An de an, ziua de 29 august marchează ziua de prăznuire a Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul, fiind ultima zi de post din anul bisericesc (anul bisericesc începe în 1 septembrie).
Această zi mai este numită în calendarul popular și Sfântul Ioan de toamnă, Sfântul Ioan cap tăiat sau Brumariul.
Cultul Maicii Domnului este adânc înrădăcinat în cultura populară a românilor. Când se roagă pentru ploaie, românul zice: „Doamne, maica Domnului – dă Doamne ploaie”.
Pentru a chema dragostea, în Bucovina, fetele și feciorii „spălau icoana Maicei Domnului cu busuioc și apa se arunca peste flori”. Prin Vâlcea, după ce ridicau din casă războiul de țesut, femeile măturau de îndată prin cameră „ca să nu stea Maica Domnului în genunchi din această pricină”.
Sărbătoarea Schimbarea la Faţă a Domnului, una dintre cele mai importante prăznuiri creștine din timpul anului, este marcată anual în calendarul ortodox la data de 6 august. Această zi aduce aminte de minunea de pe muntele Tabor, momentul în care Isus Hristos și-a revelat natura divină înaintea ucenicilor Săi Petru, Iacob și Ioan: „şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina”.
În cadrul aceleiași revelații s-au arătat alături de Hristos doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie. Miracolul de pe Tabor a fost confirmarea decisivă pentru cei mai apropiați apostoli că Învățătorul lor nu era doar un simplu prooroc al Domnului, ci cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.
În fiecare an, în ziua 20 iulie, este celebrat Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul
“...râvnitorul după Dumnezeu, mustrătorul împăraților celor fără de lege, învățătorul poporului celui depărtat de la Dumnezeu, pedepsitorul prorocilor mincinoși, minunatul făcător de minuni și râvnitor către Dumnezeu, cel căruia stihiile s-au supus și cerul i-a dat ascultare.”
Fiu al lui Sovah, un preot al Legii vechi, care locuia în cetatea Tesva, din Galaad (Israel), Sfântul Ilie este reprezentat în icoane mergând pe cer într-un car cu roți de flăcări, tunând și lovind diavolii cu biciul de foc. Se mai spune despre Sfântul Prooroc Ilie că este aducător de ploaie și că poate provoca furtuni puternice.
În vremea sărbătorilor de primăvară mai cu seamă, dar și în zilele de vară, satele românești și maidanele mahalalelor din marile orașe erau luate cu asalt de ursarii care „jucau ursul” și care cutreierau ulițele.
Victor Bilciurescu consemna în anul 1945, în volumul „București și bucureșteni de ieri și de azi”:
Sărbătoarea creștină din 29 iunie, ziua de pomenire a Sfinților Slăviților și întru tot lăudaților și mai-marilor Apostoli Petru și Pavel, este numită în popor simplu Sân-Petru (sau Sâmpietru).
 |
| Cercul Ielelor (loc în care au dansat Ielele) |
“...niște spirite femeiești, făcătoare de rele. Sunt așa de periculoase încât nu este bine nici chiar pe nume a le chema. Pentru aceasta, obișnuit, ele se exprimă numai prin prenumele Ele sau Dânsele.”
“...aleargă prin nori cu alai mare de vrăjitoare. Mulți români se jură că ar fi auzind răsunând prin văzduh muzica lor. Când se strâng la un loc, pornesc să joace ca niște nebune; pe acel loc toată verdeața se usucă.”
“...dânsele pocesc pe cei care le privesc jocul, luându-le gura, mijlocul, o mână sau un picior”.
 |
| Savatina, Margalina și Rujalina |
“...stau și împrejurul fântânilor și de aceea noaptea să nu se aducă apă de la vreo fântână, căci împrejurul lor joacă ielele și cel care va lua apă va fi luat de Iele.”
“...într-o călătorie întâlnește vreun drum încrucișat. Să nu treacă prin răspântia lui, căci îl pocesc Ielele”.
”Viața omenească ar fi stat chiar în cumpănă dacă Dumnezeu n’ar fi lăsat cele patru buruieni ocrotitoare omului. Acestea sunt: avrămasca, cristineasca, leușteanul și odoleanul.”
Săptămâna Patimilor – Săptămâna Mare – este cu siguranță cea mai importantă perioadă a calendarului creștin. Acest răstimp, cuprins între Duminica Floriilor și Sâmbăta Mare a Paștelui, este destinat pregătirii creștinilor pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului.
