Tradiții și obiceiuri de Înălțarea Domnului

La 40 de zile după Paști, în joia din cea de-a patra săptămână de după Înviere, creștinii sărbătoresc ziua Înălțării Domnului. Este marcată în această zi ridicarea la ceruri a Mântuitorului de pe Muntele Măslinilor. Ziua de Înălţare a Domnului este de asemenea consfințită de Biserica Ortodoxă Română ca fiind ziua de comemorare a eroilor care au căzut pe câmpurile de luptă pentru apărarea și pentru reîntregirea ţării. Ziua de Înălțare este cunoscută în Calendarul Popular românesc ca fiind “Ziua de Ispas”. Legendele populare spun că Ispas a fost unul dintre oamenii care au fost de față, alături de cei trei Apostoli, la ridicarea la ceruri a Domnului. În popor acestă zi mai este numită și “Joia iepelor” sau “Paștele cailor”. Conform tradiției, se credea că atunci când Maica Domnului l-a născut pe Mântuitor, în ieslea grajdului animalele au luat și ele parte la eveniment. Legendele spun că pe cât de cuminți au fost boii și oile în noaptea Nașterii Domnului, pe atât de gălăgioși au fost caii din grajd. Mâhnită de faptul că pruncul nu avea liniște din pricina nechezatului cailor, Maica Domnului le-a ursit acestora ca de atunci înainte să nu se mai sature de mâncare decât o dată pe an, în ziua în care se va sărbători Înălțarea la cer a Fiului ei.

În ziua și în noaptea de Ispas se făceau numeroase obiceiuri și practici magice: culegerea și sfințirea florilor, frunzelor și ramurilor de alun, nuc sau paltin, lovirea vitelor și a oamenilor cu leuștean, sunatul din buciume pentru alungarea relelor, încingerea peste mijloc a fetelor și a femeilor cu leuștean, oferirea de pomeni pentru îmbunarea spiritelor morților. “În noaptea de Înalțarea Domnului (Ispas), se duc flăcăi și fete mari prin alunișuri, ca să culeagă flori de alun, care înfloresc și se scutur în aceiași noapte. Florile acelea sunt bune de dragoste și de leac” – nota Artur Gorovei în culegerea de “Credinți și superstiții ale poporului român”. Același mare folclorist consemna și un alt obicei: “În ziua de Înălțarea Domnului, femeile care au în familie morți, împart azime calde, ceapă verde și rachiu pentru sufletul morților, crezându-se că în acea zi se înalță sufletele lor la cer, ca să aibă merinde pe drum.”

În vremurile trecute de Ispas femeile făceau pască și ouă roșii. “Pasca ce se face de aceste sărbători se lipește de deasupra cu frunze de leuștean (Levisticum). În Bucovina leușteanul e privit ca plantă de dragoste, fetele își descânta cu ea și o poartă la brâu.” În colinzile care se cântau în ziua de Ispas Dumnezeu cere de la ciobani: “la Ispas un boț de caș”. “În Transilvania de Ispas se taie puțin urechea mieilor și părul din coada vitelor – în semn de sacrificiu, se vede – oamenii cred că pentru înmulțire. Aici se lipește leuștean pe ferești, încingându-se cu el și bătând vitele.” (Elena Niculiță Voronca – “Studii de folclor” – Tipografia “G.A. Lăzăreanu” - 1908)

Nedeile de Ispas

Începând de la Înalțare și până la Rusalii, dar și în alte zile din această perioadă, în satele din Transilvania cu precădere dar și prin Oltenia, se organizau marile târguri ale anului, numite Nedeie: “Pe când ospețele, nunțile, jocurile și altele se fac numai pentru familii sau sate singuratice, Nedeia se face pentru toate satele din jur. La Nedeia aleargă mic și mare, tânăr și bătrân, căci nu e de-a putere a fi nimeni care n’ar dori a lua parte la dânsa. Și mai ales fetele și feciorii, mai degrabă ar vrea ca nu știu ce să li se întâmple decât să nu poată merge la Nedeia. Aici se întâlnesc rude, se împacă pismașii și se leagă între dânșii legături de prietenie. În ziua determinată se văd români venind din toate părțile, îmbrăcați de sărbătoare, tinerii mergând cântând, iar bătrânii cu pași lini. Dacă e timpul frumos Nedeia se face sub cerul liber pe câmpie, în pădure sau în bercuri, iar de nu, la o crâșmă sau sub un șopron. Bătrânii stau deoparte, bătrânele de alta, formând un cerc în jurul tinerilor care joacă la mijloc. Fetele cântă cele mai frumoase cântece poporale sau îmbrățișându-se își șoptesc aleanul inimei – iar feciorii nu încetează a chiui felurite chiuituri prin care își exprimă durerile inimei și amorul. Ori în ce parte te-ai uita, nu vezi decât voie bună.” (cf. Simion Florea Marian)

Nedeie de altădată

Unul dintre obiceiurile pline de farmec ale acestei zile de sărbătoare era “Încâlcirea Nedeei”: “Pe la 4 ore după amiază, fiecare fecior își caută o soție și luând-o de mână se bagă în cerc, care e sub conducerea vătafului. Vătaful dă un semn, în urma căruia toți se pun în ordine frumos și se face tăcere, numai țiganul cântă. Cercul se întoarce o dată în stânga, apoi în dreapta și pe urmă într’un loc lațul se rupe, ca și când ar voi să prindă pe cineva, merg cu toții cu pași lini. Unde văd un arbore sau o mulțime de oameni se duc acolo ca să’l poată împresura, și după ce e împresurat se apropie mai tare, apoi vătaful dă un semn și între urări de bucurie se strică cercul. Fetele cam pe furiș se dau la o parte, ficiorii de alta, și atunci fetele o tulesc la fugă, feciorii în frunte cu vătaful după ele, până ce fiecare și’a putut prinde soția și o silește să treacă pe subțioara lui. Vătaful mai face un semn după care se duc toți la joc în ordinea cea mai frumoasă. Apoi își petrec până târziu.” (Elena Niculiță Voronca – “Studii de folclor” – Tipografia “G.A. Lăzăreanu” - 1908)

