Săptămâna
Patimilor – numită în popor Săptămâna Mare – este poate cea mai importantă
perioadă a calendarului creștin. Acest răstimp, cuprins între Duminica
Floriilor și Sâmbăta Mare a Paștelui, este destinat pregătirii creștinilor
pentru marea sărbătoare a Învierii. Numeroase sunt datinile și obiceiurile
practicate în satele românești de aldădată în ultima săptămână a Păresimilor (notă:
Postul de 40 de zile al Paștelui). Voi încerca
să enumăr câteva dintre acestea:
 |
| Prin târgul de Paști |
Marțea Seacă: această zi era considerată o zi a privegherii, fiind
dedicată pomenirii ultimei cuvântări a Mântuitorului: predica
de pe Muntele Măslinilor. În acestă zi continuau pregătirile gospodăriei
pentru Paște: “se dădea cu mătura”, se spălau geamurile și se făceau treburile
mai grele pe lângă casă.
Miercurea Mare: era ultima zi din Săptămâna Mare în care se mai ieșea la
munca câmpului. Până cel mai târziu în această zi “nevestele cele tinere și
fetele” trebuiau să isprăvească cu torsul cânepei și cu pregătirea cămășilor
noi, special țesute și cusute “în timpul postului celui mare” pentru
sărbătoarea Paștelui. Exista credința că în noaptea din Miercurea Mare, înspre
Joia Mare, umbla Joimărița “și la femeile care n’au isprăvit de tors în
timpul postului, ori n’au făcut cămăși nouă de Paști, le batjocorește și le
arde cânepa netoarsă, le bat peste degete, le arde și le răpește, frigându-le
și mâncându-le.”(3) De asemenea “prin unele părți se zice că Joimărița
jupoaie unghiile fetelor leneșe, care n’au spălat cămășile și n’au grijit
casele, de bună seamă pentru Paști. Cu privire la acestea, femeile au aceste
versuri de îndemn:
Curățiți, mamă,
casele
Și spălați cămășile,
Că vin Joimărițele,
Cu custurile,
Și sulițele! “(6)
Un obicei interesant era cel practicat în Maidan (Caraș-Severin): “Miercuri noaptea spre Joi-mari, pe la 2 după miezul nopții, obișnuiesc a
face la fiecare casă ‹‹lumnicichele›› (lumin’țele),
care sunt șapte focuri mici din vreascuri de alun uscate, adunate de fete mari
ori de neveste, care aprind focuri nu numai acasă ci și la mormintele
răposaților. Îndată ce s’au aprins ‹‹lumnicichele››
vin copii cu toaca și o bat la fiecare
casă, până umblă tot satul. Creștinele îi dăruiesc cu câte un colăcel. După ce
a termninat în sat, se duc la morminte și fac asemenea. Încărcați de colaci
se’ntorc la casele lor.”(1)
Joia Mare:
această zi era dedicată, conform tradiției, pomenirii morților. În gospodărie
se făceau copturile pentru Paști: pâinea, pasca și cozonacul; prin majoritatea satelor
în
Joia Mare se vopseau și se impistreau ouăle.
“Printre
obiceiurile Paștilor, în Moldova se mai menține și coptul pascăi. Iată cam care
ar fi originea acestui obicei: Isus Christos, înainte de a fi prins și
răstignit pe cruce, zise apostolilor săi, care până atunci mâncaseră pâine
nedospită și nesărată în decursul Paștilor, ca de aici înainte la acea
sărbătoare vor mânca copturi dospite și sărate. Cozonacii, mai ales în forma
lungăreață, se fac de Paști pentru a aminti sicriul în care a fost așezat
trupul Mântuitorului.”(5) De asemenea “în fiecare casă se umple borșul
în Joia Mare și dacă este de acest borș vara în putină, atunci nu capătă miros
stricat.”(2) În zona Aradului “în Joia Paștilor, dimineața, oamenii își
mulg vacile, caprele, oile și din laptele acestora pregătesc caș, apoi ‹‹lipiu
cu brânză›› (pască). În ziua de Paști, după ce le-a binecuvântat preotul, după
rit, le pun credincioșii pe o masă dinaintea bisericii și fiecare creștin, după
ce a luat paști, își ia o bucățică de caș și puțin lipiu.”(1)
Tot
„în dimineața de Joi-Mari, din săptămâna ce vine înaintea Paștilor, înainte
de a cânta cocoșii a treia oară, oamenii se scoală și fac focuri în ogrăzi. Se
zice că aceste focuri închipuiesc focul la care a fost orit și ispitit
Apostolul Petru, lângă care s’a lepădat de Isus Hristos, în noaptea în care
Mântuitorul a fost prins și mai înainte de care îi spusese: ‹‹Petre, înainte de
a cânta cocoșul de trei ori, te vei lepăda de mine››”.(4) Focul din Joia
Mare, “se face aprinzând pentru fiecare mort câte o grămăgioară, dacă vrei
să fie luminați și ei pe lumea cealaltă.”(2)
Joia-Mare
era potrivită și pentru farmece: “seara ‹‹la trastii››, care fată dorește să
joace în tot cursul anului la tot jocul, se desbracă de tot și merge în grădina
vecinului să fure mătrăgună de acolo. Dacă isbutește să fure, se îmbracă, se
duce cu mătrăguna la ușa bisericii și ascunde buruiana în pragul bisericii așa,
ca să treacă popa peste ea. Crede că așa făcând, de câte ori va veni vreun
fecior din satul vecin, ca ‹‹lăturean›› la joc, pe ea o va juca mai întâi.