Numeroase sunt datinile și obiceiurile practicate în satele românești de altădată în ultima săptămână a Păresimilor (notă: Postul de 40 de zile al Paștelui). Voi încerca să enumăr câteva dintre acestea:
În prima zi a Săptămânii Mari femeile începeau să facă “curățenia mare” de Paște: “Să nu te prindă Paștele în necurățenie, că te blesteamă casa!”. O mare importanță avea aerisitul casei și al lucrurilor din ea: toate așternuturile și țolurile erau scoase în curte la aer, “ca să iasă tot răul de peste iarnă”.
Cu toate acestea exista credința că „în Săptămâna Mare să nu prea spoiești, căci e rău de boale”. De asemenea prin satele din Vâlcea era bine: “luni dimineața, în Săptămâna Mare, să pupi oala cu unt” ca să nu-ți mai crape buzele. (2) Tot în această zi:
“...băieții se însoțesc și fac câte o toacă mare de lemn de paltin, lungă cam de 5 metri și grea, încât abia o poate duce un om. Astfel de toace se pun pe dealuri și în apropierea bisericii, ba aproape de fiecare casă, și o bat mereu până în Duminica Tomii”. (1)
Această zi era considerată o zi a privegherii, fiind dedicată pomenirii ultimei cuvântări a Mântuitorului: predica de pe Muntele Măslinilor. În acestă zi continuau pregătirile gospodăriei pentru Paște: “se dădea cu mătura”, se spălau geamurile și se făceau treburile mai grele pe lângă casă.
Era ultima zi din Săptămâna Mare in care se mai ieșea la munca câmpului. Până cel mai târziu în această zi “nevestele cele tinere și fetele” trebuiau să isprăvească cu torsul cânepei și cu pregătirea cămășilor noi, special țesute și cusute “în timpul postului celui mare” pentru sărbătoarea Paștelui.
Exista credința că în noaptea din Miercurea Mare, înspre Joia Mare, umbla Joimărița “și la femeile care n’au isprăvit de tors în timpul postului, ori n’au făcut cămăși nouă de Paști, le batjocorește și le arde cânepa netoarsă, le bat peste degete, le arde și le răpește, frigându-le și mâncându-le.”(3)
De asemenea “prin unele părți se zice că Joimărița jupoaie unghiile fetelor leneșe, care n’au spălat cămășile și n’au grijit casele, de bună seamă pentru Paști. Cu privire la acestea, femeile au aceste versuri de îndemn:
Curățiți, mamă, casele
Și spălați cămășile,
Că vin Joimărițele,
Cu custurile,
Și sulițele! “ (6)
Un obicei interesant era cel practicat în Maidan (Caraș-Severin):
"Miercuri noaptea spre Joi-mari, pe la 2 după miezul nopții, obișnuiesc a face la fiecare casă ‹‹lumnicichele›› (luminițele), care sunt șapte focuri mici din vreascuri de alun uscate, adunate de fete mari ori de neveste, care aprind focuri nu numai acasă ci și la mormintele răposaților. Îndată ce s’au aprins ‹‹lumnicichele›› vin copii cu toaca și o bat la fiecare casă, până umblă tot satul. Creștinele îi dăruiesc cu câte un colăcel. După ce a termninat în sat, se duc la morminte și fac asemenea. Încărcați de colaci se’ntorc la casele lor.” (1)
Această zi era dedicată, conform tradiției, pomenirii morților. În gospodărie se făceau copturile pentru Paști: pâinea, pasca și cozonacul; prin majoritatea satelor în Joia Mare se vopseau și se impistreau ouăle.