Nedeia de la Crucea lui Sâmpetru

În apropiere de Drobeta Turnu Severin, în Parcului Natural “Portile de Fier” de astăzi, este așezată pe un vârf proeminent o cruce de piatra: “Crucea lui Sâmpetru”. În acest loc se organiza în vechime o mare Nedeie care aduna în prima sâmbătă de după Ispas locuitorii din satele învechinate. Bătrâna cruce de piatră de pe Vârful lui Sâmpetru ne spune și ea o frumoasă legendă: “Pe când Sfântul Petru - numele unui pustnic din acea localitate - se afla tare bolnav, a trimis pe niște babe după buruieni de leacuri în Țara Sârbească, care au întârziat foarte mult venirea lor; și pe când Sfântul era aproape să -și dea sufletul, văzând că ele nu mai vin, a trimis în două rânduri în calea lor să privegheze din sprânceana munților, dacă se văd venind și, i s'a spus că nu se văd; iar a treia oară, pe când Sfântul își dădea ultima suflare, i s'a spus că babele se văd odihnind pe o piatră în apropriere. Atunci sfântul le-a blestemat, zicând: Stane de piatră să se facă! Și așa a rămas până astăzi.”

Cu pronoase la Crucea lui Sâmpetru (1936)

Prin anul 1936, Nedeia de la Crucea lui Sâmpetru era încă o sărbătoare importantă pentru toți locuitorii zonei: “Când am ajuns, înainte de amiază, dealul era plin de lume venită din toate satele apropiate: Gura Văii, Vârciorova, Jidoștița, Breșnița, Schela Cladovei, Dudașul Schelei, din T.- Severin și chiar mai de departe. Cei din Magheru și Breșnita vin peste culmi, pe Prilipeț. În partea dinspre Nord, mai ferit de vânt, subt dâmbul înalt al Crucei, în scobitura celui de al doilea cot, erau întinse fețe de mese una lângă alta pe o distanță de circa 20 m., încărcate cu de toate: colaci cu lumânări și colivă, ouă roșii, cireșe, vin, pâine, brânză; iar pe de lături, un lung șir de femei, fiecare dinaintea a lor sale. Prin prejur sburdau copiii. Totul, încadrat în verdeața codrului des și a ierbii, era de un pitoresc deosebit. Desi slujba a început târziu, după orele 2 d. a., nimeni nu cuteza să mănânce. Așa e datina. Și aceeași poruncă transmisă din bătrâni obliga pe preot să facă slujba chiar dacă n'ar veni lumea. Sarcina aceasta o are preotul din Jidoștița. Dar oamenii nu lipsesc, căci e credința că cine face praznic în această zi o duce bine, îi merg toate din plin: și roadele pământului, și sănătatea, și e ferit și de piatră. Întâi preotul a slujit sus la cele două cruci, și aproape tot cuprinsul, afară de femeile care-și păzeau mesele cu pomana, a asistat. Au oficiat doi preoți: Părintele Boboiceanu din Jidoștița, căruia îi revine în primul rând această îndatorire, și Părintele Buzatu, din Magheru. Când serviciul s'a sfârșit, toți creștinii au trecut pe rând pe la cele două cruci, spre a le săruta cu multă evlavie. După ce au slujit sus, s'au coborât în vâlcica din spate, pe roata bătătorită, unde erau întinse mesele, și au slobozit parastasele. Numai după aceea oamenii s'au așezat la ospăț, care a ținut până la asfințitul soarelui.” (Const. D. Ionescu - articolul “Nedeia de la Cucea lui Sâmpetru” – publicat în “Arhivele Olteniei” –numărul din ian.– apr. 1938)

Ispasul la Mănăstirea Neamțului

În Moldova, la Mănăstirea Neamțului, ziua de Ispas prilejuia o mare sărbătoare: în această zi se sfințea apa la icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni. Iată legenda acestei icoane: “Icoane de acestea zugrăvite de un evanghelist, au fost patru, una însă după o bătaie cu turcii fiind aruncată pe apă, un cioban sfânt ce adăpa pe locurile acelea oile, a văzut icoana înotând pe valuri în picioare, înspre el. Ciobanul a scos-o și a pus-o pe pământ, iar din locul acela a isvorât apă; isvorul acesta numindu-se ‹‹Isvorul Maicei Domnului›› sau ‹‹Isvorul Ciobanului››, unde tot anul de Ispas se făcea aghiasmă.” Manifestarea religioasă era însoțită și de o mare serbare populară: “La hramul acesta în vremea veche veneau românii din toată țara, popor, boieri și negustori ce’și făceau târg lângă monastire. Petrecerea era minunată. Slujba începea de miercuri și ținea până vineri după amiază.” (Elena Niculiță Voronca – “Studii de folclor” – Tipografia “G.A. Lăzăreanu” - 1908)

Citește mai mult... »

Datini de Sângeorz

„Sf. Gheorghe ca un soare

Dete ploaie cu răcoare

Și ne scaldă la picioare.”

Ziua de 23 aprilie - numită în popor și Sângeorz sau Sân-George - e destinată pomenirii și cinstirii sfântului și măritului Sf. Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, patronul naturii înverzite și al vitelor în credința populară. Această zi era considerată în vechime de români ca fiind timpul din an în care Sfântul Gheorghe lua cheile de la Sf. Dumitru pentru a deschide porțile naturii către viață.

