Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Cățelul pământului ocupă un loc aparte.
De ce aparte? Pentru că, spre deosebire de ursitoare, zâne, iele, stafii, strigoi sau joimărițe – ca să numesc doar câțiva dintre acești prieteni sau dușmani imaginari ai românului – Cățelul pământului (numit și Câinele pământului, Grivan sau Țâncul pământului) are un corespondent în lumea reală. Acest corespondent este un rozător care se hrănește cu rădăcini și care trăiește în tainica lume subpământeană, ascuns de ochii oamenilor: orbetele.
Cățelul pământului în folclor și literatură
În legendele românilor Cățelul pământului este descris astfel:
„Este o vietate, se pare asemănătoare câinelui, dacă nu chiar un câine, care trăiește în fundul pământului, departe de sate, deci de locurile în care se fac fântâni. Câteodată iese noaptea pe fața lumii, și prin lătrăturile lui, dacă nu și prin mușcătură, caută să înspăimânte ori să vatăme pe drumeții rătăciți, când întunericul este mai greu. Sunt oameni care povestesc că l-au văzut, că l-au auzit; alții spun chiar că îl aud lătrând în fundul pământului, dacă pun urechea în pământ.” (*)
Această credință este menționată, de altfel, și de Mihai Eminescu în poezia „Strigoii”:
În numele sfântului
Taci, s-auzi cum latră
Cățelul Pământului
Sub crucea de piatră.
Conform unei alte credințe - menționată de Lucian Blaga în poezia „Duhuri și oglinzi” - cățelul pământului speria și alunga chiar și pe celelalte duhuri din locurile pe unde el hălăduia:
Duhurile nu se simt la locul lor
pe unde buha uhuie înfiorând.
Pe unde latră cățelul-pământului
ele se simt la fiece pas stingherite.
De ce trăiește câinele pământului sub pământ
O frumoasă legendă care circula în vechiul Regat ne dă și explicația vieții subterane a acestei vietăți. Legenda spune că la început orbetele era un câine care păzea curtea unui gospodar bogat. Într-o bună zi, Dumnezeu însoțit de Sf. Petru, se plimbau printre oameni ca să le vadă nevoile. În timpul plimbării ei au ajuns și prin preajma casei bogatului. Acesta însă, văzându-i îmbrăcați sărăcăcios, și-a asmuțit câinele asupra lor. Dumnezeu s-a supărat și a privit mai întâi pe gospodarul cel bogat iar acesta s-a transformat pe dată în scrum. Și-a întors apoi privirea către câinele lui de pază, iar acesta, de frică, s-a făcut mic și s-a ascuns în pământ. De atunci, câinele pământului trăiește sub pământ, ascuns privirilor oamenilor.
Iată ce relatează etnograful Romulus Vulcănescu în studiul "Mitologie Română":
"Cățelul pământului duce o viață subterană în preajma cimitirelor din afara satelor, a crucilor și troițelor de hotare. Are înfățișarea unui câine scund, lung, de culoare albă, cu ochii nu vede, o gură puternică, un glas strident. Iese noaptea din pământ, umblă lătrând în preajma drumurilor, a pădurilor și în pustietăți.(...) Făptură mitică funerară se aseamănă cu Cerberul, iar în privința obolului (cerut de la morți), cu Charon, care pentru același obol trece sufletele cu barca lui infernală peste Styx. Doar se aseamănă, el nu are legătură cu trecerea sufletelor peste Apa Sâmbetei, în drum spre Iad, deși deține atribute infernale (...) Lătratul lui strident prevestește moartea sau alte nenorociri pe capul celui care-l aude la miezul nopții, între toaca din cer și cântatul cocoșilor. Din folclorul mitic cățelul pământului pătrunde în plastica ecleziastică, în care îl întâlnim sub formă de suporturi-picioare de jilțuri în două biserici bucureștene - Sf. Ilie Rahova și Mielari."
Ritualuri și cosmogonie
Cățelul pământului – creatură fantastică moștenită se pare din mitologia dacilor – aduce nenoroc celui care întâmplător îl vede și este cel care, prin lătratul puternic, „cu glas ca de zimbru”, prevestește moartea. El controlează mormintele și mușcă morții de nas sau de urechi dacă nu au fost înmormântați respectându-se datinile:
„Trei zile și trei nopți de-a rândul, cât stă mortul la început în groapă, vine la el Țâncul pământului și-l întreabă:
- Ce-ai venit peste mine? Mortul îi răspunde:
- Am să plătesc!Dar Țâncul pământului nu-l slăbește și trei zile și trei nopți la rând tot îl cihălește și-l trage de nas. A treia zi el zice:
- Plătește-mi! Și mortul, de are un ban în mână, îl plătește; de nu, i se roade nasul, de merge omul slut la judecata de apoi.” (*)
Tocmai de aceea, prin Transilvania:
„..după înmormântare, merg două-trei neamuri la mormânt, îl stropesc cu apă, îl tămâiază și fac 15 mătănii, în timp ce toiagul arde, pentru ca mortul să nu fie lătrat de Cățelul pământului”.
În încheiere, redăm o altă frumoasă legendă în care Țâncul pământului apare în prim-plan:
„Se zice că Dumnezeu, când a urzit lumea, a urzit prea multe și că acestea nu încăpeau sub cer. Ce să facă? Ce să dreagă? Ca să afle, trimite albina să ispitească pe Țâncul pământului. Albina a mers la Țâncul pământului, dar acesta n’a voit să-i spuie:
- Dacă-i Dumnezeu, lasă că știe singur ce să facă!Albina, cuminte, nu s’a dus, ci s’a ascuns lângă poarta lui. Țâncul pământului, crezând că-i singur, a zis:
- Hm! El mă întreabă pe mine ce să facă. Da de ce nu strânge pământul în mână, că s’ar face ici dealuri, colo văi, și atunci toate ar încăpea pe lume.Albina cum a auzit, a zburat la Dumnezeu și i-a spus ce a auzit. Dumnezeu, pentru lucrul acesta a blagoslovit-o să facă miere și oamenii să mănânce. De aceea e albina bună la Dumnezeu.” (*)
Dacă ești pasionat de fascinanta mitologie românească și dorești să explorezi și alte creaturi sau simboluri pline de mister, te invităm să descoperi poveștile despre Samca: Legendele unui spirit necurat, să pătrunzi în universul plin de superstiții românești despre șerpi sau să afli totul despre cocoși, găini și credințele populare legate de aceste păsări nelipsite din gospodăria tradițională.
Sursa: (*) – Tudor Pamfile – „Mitologie românească - Dușmani și prieteni ai omului” – 1916.