“Printre obiceiurile Paștilor, în Moldova se mai menține și coptul pascăi. Iată cam care ar fi originea acestui obicei: Isus Christos, înainte de a fi prins și răstignit pe cruce, zise apostolilor săi, care până atunci mâncaseră pâine nedospită și nesărată în decursul Paștilor, ca de aici înainte la acea sărbătoare vor mânca copturi dospite și sărate. Cozonacii, mai ales în forma lungăreață, se fac de Paști pentru a aminti sicriul în care a fost așezat trupul Mântuitorului.” (5) De asemenea “în fiecare casă se umple borșul în Joia Mare și dacă este de acest borș vara în putină, atunci nu capătă miros stricat.” (2)
În zona Aradului:
“...în Joia Paștilor, dimineața, oamenii își mulg vacile, caprele, oile și din laptele acestora pregătesc caș, apoi ‹‹lipiu cu brânză›› (pască). În ziua de Paști, după ce le-a binecuvântat preotul, după rit, le pun credincioșii pe o masă dinaintea bisericii și fiecare creștin, după ce a luat paști, își ia o bucățică de caș și puțin lipiu.” (1)
Tot „în dimineața de Joi-Mari, din săptămâna ce vine înaintea Paștilor, înainte de a cânta cocoșii a treia oară, oamenii se scoală și fac focuri în ogrăzi. Se zice că these focuri închipuiesc focul la care a fost orit și ispitit Apostolul Petru...”. (4) Focul din Joia Mare, “se face aprinzând pentru fiecare mort câte o grămăgioară, dacă vrei să fie luminați și ei pe lumea cealaltă.” (2)
Joia-Mare era potrivită și pentru farmece:
“Seara ‹‹la trastii››, care fată dorește să joace în tot cursul anului la tot jocul, se desbracă de tot și merge în grădina vecinului să fure mătrăgună de acolo... Crede că așa făcând, de câte ori va veni vreun fecior din satul vecin, ca ‹‹lăturean›› la joc, pe ea o va juca mai întâi. (Turda-Tur)” (1)
Era o zi a postului negru. Prin multe locuri era obiceiul ca:
“...în seara de Vinerea Paștelui lumea care vine de la biserică vine cu lumânările aprinse. Sosiți, ocolesc casa de trei ori și fac cruce cu lumânarea pe pereți, în toate cele patru părți, ca să fie ferită de foc, boale și trăznet.” (1)
„În Galda (l. Aiud) este obiceiul ca în seara de Vinerea-Mare poporul cu preotul în frunte, după ce au înconjurat de trei ori biserica cu ceremonialul înmormântării Domnului, având toți lumânări aprinse în mâini se duc la cimitir și pun lumânările arzânde lângă cruce. Astfel, cimitirul rămâne luminat noaptea întreagă...”
De asemenea:
“...în Chiciudul de Câmpie este obiceiul ca în Vinerea Mare toți feciorii și băieții să se scalde, crezând că dacă se scaldă în această zi nu vor fi bolnavi tot anul”. (1)
Obiceiul îmbăierii din Vinerea Mare era de altfel întâlnit în mai toate locurile, pentru că “se zice că cel ce se scaldă în Vinerea Mare sau de Paști, este sănătos peste tot anul.” De asemenea exista credința că “cine ia un ou din seara Domnului Isus Hristos (Vinerea Mare) și-l îngroapă în vie, nu-i bate piatra via în acel an.” (2)
Femeile pregăteau mielul sacrificat în această zi și făceau ultimele pregătiri pentru masa de Înviere. Prin Bucovina “în Sâmbăta Paștilor se face o păscuță a vitelor, care se dă vacilor să mănânce ca să aibă mană.” La fel, “dacă pomii nu rodesc, este bine ca gospodina să meargă în Sâmbăta Paștelor cu mâinile pline de aluat și să le șteargă de pomi, care apoi vor rodi.”
“În noaptea din Sâmbăta Mare spre ziua de Paști, aproape pretudindeni era obiceiul ca să nu doarmă nimeni. Pe la miezul nopții se bătea toaca din turnul bisericii, iar pe la ora 1 din noapte se trăgeau clopotele ca să se adune oamenii la ‹‹Înviere››.” (1)
Prin unele locuri era obiceiul aprinderii “Focului de Sâmbătă noaptea”:
“În București, apoi Hărțăgani și celelalte comune din Zarand este obiceiul că, în Sâmbăta Paștilor, seara feciorii din sat se adună și se duc în pădure. De aici aduc câteva care de butuci și le descarcă în ‹‹țintirim››, lângă biserică... Feciorii de cu seară fac foc acolo, în țintirim și nu-l lasă să se stingă în cele trei zile ale paștilor, ci arde focul ziua-noapte tot într’una.” (1)
Deși preluat din vechile tradiții păgâne, obiceiul înroșitului ouălor este dedicat de creștini marii sărbători a Învierii Mântuitorului. De cele mai multe ori culoarea roșie a ouălor de Paște este asociată cu sângele lui Hristos, iar obiceiul încondeierii ouălor este pus în legătură cu întâmplări trăite de Isus în Săptămâna Patimilor.