(Turda-Tur)”(1)
 |
| - Ia mieluțul, neamule!... |
Vinerea Mare - numită si Vinerea Neagră – era o zi a postului negru. Prin multe
locuri era obiceiul ca “în seara de Vinerea Paștelui lumea care vine de la
biserică vine cu lumânările aprinse. Sosiți, ocolesc casa de trei ori și fac
cruce cu lumânarea pe pereți, în toate cele patru părți, ca să fie ferită de
foc, boale și trăznet.” (1).
„În Galda (l. Aiud) este obiceiul ca în seara de
Vinerea-Mare poporul cu preotul în frunte, după ce au înconjurat de trei ori
biserica cu ceremonialul înmormântării Domnului, având toți lumânări aprinse în
mâini se duc la cimitir și pun lumânările arzânde lângă cruce. Astfel,
cimitirul rămâne luminat noaptea întreagă, de nu cumva suflă vreun vânt să
stingă lumânările.”
De asemenea “în Chiciudul de Câmpie este obiceiul ca în Vinerea Mare toți feciorii și
băieții să se scalde, crezând că dacă se scaldă în această zi nu vor fi bolnavi
tot anul”.(1) Obiceiul îmbăierii din Vinerea Mare era de altfel întâlnit în mai
toate locurile, pentru că “se zice că cel ce se
scaldă în Vinerea Mare sau de Paști, este sănătos peste tot anul.” De asemenea exista credința că “cine ia un ou din seara Domnului Isus Hristos (Vinerea Mare) și-l îngroapă
în vie, nu-i bate piatra via în acel an.”(2)
 |
| 1931: O străduță din Ierusalim (stânga) si intrarea în Sfantul Mormânt (dreapta) |
În Sâmbăta Mare femeile pregăteau mielul sacrificat
în această zi și făceau ultimele pregătiri pentru masa de Înviere.
Prin Bucovina “în Sâmbăta Paștilor se face o păscuță a vitelor, care se dă
vacilor să mănânce ca să aibă mană.” La fel, “dacă pomii nu rodesc, este
bine ca gospodina să meargă în Sâmbăta Paștelor cu mâinile pline de aluat și să
le șteargă de pomi, care apoi vor rodi.”
“În noaptea din Sâmbăta Mare spre ziua de Paști, aproape pretudindeni
era obiceiul ca să nu doarmă nimeni. Pe la miezul nopții se bătea toaca din
turnul bisericii, iar pe la ora 1 din noapte se trăgeau clopotele ca să se
adune oamenii la ‹‹Înviere››.”(1)
Prin unele locuri era obiceiul aprinderii “Focului de Sâmbătă noaptea”:
“în București, apoi Hărțăgani și celelalte comune din
Zarand este obiceiul că, în Sâmbăta Paștilor, seara feciorii din sat se adună
și se duc în pădure. De aici aduc câteva care de butuci și le descarcă în
‹‹țintirim››, lângă biserică. Înaintea bisericii este un spațiu mare, pătrat,
împrejurat cu bârne groase cioplite în patru fețe, ca să servească drept
scaune, lăviți. Feciorii de cu seară fac foc acolo, în țintirim și nu-l lasă să
se stingă în cele trei zile ale paștilor, ci arde focul ziua-noapte tot
într’una.”(1)
Surse:
(1)
A. Viciu – articolul “Obiceiuri de Paști” – publicat în
revista “Comoara
satelor” – numărul din aprilie 1924
(2)
Artur Gorovei – “Credinţi şi superstiţii ale poporului român” – Librăriile
Socec&Comp. – 1910
(3)
S. Florea Marian – “Sărbătorile la români”
(4)
Tudor Pamfile – “Sărbătorile de vară la români” – Librăriile Socec&Comp. –
1910
(5)
articolul “Datine și credințe de Paști” – semnat “Lc.” –
publicat în numărul special de Paști 1934 al revistei “Ilustrațiunea
Română“
(6)
Tudor Pamfile – studiul “Mitologie românească – Dușmani
și prieteni ai omului”
- Librăriile Socec&Comp., C. Sfetea, Pavel Suru - 1916
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu