au început să răsară abia după ce primii oameni au început să se nască. De aici și credința că stelele care împodobesc cerul noaptea nu ar fi altceva decât: 

“...lumânări aprinse ale sufletelor celor care se nasc; fiecare om are în cer o stea care lucește foarte frumos când omul se silește a face fapte bune și care nu mai licărește când omul face rău.” 

Credința populară înzestrează aștrii cerului cu puteri supranaturale. Tocmai de aceea, către stele: 

“...se îndreaptă unele rostiri de vrajă ale celor care doresc feluritele lucruri ale acestei lumi”.

---

---

Continuarea

Noaptea în care joacă Ielele: Superstiții, pedepse și secretele Rusaliilor de altădată

Zilele de Rusalii sunt sărbătorile care încheie ciclul marilor sărbători domnești începute odată cu Duminica Floriilor. Sunt trei zile de sărbătoare, fiecare dintre ele cu o altă semnificaţie:

 

- Sâmbăta de dinaintea Duminicii Mai a Rusaliilor – numită Sâmbăta morților, Moşii cei mari, Moşii Rusaliior sau Moşii de vară – este una dintre cele mai importante zile dedicate pomenirii morţilor din calendarul nostru popular;

- Duminica de Rusalii, numită şi Duminica cinzecimii (fiind sărbătorită la 50 de zile dupa Paşti) sau a Pogorârii Sfântului Duh, este ziua în care comunitatea creştină sărbătoreşte Pogorârea Sfântului Duh și este celebrată ca fiind ziua de naştere a bisericii.

- Lunea de după Duminica Mare a Rusaliilor este consacrată proslăvirii Sfintei Treimi; această zi are de asemenea o semnificație aparte în calendarul popular: conform credințelor populare în această zi ielele sau rusaliile “joacă pe la puţuri, fântâni, cruci, răspântii, poiene” şi “fac răutăţi de tot felul pe lume”.

---

---

Urmele lăsate de jocul Ielelor: Pedepsele quarterfinals ale nopții

S-au păstrat până astăzi multe dintre superstiții legate de aceste ființe supranaturale din mitologia românească numite Iele. Am selectat pentru voi din studiul “Credințe și superstiții ale poporului român” - publicat în anul 1914 de către marele folclorist român Artur Gorovei - câteva dintre aceste superstiții:  

• “Verdeața pe unde au jucat ielele se topește ca și cum ar fi arsă de foc, apoi târziu tare răsare iarăși iarba în acel loc, de o frumusețe rară, dar nu o mănâncă nici un dobitoc.” (din zona Putnei);
• “Ielele beau noaptea apă de prin fântâni și oricine va bea după dânsele, îl pocesc. De aceea cine va bea apă dimineața din vreo fântână, lasă în ea vreun semn de la sine, pentru ca poceala să cadă pe acel semn.” (din zona Prahovei);
• “Pe sub unii copaci crește un fel de iarbă mare; acolo au jucat ielele, și cei care calcă pe acel loc, i se moaie un picior sau o mână.” (din zona Sucevei);
• “Cine a văzut Ielele făcând hore noaptea prin poieni și cântând, dacă o va spune amuțește.” (din zona Muscelului);
• “Dacă te strigă cineva în această noapte să ieși afară, să nu ieși că te pocesc ielele.” (din zona Vâlcei)

Cercul Ielelor (loc în care au dansat Ielele)

Cine sunt Ielele? Numele lor secrete și cele patru buruieni de leac

Cine sunt ielele? Ele sunt:  

“...niște spirite femeiești, făcătoare de rele. Sunt așa de periculoase încât nu este bine nici chiar pe nume a le chema. Pentru aceasta, obișnuit, ele se exprimă numai prin prenumele Ele sau Dânsele.” 

O să vă dezvălui totuși - înfruntând pericolele menționate de etnologul Tudor Pamfile în studiul “Sărbătorile de vară la români” – numele celor trei iele: Savastina, Margalina (sau Magdalena) și Rujalina. Ele sunt fiicele lui Rusalim Împăratul. Cele trei rele Iele călătoresc în zilele de Rusalii peste pământ. Ele: 

---

---

“...aleargă prin nori cu alai mare de vrăjitoare. Mulți români se jură că ar fi auzind răsunând prin văzduh muzica lor. Când se strâng la un loc, pornesc să joace ca niște nebune; pe acel loc toată verdeața se usucă.” 

E un mare pericol să le privești dansul, pentru că: 

“...dânsele pocesc pe cei care le privesc jocul, luându-le gura, mijlocul, o mână sau un picior”.

Tot ielele pot să pedepsească pe cei care le spionează orbindu-i, asurzindu-i sau dându-le diferite boli (epilepsie, boala copilului, nebunie…).

 

Savatina, Margalina și Rujalina

Ielele sunt cele care: 

“...stau și împrejurul fântânilor și de aceea noaptea să nu se aducă apă de la vreo fântână, căci împrejurul lor joacă ielele și cel care va lua apă va fi luat de Iele.” 

Să se ferească de asemenea cel care: 

“...într-o călătorie întâlnește vreun drum încrucișat. Să nu treacă prin răspântia lui, căci îl pocesc Ielele”. 

Multe răutăți pot să facă Ielele: 

”Viața omenească ar fi stat chiar în cumpănă dacă Dumnezeu n’ar fi lăsat cele patru buruieni ocrotitoare omului. Acestea sunt: avrămasca, cristineasca, leușteanul și odoleanul.”

Dacă Rusaliile ne aduc aminte de frica de Iele și de pedepsele lor nemiloase, vara românească mai ascunde o noapte magică, de data aceasta plină de lumină, iubire și flori tămăduitoare, dar în care, de asemenea, se spune că joacă aceste făpturi ale nopții. Pentru a descoperi cum se continuă atmosfera mitologică a verii, citește și articolul nostru dedicat nopții magice De Sânziene (datini, tradiții, obiceiuri), unde minunile și fiorul legendei se împletesc din nou.

Continuarea

Tradiții uitate de Rusalii: Noaptea când ard comorile și se prind suratele

Duminica Mare a Rusaliilor sau a Duminica Pogorârii Sfântului Duh, este sărbătoarea creştină care încheie ciclul Pascal. Ea se suprapune cu sărbătoarea populară a Rusaliilor şi de aceea sunt foarte greu de diferenţiat obiceiurile și practicile creştine de cele precreștine. 

 

 

Foarte multe din datinile acestei zile sunt în legătura cu cele din ziua premergătoare, a Moşilor de vară, sau cu sărbătoarea de a doua zi, a Rusaliilor. 

Continuarea