Sf. Mucenic Gheorghe omorând balauru

În seara de dinaintea zilei de Sf. Gheorghe românii puneau ramuri verzi de salcie și de rug la stâlpii porților, la ferestre și la uși pentru a împiedica strigoii să le intre în bătătură sau în case. Aceste ramuri se păstrau pentru a fi folosite peste an ca leacuri. Câteva dintre ramurile verzi se dădeau hrană vitelor “ca acestea să fie ferite de duhurile rele”. Tot în seara de dinaintea Sângerzului românii ardeau opincile rupte și sdrențele de haine vechi iar cenușa lor o amestecau cu untură râncedă. Cu acest amestec erau unse ușile grajdurilor “ca să nu intre strigoii la vaci și să le ia laptele”. Prin alte părți se afumau vitele și staulele cu tămâie iar ugerul vacilor se ungea cu o “unsoare descântată pe pragul ușii sau pe dosul unui scaun, mestecată cu untură de porc, leuștean și pelin. Unsoarea se lipea pe baierul găleții de muls și de aici nu era îndepărtată până când nu se isprăvea, ungându-se cu ea țâțele de câte ori se mulgea.” (1)

În ajunul Sfântului Gheorghe “mai înainte de a veni vitele de la pășune, toți acei care posedă vite și le așteaptă să vie, se grăbesc a pune la ușa coșarei o căldărușe cu apă, în care se pune și un ou nefiert ; apoi alături de aceasta, o brazdă verde, iar lângă brazdă și o plantă cu rădăcina scoasă, care rădăcină are forma țâței de vacă, numită de popor bărdenie, în fine, pe lângă toate acestea se pune și focul pe bălegarul uscat de la vite, ca să fumege. Atunci se dă drumul vitelor ca să treacă peste acestea în coșare. Credința zice: toate acestea se fac pentru ca vitele să aducă lapte mult.” (2)

Urzicatul sau urzicarea era și el un obicei practicat în foarte multe dintre satele românești: “Urzicarea se obișnuiește a se face tot de Sf. Gheorghe. Copiii se urzică unii pe alții. Hărnicia o dovedește cel ce se scoală mai de dimineață și are astfel drept să urzice pe cel ce doarme încă. Cel mai harnic și mai îndemânatic este cel care urzică.” Tot în dimineața zilei de Sângeorz, “până nu răsare soarele, oamenii se scaldă pentru prima oară, într'o apă curgătoare, ca să le ție sănătatea și să-și “spele relele". Fetele se scaldă în apă neîncepută.”(2)

Cel mai des întâlnit obicei de Sf. Gheorghe era însă udatul: “Dis de dimineață în ziua de Sângeorz se scoală feciorii și se duc la șipot, la izvor, la fântână, de unde obișnuiesc a duce apă de băut; acolo întâlnesc fete care merg după apă; le prind și le udă bine”. Se credea că “udatul se face de bucurie și mulțumită lui Dumnezeu.”(3)

Udatul în Maramureș

Obiceiul udatului are la origine credința conform căreia Sf. Gheorghe e omorâtorul balaurului care ținea apele: “Se zice că demult, pe când balaurii erau cei care țineau apele, cari nu dădeau la oameni apă din fântână până nu i se da să mănânce câte un om, pe atunci sf. Gheorghe era vânător, iar câinii lui erau lupii (el peste lupi orânduiește: ce au să mănânce), el a fost acela ce a mers cu sulița și a omorât pe balaurii aceia.” (4)

Cea mai importantă datină a acestei zile era însă aceea a aprinderii focul viu: “În ajunul Sf. Gheorghe se freacă două lemne unul de altul, până când se aprind și încep a arde. Cu acest foc se aprinde o grămadă de vreascuri, strânsă mai dinainte. Când lemnele au început să ardă bine și para focului se înalță, atunci toți încep a juca în jurul focului și sar peste el. După ce se satură de jucat și de sărit, așteaptă fiecare să înceapă a se stinge focul și luând câte un tăciune se duc acasă și afumă mai ales mielușeii, cu foc viu. În părțile muntoase ale Bucovinei, se face focul mai ales când se scot oile prima oară la munte.” (2)

Foc de Sângeorz

Numeroase sunt și superstițiile românilor legate de această zi:

- dacă în ziua de Sf. Gheorghe va fi rouă multă ori va fi pâclă e semn de an bogat;

- cine se va spăla pe față cu rouă în dimineața zilei de Sf. Gheorghe, toată vara va fi sănătos și nu-i vor ieși pete pe față;

- de Sf. Gheorghe fiecare om ar trebui să se păzească ca în acea sară să iasă afară cu capul gol, fără pălărie, căci lesne i se poate întâmpla ca strigoaicele să-l prindă și să-l facă cal de strigoi;

- să nu dormi în ziua de Sf. Gheorghe, că iei somnul mieilor;

- în seara de Sf. Gheorghe se duc oamenii la pândă pe câmp, căci cred că atunci ard comorile;

- cine doarme în noaptea de Sf. Gheorghe în ieslea boilor, îi aude vorbind;

- cerul se deschide în noapte de Sf. Gheorghe și dă putere tuturor pomilor să înflorească: nucul, salcia și toți pomii pădurilor;

- în ziua de Sf. Gheorghe oamenii se cântăresc ca să nu se lipească farmecele de ei;

- gunoiul din ziua de Sf. Gheorghe să-l lepezi la rădăcina pomilor, că rodesc bine pe urmă;

- în ziua de Sf. Gheorghe se pune în stâlpii porții răchită, în brazde, ca să se prindă bucatele ca răchita;

- se crede că este bine a se scula în ziua de Sf. Gheorghe înainte de răsăritul soarelui și a presura împrejurul vacii mac, și făcând așa, nimeni nu va putea lua laptele de la acea vacă, așa cum nu-i nimeni în stare să culeagă macul presărat.(5)

Surse:

  

(1) Articolul “Datini de Sf. Gheorghe” – “Ilustrațiunea Română” din 21 aprilie 1937

(2) Tache Papahagi – “Din folklorul Romanic și cel Latin” – Tipografia “România Nouă” – 1923

(3) A. Viciu – articolul  “Datini de Sângeorz” – publicat în revista “Comoara satelor” – numărul din aprilie 1926

(4) Elena Niculiță Voronca – “Studii de folclor” – Editura “Tipografia Gutenberg” – 1912-1913

(5) Arthur Gorovei – „Credinți și superstiții ale poporului român” – Editura “Librăriile Soccec” -1915

Citește mai mult... »

Duminica Floriilor – datini, credințe, superstiții

“De Florii eram siguri că vin, cad întotdeauna cu o săptămână înainte de Paști; dar de soare aproape că ne pierdusem nădejdea. Primăvara s'a lăsat așteptată ca o ibovnică învățată de femei cu nărav să nu dea buzna peste flăcăi: ‹‹Lasă-l să te aștepte și să crape fierea în el, că așa te va iubi mai mult!›› Ni-i dragă primăvara deacum - nu pentru că zâmbește mai șăgalnic decât pe vremuri, dar pentru că ne-a lăsat să o dorim mai mult. Iarna a avut grijă să sosească de timpuriu și să zăbovească asemeni unui musafir prost crescut. Și-a fost o iarnă vai, nu încruntată ca un dictator, ci arțăgoasă ca o cumătră” – consemna reporterul Ion Pas în numărul din 8 aprilie 1928 al revistei “Realitatea ilustrată”. Și parcă atât de bine se potrivesc cuvintele lui astăzi, după atât de multe primăveri care au trecut peste noi.

Ziua de Florii este cea care deschide șirul marilor sărbători domnești din Săptămâna Patimilor. În Duminica Floriilor, numită și Duminica Stâlparilor, se sfințesc prin rugăciune și stropire cu agheasmă ramuri înmugurite de salcie, care se împart mai apoi creștinilor. Ramurile de salcie amintesc de ramurile de finic și de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul la intrarea în Ierusalim. Aceasta nu este însă singura semnificație dată de popor ramurilor de salcie sfințite în duminica de Florii:

La cea piatră răzimată Maica Sfântă-i supărată. Vin trei îngeri și-o întreabă: - Ce ești, Maică, supărată? - Cum să nu fiu supărată, Că cu ochii m’am uitat, Pe Hristos cum l-or luat, Mi l-or luat și mi l-or dus La curțile lui Pilat, Pe cruce de lemn l-or pus, Cu sulița l-or străpuns, Apă și sânge a curs. Și-l luară și-l sburară, Sus la cer îl ridicară. Plânge Maica și se frânge Și inima’i înoată’n sânge.

Luna fața și-a schimbat, Soarele s’a’ntunecat! Sălcioară, Pleacă-ți vârful și te fă punte Să trec, Că mă înec. Iară salcia și-a plecat vârful Și s’a făcut punte și a trecut Maica Domnului. Și i-a zis: - Să fii blagoslovită! În ziua de Florii, Să te ia toți oamenii prin mâini! (……………….)

(Tudor Pamfile – studiul etnografic “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – editura Librăriile Socec & Comp. – 1914)

Numeroase erau în alte timpuri ritualurile care se făceau în ziua de Florii. Câteva dintre acestea au fost inventariate de etnologul Arthur Gorovei și publicate în lucrarea “Credinţe şi superstiţii ale poporului român” (editura Librăriile Socec & comp., 1915):

În ziua de Florii se înghițesc mâțișoare sfinte spre a fi scutit de durerea de grumaz. Tot atunci se ating vitele cu mâțișoare sfințite, ca vitele peste an să fie înflorite, adică frumoase. Mâțișoarele se păstrează și vara, și la vreme de zloată, trăsnete și grindină se pune o crenguță din ele pe foc și se crede că fumul lor împrăștie zloata, trăsnetele și grindina. (Bucovina)

Mâțișoarele Floriilor nu e bine a le aduce în casă, ci a le pune sub streșina grajdului, și numai când tună și fulgeră a afuma casa cu ele, și apoi fulgerul nu va atinge acea casă. (Bucovina)

Cum va fi vremea în ziua de Florii, tot așa va fi și în ziua de Paști.

De Florii

Mlădițele de lozie de la biserică în ziua de Florii nu se pun în casă, ci se lasă afară, sub streșina casei. (Preutești, Suceava)

Dacă ramurile de măr, vișin, etc. ce se pun în ziua de Sf. Varvara în oale cu apă vor înflori până în ziua de Florii, e semn de an bogat; iar de nu, e semn de an sărac. (Stânca, Iași)

Dacă fetele mari dau cu salcie pe păr în ziua Floriilor, le crește părul frumos (Catane, Dolj)

În ziua de Florii e bine ca să umblii încins cu o nuia de salcie de la biserică, ca să nu te doară șalele. (Vâlcea)

Salcie de la Florii făcută cercuri și pusă la icoane, e bună să se aprindă când fulgeră și trăsnește, și este cineva singur în casă. (Ciulnița, Ialomița)

Salcia se pune la ferești în ziua de Blagovistenie și în ziua de Florii. Salcia care ai pus-o să n’o arunci, ci s’o pui la icoană, că-i bună pentru spor la albine.

Din salcia de Florii se fac cercuri și se pune pe pomi, ca să dea roade mai multe. (Ciulnița, Ialomița)

“Şi astăzi copilaşii, în Dumineca floriilor, se duc de dimineaţă la biserică, spre a-şi încinge mijlocul cu ramuri de salcie tânără şi fragedă. Şi, an cu an, Duminici înflorite trec peste anii noştri, tineri şi bătrâni, împărţind bucuriile după vârstă şi după cum e omul aşezat în viaţă.

„Vin floriile cu soare

Şi soarele cu florii!"

spune graiul popular. Aşa cântă şi poetul inspirat. Soarele zilelor noastre e aşteptat încă să răsară odată cu primăvara României. În aşteptarea mult visatei primăveri se cere să muncim ca grijile mărunte, necazuri şi amărăciuni, să nu mai facă noapte în sufletele noastre flămânde de pâinea bucuritei, de grâul înfrăţirii.” (Leontin Iliescu – articolul ”Vin floriile cu soare” – publicat în numărul din 12 aprilie 1925 al revistei “Universul literar”)

Puțină lume mai știe că în ziua de Florii se încheia în mod tradițional și viața Mărțișorului: “Obiceiul de a'și atârna fetele la gât în ziua de 1 Martie o monedă de aur, de argint sau vreun cinci parale găurit este în toată Țara Românească. În satul Bucești (Tecuci) fetele, după ce au purtat mărtișorul, se adună patru-cinci la un loc, la una care le e tuturor prietenă, în ziua de Florii, și din banii pe care i-au purtat la gât, cumpără portocale, cofeturi, zahăr, vin și petrec între ele. După aceasta se duc la horă. Din acest obicei, care de alminterea nu există pretutindeni, s'a născut și zicerea: La Florii se bea mărtișorul.” (Iuliu A. Zanne – “Proverbele românilor” vol. VI - editura Librăriile Socec & comp., 1901)