"Dintre multele legende care motivează acest obicei, explicația găsită la românii din Ardeal ni se pare cea mai frumoasă: Era în noaptea Paștelor. Isus se sculase dintre morți și, într-o strălucire cerească, umbla în jurul Ierusalimului căutând pe cel dintâi căruia să-i vestească Învierea Sa. Între aceștia, o femeie venea înspre oraș. Isus ieșindu-i în întâmpinare i-a spus:
— Mergi de vestește pe cei ce sunt urmașii mei că s'a împlinit Scriptura și că m'am ridicat la cer. Femeia, orbită de lumină, înspăimântată, a căzut cu fruntea în țărână, dar apoi se reculese și I-a răspuns: Dar nu mă vor crede, Doamne. Dă-mi un semn, ca să adeveresc spusele mele. Și atunci Mântuitorul, fiindcă femeia ducea la oraș un coș de ouă, a roșit ouăle din coș. De atunci este obiceiul ca la Paști să roșim ouăle." (Sursa: "Ilustrațiunea Română", 15 aprilie 1928)
Motiv tradițional: Hora Paștelui
Prin unele locuri din Mehedinți se spune că în timp ce evreii duseră pe Isus la Pilat să fie judecat și osândit, acesta s-a spălat pe mâini spunând că nu găsește nicio vină asupră-I. Evreii au cerut însă capul lui Isus, iar Pilat a spus: ‹‹De voiți să ucideți un om nevinovat, păcatul să cadă asupra voastră››. O ploaie de pietre a căzut asupra capului lui Isus, dar s-a petrecut o minune: toate pietrele s-au prefăcut în ouă roșii.
|
| Motive tradiționale pentru încondeiatul ouălor |
În unele locuri din Ardeal, oamenii cred că în timp ce Îl duceau pe Domnul Hristos spre răstignire, copiii aruncau cu pietre după El, iar acestea s-au transformat în ouă roșii. O altă credință populară spune că Simion, mergând la câmp cu pâine și ouă albe în traistă, L-a întâlnit pe Hristos ducându-și crucea. Simion I-a dus crucea până la ogorul său, iar când s-a așezat la masă, a găsit în traistă pâine și ouă roșii.
Bucovinenii și românii basarabeni păstrează o legendă despre mai marii jidovilor care se ospătau cu un cocoș fiert. Unul dintre ei a spus că Hristos va învia doar când cocoșul din blid va prinde viață și ouăle de pe masă se vor înroși. În acea clipă, ouăle s-au făcut roșii, iar cocoșul a început să cânte bătând din aripi.
În Crișana se povestește despre o femeie care s-a dus la Pilat să ceară trupul Domnului pentru a-L îngropa, ducându-i cadou un coș cu ouă. În momentul în care i le-a întins, ouăle s-au înroșit sub ochii lui Pilat, care a rostit: ‹‹Nevinovat sunt de sângele acestuia››.
"În unele sate din Bucovina se spune că pe când Isus era răstignit, Maica Domnului a dus un coș cu ouă chinuitorilor pentru a-i îndupleca. Aceștia au refuzat și I-au dat Mântuitorului oțet și urzici. Plângând la picioarele crucii, sângele din rănile lui Isus a curs peste ouă, înroșindu-le. După Înviere, Sfânta Maria a fost cea dintâi care a închistrit ouă și le-a împărțit celor întâlniți în cale, salutându-i cu ‹‹Hristos a înviat!››."
Conform unei credințe din județul Vâlcea, toate ouăle din lume, chiar și cele din cuiburile păsărilor, s-au înroșit în clipa Învierii. În Crișana, se mai spune că ouăle roșii sunt, de fapt, lacrimile mironosițelor care au plâns la picioarele sfintei cruci.
O legendă aparte din Basarabia leagă obiceiul de nașterea lui Hristos: Sfânta Maria, fugind cu pruncul pentru a-l salva de urmăritori, a aruncat în urmă câteva ouă roșii. Urmăritorii au fost atât de uimiți de frumusețea lor, încât s-au oprit să le admire, permițându-i Fecioarei să scape. Astfel, oul roșu L-a salvat pe Hristos.
Surse și bibliografie:
- "Ouăle de Paști – studiu de folklor”, Artur Gorovei, Academia Română, 1937
- “Arta decorativă în ceramica românească”, Iuliu Moisil, 1931
Marile sărbători ale anului au fost considerate întotdeauna cele mai potrivite prilejuri pentru a face farmece. Sărbătoarea de Paște — un simbol al renașterii și al reînvierii — nu putea să reprezinte o excepție.
În ajunul sărbătorilor, fiecare fată își pregătește o cămașă nouă care, după dorința și râvna ei, trebuie să fie „cea mai frumoasă din sat”. Cămașa trebuie lucrată nu numai cu mare îngrijire, dar și cu multă curățenie, căci nu are voie să o spele timp de trei săptămâni pentru a rămâne mereu ca nouă.
Cum nu poate popa face aghiasmă
Făr’de busuioc,
Așa să nu poată începe feciorii
Făr’ de mine nici un joc"
În dimineața de Paști, la al treilea cântat al cocoșilor, fata pornește la râu pentru a-și lua „apa de dragoste”. Pe drum rostește cuvinte magice, comparându-se cu grâul de sămânță sau cu păunul, pentru a fi cea mai aleasă dintre fete.
Acasă, ea pune într-o strachină nouă apa de la râu, cele trei fire de busuioc, un ou roșu și bănuți de aur sau argint. Se spală pe obraz învârtind oul pe umeri, pentru a fi sănătoasă și roșie ca oul, iubită ca busuiocul și curată ca aurul. Înainte de a îmbrăca hainele de sărbătoare, ea trece prin cămașă un cărbune aprins sau lumânarea de la Înviere, rostind:
Precum este cărbunele acesta aprins și viu,
Tot așa să fiu și eu sprintenă,
Și precum pică cărbunele de iute și nu se oprește în haină,
Tot așa să fiu și eu văzută și luată în seamă de toți!
Pentru a fi căutate de flăcăi, fetele își agață hainele de joc pe ușă înainte de a le îmbrăca, simbolizând faptul că ușa este atinsă de oricine intră. Altele culeg flori de pe patru dealuri diferite, pentru ca flăcăii să vină la ele din toate cele patru zări. O altă datină spune că fetele își pun un ou roșu în sân în timpul slujbei de la biserică pentru a-și păstra prospețimea obrajilor, iar peste zi lipesc găoace de ouă roșii la ușile caselor pentru a grăbi venirea pețitorilor.
Nu doar fetele fac farmece. Gospodarii împrăștie iarbă verde pe prag pentru ca toți ai casei să fie sănătoși și frumoși. Plugarii își pun uneltele sub prag timp de trei zile, călcând pe ele pentru a avea spor la lucru.
O datină mai aspră presupune așezarea unui pahar cu apă și a unei bucăți de pâine pe pervaz în noaptea Învierii. Dacă până dimineața apa scade în pahar, se crede că persoana respectivă nu va mai prinde anul viitor; dacă apa rămâne neschimbată, viața îi va fi lungă.
Sursa: Articolul „Obiceiuri și farmece de Paști”, revista „Ilustrațiunea Română”, 27 aprilie 1932 (Colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor).
Paștele este cea mai importantă sărbătoare a creștinilor. În noaptea de Înviere, fiecare dintre noi purtăm în mână și în suflet o lumânare, simbol al Învierii, al biruinței vieții asupra morții și a luminii asupra întunericului și păcatului.
Paștele este, de asemenea, un simbol al renașterii și al reînnoirii. Tocmai de aceea, această perioadă este una de primenire a caselor și a gospodăriilor:
Ziua de Florii este cea care deschide șirul marilor sărbători domnești din Săptămâna Patimilor. În Duminica Floriilor, numită și Duminica Stâlparilor, se sfințesc prin rugăciune și stropire cu agheasmă ramuri înmugurite de salcie, care se împart mai apoi creștinilor.
Ramurile de salcie amintesc de ramurile de finic și de măslin cu care a fost întâmpinat Mântuitorul la intrarea în Ierusalim. Aceasta nu este însă singura semnificație dată de popor ramurilor de salcie sfințite în Duminica de Florii:
Numeroase erau în alte timpuri ritualurile care se făceau în ziua de Florii. Câteva dintre acestea au fost inventariate de etnologul Arthur Gorovei și publicate în lucrarea “Credințe și superstiții ale poporului român” (editura Librăriile Socec & comp., 1915):
Duminica Floriilor - ziua în care creștinii celebrează intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim - este precedată în calendarul nostru popular de Sâmbăta lui Lazăr. Această zi este dedicată celebrării Învierii lui Lazăr, miracolul care prefigurează Învierea Domnului.