Citește mai mult... »

Joia în care fierbe piatra

Joimărița

“Calendarul popular” a avut întotdeauna o importanță deosebită în lumea satului românesc. Zilele săptămânii, zilele de sărbătoare sau cele în care au loc evenimente speciale pentru comunitate au fost personificate și înzestrate cu puteri speciale. În credința populară una dintre zilele cele mai nefaste ale săptămânii este cea de joi. Joimărița - personificarea zilei de joi - este o babă înaltă, slută și foarte rea. Ea își poartă părul despletit - “ca și o salcie găunoasă” - și rânjește arătându-și dinții îngălbeniți și stricați. E spaima fetelor leneșe, pe care le pedepsește frigându-le mâinile în jar sau zdrobindu-le degetele cu vătraiul. Toate zilele de joi din decursul unui an sunt nefaste. Dintre ele însă, “cele mai păzite” sunt “cele nouă Joi” din perioada cuprinsă între Paști și Rusalii. Ele sunt numite "Joile grele" sau "Joile păzite".

“Oamenii din popor vorbesc despre ele ca fiind foarte înspăimântătoare şi răzbunătoare. În aceste zile nu se lucrează nimic, nu se culeg nici buruieni pentru leac, nu se fac descântece. Dacă cineva calcă joile şi dacă iese la lucru la câmp, acea muncă va fi bătută de grindină, de piatră sau va trimite foc, tunete, fulgere, înecuri.” (cf. studiului “Ţăranul român între forţele naturii şi puterile divine” – Georgiana Livia Cârlan-Antoci).

Joimărița -  cu părul despletit 

ca o salcie  găunoasă

Există multe credințe populare legate de „Joile păzite”. O să vă spun câteva dintre ele, culese din lucrarea “Sărbătorile de vară la români”, publicată în anul 1910 de către marele etnolog și folclorist român Tudor Pamfile: “Daca cineva calcă Joile și iese cu plugul la arat, dacă merge la prășit sau dacă muncește orice pe câmp, peste vara, acea muncă va fi bătută de piatră, adica va fi stricată de grindină. Pe lângă grindină, Cele nouă Joi se mai răzbună împotriva celor ce muncesc și prin trimitere de foc în holde, case și orice alt avut al lor. Oamenii se tem de orice foc, dar mai ales de cel ce se naște prin trăsnet; de aceea mai spun că Cele nouă Joi sunt rele și de trăsnet, tunet sau tun, fulger, ploi pânzișe și înecuri. Prin unele sate din Moldova teama de aceste zile de joi este atât de mare “încât nici pe preoți nu-i cheamă în case spre a le face diferite servicii religioase”. Prin unele locuri din Oltenia “se crede că cei ce vor spăla cămăși în aceste zile, li se va opări grâul. De asemeni nu se toarce, nu se țese și nu se pune vârtelnița, că bate piatra.”

Joimărița
 spaima fetelor leneșe

Cele din urmă două zile de joi ale acestei perioade sunt și mai înspăimântătoare: “Joia a opta se numește în Bucovina Bulcile sau Bulcii. În această zi, la Suceava se scot în procesiune moaștele Sf. Ioan cel nou și se face aghiasma. Bulcii nu se țin acolo numai de teama pietri si a ‹‹ tunului ›› ci și de teama Ielelor. Prin Moldova de jos, Joia a opta se numește mai des Buciumul Rusaliilor și se crede că se numește așa din pricină că vine după Rusalii, când acesta își buciumă sau își trâmbițează sfârșitul isprăvilor lor. Pe alocurea se zice chiar Sbuciumul Rusaliilor , avându-se credința că în această zi, pe lângă că se opresc oamenii de la muncă și sunt pedepsiti cu piatră și foc, această zi schilodește și pocește pe cel care ar îndrăsni să lucreze. A noua Joi – numită Joia mânioasă în Moldova și Joia verde în Oltenia - e cea mai năprasnică. Prin multe părți oamenii nu numai că nu lucrează nimic, nici pe lângă casă, nici pe câmp, dar se adună chiar la biserică și ascultă serviciul dumnezeesc, deoarece această Joi este rea de grindină, bătând și stricând semănăturile, mai ales cânepa”.

În încheiere vă voi spune și legenda acestei din urmă zile de Joi, așa cum se spunea cândva prin Bucovina: „Se zice că a fost odată un împărat, anume Joian, care simțind că i se apropie sfârșitul vieții, și-a pus supușii ca să serbeze ziua morții lui, spre binele lor.

- De ziua morții mele, le-a zis împăratul, de veți fi datori pe la alții, să nu vă duceți la muncă, deoarece în acea zi se va fierbe piatra mai tare, nourii se vor frământa mai mânioși și munca voastră va fi în primejdie. Nimic nu se va alege din sporul celor ce vor munci în ziua morții mele. Astfel, de la acel împărat, a rămas paza Joii a noua, paza Bulciului cel mare sau ziua când fierbe piatra.”

Citește mai mult... »

Zilele Babelor (capricii la început de primăvară)

Primele zile ale lunii martie, numite "Zilele babelor", aduc de cele mai multe ori cu ele o vreme capricioasă. Razele calde ale soarelui se întrepătrund cu ploaia, cu lapoviţa, cu ninsoarea şi uneori chiar cu viscolul. Numeroase sunt legendele şi superstiţiile legate de starea vremii din aceste zile de început ale primăverii. Iată câteva dintre ele (cf. studiului "Zilele Babelor"  - autor  T. German - apărut în revista de folclor  "Comoara satelor"  – numărul din martie 1926):
- Dacă în zilele acestea e ninsoare şi frig, atunci şi primăvara va fi friguroasă şi furtunoasă, iar dacă vor fi domoale, mai line, atunci şi primăvara va fi frumoasă;
- Cum e ziua a noua, aşa va fi vremea 40 de zile, până la cei “40 de sfinţi”; 
- Dacă în ultima zi dintre zilele Babelor bate vântul, atunci “va tot bate vântul până la Sângeorgiu”.

"Zilele Babelor" nu au prilejuit doar scornirea unor superstiţii. Zilele acestea cu vreme capricioasă au fost chiar personificate. Și cum vremea în aceste zile este de obicei una “cu toane”, ce era mai potrivit decât asemănarea lor cu nişte femei urâte, bătrâne şi nesuferite. Iar numele dat babelor care personifică aceste zile are la origine, în multe cazuri, chiar numele zilelor săptămânii: Dochia, Lunica, Mărţica, Mărcurana, Joiana, Viriţa, Sitiţa, Domnica sau Dochia, Barbura, Sava, Ileana, Cosânzeana, Măriuţa, Salomnie, Nie şi Aftinie.

Cele mai frumoase legende sunt cele care o au ca personaj principal pe Baba Dochia – personificarea zilei de 1 Martie. O să vă spun două dintre aceste legende, mai puțin cunoscute azi, citite în nuvela “La Măcinici”, publicată sub semnătura lui Mihail Lungianu în numărul din 1-15 martie 1924 al revistei "Albina":

“Cică o zgârţă de babă, o chema bag seama Dochia, luase în casă în toamnă un odor de noră, cu care a dus-o toată iarna mai rău de cum o duce câinele cu pisica. Cât îi ziulica de mare sta tot cu gura pe ea, că asta nu-i la locul ei, că ailaltă vine aşa, că nu-i  bună  de nimic, că de ce nu se întoarce la măsa acasă, că mai bine s-o ia moartea decât să încurce lucrurile în zadar.

Bărbatu-său, îl chema Mărţişor, o lua tot cu binişorul, o mângâia mereu, îi tot da nădejdi: 

- Lasă, Brânduşo dragă, că  vine primăvara şi scăpăm de ea: se duce cu oile la munte.
Şi iarna se strecura greu de tot şi primăvara întârzia tare. Tâşnea câte o rază de soare şi pe dată cădeau fulgi de zăpadă şi se puneau viforniţe. Pesemne că baba avea un cojoc care, când era scuturat, făcea să se răcească vremea, pornindu-se vâcu’rău, căzând chiciură şi omăt. Acu’ nora era bună la Dumnezeu, că i s-o fi făcut şi lui milă de-atâta suferinţă. Cum ieşea în prag, pe prispă, ori în curte şi plângea şi se ruga:
- Adă  Doamne primăvara! – pe loc se arăta soare pe cer, lucea drăgăstos, se încălzea de crăpau mugurii la pomi, ţâșneau prin livezi şi poieni florile.
- A sosit primăvara! – sărea ea de bucurie către soacră.
Şi zgârţa simţea că i se zvârcolesc maţele negre în ea, se încrunta, se repezea afară să vadă şi, după ce-şi scutura cojocul, intra în casă urând:
- I, că frig mai e! Ce vorbeşti de primăvară? Până nu oi vedea eu floarea colea pe masă, s’o pipăi, s’o miros, nu cred! Amăgită  de pandaliile iernii nu mă las eu, să m’apuce vr’un vâc pe munte!
Ş’atâta a plâns, ş’atâta s-a rugat femeia, până s’andurat Dumnezeu şi a prefăcut-o pe ea într-o floare, tăind de pe răbojul vremii vreo câteva zile mai mult, trecându-le de la iarnă  la primăvară. 
Când a văzut baba, ce era să mai zică? Şi-a luat turmuliţa de oi şi, haida-haida, a pornit sus la munte. Cică avea nouă cojoace şi, după obiceiul ei, lăsa câte unul la tot hăţaşul pe care-l urca. Când a ajuns la gol, era numai în ie, aşa cum îi şade bine omului vrednic în primăvară. Dar se  porni atunci, mamă Doamne, o mânie de vreme şi ninge şi viscoleşte trei zile-nşir şi clănţăne baba şi se fac buluc oile, se chircesc, până au îngheţat de tot şi, minunea lui Dumnezeu, s-au fost făcut şi baba şi oile în stânci. Dacă treci de aici peste nouă văi şi urci nouă pripoare, pe la porţile Dunării, dai de stâncile babei. (…)Şi aşa a scăpat nora de vidania de soacră, dar şi ea a rămas de atunci o floare albăstrie: brânduşa, cum îi era numele!”

A doua legendă:

“Au fost odată trei surori la oameni bogaţi şi surorile acestea îngrijau cu rândul de turma părintească. Una o primăvară, alta o vară şi a treia o iarnă. Cea mică pleca din târlă cum da colţul ierbii şi umbla cu ea pe dealuri şi pe coclauri tot hăulind. Cea mezină urca munţii şi o păştea aşezat luni întregi, iar cea mare îşi amăra viaţa pe-ngheţuri, prin stufuri, prin văi înfundate, pe unde o ducea  mila lui Dumnezeu.

Acu’, cică  cele două surori mai mari, au prins pică pe prisnea, de ce, de ne-ce, pe semne  că umbla tot dezbrăcată şi cu flori în urechi, că era o busdrugă de fată voinică  şi sănătoasă, să farme stânci de piatra nu altfel, şi s-au pus să-i facă toporu’. Şi au pornit ele într-o primăvara pe Dochia, că aşa îi era numele, cu vreo două zile mai înainte de vreme şi când ajunsese pe un munte, după ce şi-a aruncat tot de pe ea, sora cea mare, o zgârţă bătrână, şi-a întors cojocu-nchirciurat pe dos şi la scuturat odată de sa-nnorat şi au început să cadă fulgi groşi de zăpadă, ce au îngheţat pământul şi cu el şi pe biata ciobăniţă cu oile. De atunci, bag seama, a rămas primăvara împrumutată la iarnă cu vreo două zile, ce nu se lasă până ce nu se dau în petec, vorba bătrânească: Năravu’ din fire n’are lecuire şi Lupu-şi schimbă păru’, da năravu’ ba.”

Voi încheia cu o legendă citită în numărul din 19 martie 1922 al revistei “Albina”: “Despre Baba Dochia ai noștri au mai multe legende, pe care nu-i rău să le cunoaștem. Unii zic cum că era un împărat care avea o fată frumoasă, pe care o chema Dochia și pe care o ceruse de soție feciorul unui alt împărat; dar părinții fetei au găsit pricină că-i prea tânără. Iaca însă ca se iscă un răsboi între tatăl Dochiei și alt împărat, și acesta, învingându-l, a cerut numai decât să-i dea pe Dochia de soție. Biata fată, ca să scape, s'a îmbrăcat în douăsprezece cojoace, și-a pus furca'n brâu și luând un cârd de oi a plecat la munte. Urcând muntele și fiindu-i cald, că era soare și frumos, a început să lepede câte un cojoc, și a rămas numai în cămeșuică. În vârful muntelui când a ajuns, s'a întors vremea în furtuni, în frig și'n ger, și ne mai putând răbda toate acestea, a început să vorbească rău de Dumnezeu, care, pentru nesocotința ei, o prefăcu în stană de cremene, împreună cu oilele ei, și cremene sunt și astăzi. Și sunt unele locuri, la munte, unde oamenii îți arată stâncele care închipuiesc pe Dochia și oițele ei.”

Citește mai mult... »

De Dragobete - Datini, credițe, superstiții

În România de altădată, 24 Faur (Februarie) – ziua de pomenire a aflării capului Sf. Ioan Botezătorul în calendarul religios –  era considerată ca fiind prima zi de primăvară (“cap de primăvară”) și era numită "Ziua de Dragobete". Fiind o adevărată sărbătoare a iubirii conform tradiției populare, în ziua de Dragobete se sărutau pentru prima dată în public fetele cu băieții, împărtășindu-și astfel dragostea comunității în care trăiau („Dragobetele săruta fetele...”). De Dragobete se făceau logodne fictive sau înfrățiri între tineri. Exista credința că cei care se vor “drăgosti” în această zi vor rămâne îndrăgostiți până în primăvara următoare. Se credea de asemenea că de Dragobete păsările se strâng în stoluri ca să se împerecheze și că începând din această zi încep să își clădească noile cuiburi.

Iubirea care înflorește...

Să redescoperim cine este de fapt junele Dragobete, acest adevărat Cupidon dac, flăcăul uitat dar scos în ultimii ani de la naftalină pentru a fi o  contrapondere neaoșă la mult mai comercialul Sf. Valentin: „S-a emis ipoteza că Dragobetele poate fi „înrudit” cu zeii străvechi greco-romani de tipul lui Pan, care avea picioare, coarne și blană de țap, dănțuia primăvara prin pădure și, cuprins de elanuri erotice, pândea nimfele și femeile, pentru a le face partenere, în dansul ritual al dragostei. În susținerea acestei ipoteze vine faptul că „Dragobete” ar deriva din cuvintele dacice Trago = țap și Bete = picioare (pedes în latină). Prin creștinizarea Daciei, zeul păgân Dragobete a devenit reprezentant al dragostei pure, sufletești, pierzându-și atributele sălbatice, primitive, sărbătorit odată cu venirea primăverii, când natura se trezește la viață. Etimologii consideră cuvântul Dragobete ca prevenind din slava veche: dragu biti – a fi drag. Legendele spun că ar fi băiatul Babei Dochia (dar opusul ei pozitiv) și cumnatul lui Lăzărică – un străvechi zeu al vegetației - și că ar fi un tănăr voinic, frumos, iubăreț și bun, care inspira dragoste curată fetelor.” („Sărbători, tradiții, ritualuri, mituri...” - Julia Maria Cristea).

Dragobetele sărută fetele...

De ziua de Dragobete se leagă o serie de obiceiuri pline de farmec, în mare parte uitate:

- De Dragobete fetele și nevestele tinere strângeau zăpadă - "zăpada zânelor" - şi o topeau, iar cu apa rezultată îşi spălau faţa şi părul în anumite zile din an pentru a-și păstra frumusețea.

- Tot în ziua de “cap de primavară” fetele și flăcăii trebuiau să arate comunității cine le era alesul sau aleasa inimii; cel care stătea singur în această zi risca să rămână singur până în primăvara următoare.

- În ziua de Dragobete nimeni nu avea voie să plângă, pentru a nu atrage  ghinionul asupra lui. Se credea de asemenea că plantele de leac care erau semănate în ziua de Dragobete căpătau puteri magice.

Cap de primăvară

- În satele românești, de Dragobete se organizau adevărate petreceri: “dacă era vreme frumoasă, de dimineața, frumos îmbrăcați ca la o mare sărbătoare, fetele și băieții se adunau pe grupe de vârste și porneau hăulind și chiuind de răsuna satul, strigând “Dragobetele săruta fetele...”, înspre dealurile din preajmă sau înspre pădure, pentru a culege primele flori de primăvară – ghiocei și brândușe. În timp ce fetele căutau flori, băieții strângeau uscături pentru a aprinde un mare foc, în jurul căruia se adunau, pe grupe de vârste, vorbeau, spuneau glume cu caracter erotic – dar nu cu substrat indecent – mai mult legate de simpatiile ascunse. Înspre namiază, când focurile se stingeau, fetele porneau în goană spre sat, fiecare urmată de băiatul care o îndrăgea. Dacă acesta reușea s-o prindă (și evident că ea se lăsa prinsă), avea dreptul să o sărute în văzul tuturor și erau pentru un an de zile, până la următorul Dragobete, considerați ca logodnici. Se întâmpla însă ca doi tineri să fugă după aceiași fată,și atunci ea trebuia să-și dea silința să se lase prinsă de acel pe care îl îndrăgea.” („Sărbători, tradiții, ritualuri, mituri...” - Julia Maria Cristea).

Dragobete...

Românii aveau așadar până nu demult obiceiuri și tradiții pline de farmec legate de o sărbătoare a iubirii. De ce atunci - chiar dacă am importat și îmbrățișat plini de entuziasm o altă sărbătoare a dragostei – să îl dăm uitării pe iubărețul Dragobete și această sărbătoare neaoș românească a iubirii? 

“Cât e iarna cu ninsoare,

Stă și doarme calda boare

Dar Sân-Toaderii pornesc.

Haide să culegem fete

Ghiocei la Dragobete

Și brândușe că-nfloresc

Și-au să iasă iarăși muguri,

Și pe câmp români cu pluguri,

Va fi cald și va fi bine

Că-ncep zilele de cresc.”

(George Coșbuc)

Citește mai mult... »

Datini de Ignat

Ziua de Sf. Ignat a fost întotdeauna cea mai tragică zi din viaţa porcilor, aceste simpatice şi nevinovate animale domestice. Sacrificarea lor în ziua de Sf. Ignat – această adevărată noapte a Sf. Bartolomeu în lumea porcină, după cum o numea în glumă George Ranetti – are o istorie mai veche decât am fi tentaţi să credem. Despre daci se ştie că sacrificau porci în ziua solstiţiului de iarnă pentru a hrăni Soarele cu carne, astfel încât acesta să prindă puteri şi să renască. Datorită acestei ofrande ziua începea să crească şi soarele îşi reintra în drepturi.

De Ignat

Legendele mai spun ca în noaptea de dinaintea Ignatului porcii se visează cu mărgele roşii la gât şi că li se arată Ignat, care le vesteşte cu următoarele cuvinte  că vor fi sacrificaţi :

Porc gras,

O măciucă-n cap,

Şi te culcă lat !

De teama morţii care îi pândeste, porcii care nu sunt sacrificaţi de Sf. Ignat nu se mai îngraşă începând din aceasţă zi. Aceiaşi legendă mai spune ca de Ignat fiecare om trebuie să vadă sânge şi să zică:

Ignat, Ignat

Porc umflat !

De sacrificiul porcilor tăiaţi în această zi se leagă multe alte credinţe şi obiceiuri. Iată doar câteva dintre ele: „Sângele porcului tăiat în ziua de Ignat trece în popor ca un leac neîntrecut pentru o serie întreagă de boale mai ales atunci când porcul a fost negru. Mulţi adună sângele porcului negru într'o strachină cu mei. După ce se usucă, acest amestec de mei şi sânge este afumat şi măcinat. Eficacitatea lui ca leac la copii, contra spaimei, a guturaiului şi a halucinaţilor se îndeplineşte tocmai peste un an. Untura porcului tăiat de Ignat e folosită la vrăji sau ca leac la vite. În unele locuri, la ţară, se păstrează numai câte o bucată de carne de porc negru, care e sfinţită la biserică în ziua de Bobotează. Cu această bucată de carne îşi fac apoi oameni fricţiuni în părţile în care îi ţine vre-un junghi. Un mort, bănuit a fi strigoi, poate fi uns în acea zi cu untură de porc. În sicriul mortului se pune şi o cracă de măceş, pentru ca strigoiul să se încurce în spini  dacă totuşi ar reuşi să fugă din sicriu.

Victime interbelice... de Ignat

Credinţa că pentru a fi ferit de boale trebuie neapărat să vezi sânge în ziua de Ignat, este foarte răspândită in popor. Cei ce nu au posibiltatea să taie tradiţionalul porc, sunt îndemnaţi de cei bâtrâni să taie măcar o pasăre; cu cât mai mare, cu cât vezi sânge mai mult, cu atât vei fi mai bine ferit de boale. Femeile nu au voie să lucreze în acea zi decât după ce au văzut sânge. Dacă n'au tăiat nici porc, nici pasăre, trebuie să împungă cel puţin creasta unei găini negre, pentru a-i vedea sângele. Apoi se pot apucă de muncă. Dacă nu îndeplinesc aceste datini, legenda spune că Ignat le urmăreşte până ce le înebuneşte şi mor. Ignatul îl ţin cu sfinţenie mai ales femeile însărcinate, ca să nască copii voinici. Nu trebuie lucrate în acea zi straie femeieşti - pentru ca femeia să nu geamă ca porcul.În sfârşit se mai spune că Ignat cere neapărat o victimă de ziua lui." (articolul „Ignat, Ignat, porc umflat” publicat în numărul de Crăciun al anului 1933 al revistei „Ilustraţiunea Română”)

Porc sacrificat prin electrocutare
 în perioada interbelică

Tristă şi înspăimântătoare zi, nu-i aşa? Dar tocmai pentru a nu încheia articolul într-o notă atât de sumbră o să vă invit să citiţi câteva versuri vesele, publicate de revista „Furnica”  în 18 decembrie 1908:

 SF. IGNAT – SF. BARTOLOMEU

-                     Diatribă vegetariană

Crăciunul e zi sfântă, e zi de sărbătoare!...

O fi pentru voi oameni, dihanii fără cord,

Care-ascultaţi, reci tocmai ca vântul de la nor,

Guiţul melancolic al porcului ce moare.

Cu zâmbetul pe buze, asasinaţi o scoafă !

Zadarnic plânge porcul, bărbatul drag al ei,

Zadarnic plâng orfanii, nevinovaţi purcei,

Când sângele-i se varsă, „pembẻ” ca o garoafă.

Spre-a vă’mbuiba stomacul, voi faceţi hecatombă

Din porci !... Vai vouă însă când printre-aceşti martiri

Ura’npotriva crudei, barbarei omeniri

Va izbucni grozavă cum explodeaz’o bombă!

Porceasca gintă pururi a fost sacrificată !

Nu-n almanachul Ghota, pe cei mai bravi strămoşi,

Ci-n Almanachul Paţac, şi-n maţ de caltaboşi,

Modernul porc, cu jale, azi lăcrimând şi-i cată!

O porci ! Iată Decembre ! Aceasta este luna

Cănd pentru voi Ignatu-i un Sfânt Bartolomeu!...

Şoriciul pachidermic când oare s’o’nroşi

Simţind revolta rasei jertfite’ntotdeauna.

Când va suna guiţul solemn al răzbunării ?

Când vor pretinde porcii la viaţă dreptul lor ?

Când vom vedea la Dacia-al porcilor popor

Urlându-şi desnădejdea ca valul dârz al mării ?

... Sosi-va ziua’care puterea’ţi-o vei pierde

Vei fi silit macazul stomacului să’ntorci,

Şi’n loc să fii călăul micilor mei porci,

Vei rumega la birturi cârnaţi de iarbă verde !...

Jorj Delamizil (pseudonim al publicistului George Ranetti)

Citește mai mult... »