Originile lui Dragobete: Între mitologia dacă și legendele slavo-române
Cine este, de fapt, acest june prezent în folclorul nostru? Deseseori numit un „Cupidon dac”, Dragobetele are rădăcini adânci în istorie.
„S-a emis ipoteza că Dragobetele poate fi „înrudit” cu zeii străvechi greco-romani de tipul lui Pan, care avea picioare, coarne și blană de țap, dănțuia primăvara prin pădure și, cuprins de elanuri erotice, pândea nimfele și femeile, pentru a le face partenere, în dansul ritual al dragostei. În susținerea acestei ipoteze vine faptul că „Dragobete” ar deriva din cuvintele dacice Trago = țap și Bete = picioare (pedes în latină). Prin creștinizarea Daciei, zeul păgân Dragobete a devenit reprezentant al dragostei pure, sufletești, pierzându-și atributele sălbatice, primitive, sărbătorit odată cu venirea primăverii, când natura se trezește la viață.” — („Sărbători, tradiții, ritualuri, mituri...” - Julia Maria Cristea)
Etimologic, numele provine din slava veche (dragu biti – a fi drag). Legendele îl descriu ca fiind fiul Babei Dochia, un tânăr voinic și frumos care inspiră dragoste curată.
„Dragobetele sărută fetele”: Ritualuri de „Cap de Primăvară”
În România de altădată, data de 24 Februarie (Întaia și a doua aflare a capului Sfântului Proroc Ioan Botezatorul) marca simbolic începutul primăverii. Era ziua în care păsările își clădeau cuiburile, iar tinerii își pecetluiau destinele.
Obiceiuri uitate, dar pline de farmec:
Zăpada Zânelor: Fetele și nevestele tinere strângeau ultima zăpadă și o topeau. Se spunea că apa rezultată are puteri magice pentru păstrarea frumuseții pe tot parcursul anului.
Logodnele Fictive: Tinerii făceau înfrățiri sau logodne simbolice. Exista credința că cei care se „drăgosteau” în această zi rămâneau împreună până în primăvara următoare.
Interdicția lacrimilor: În această zi de sărbătoare, nimeni nu avea voie să plângă. Se credea că lacrimile vărsate de Dragobete atrag ghinionul asupra persoanei respective.
Cum se sărbătorea în satele românești?
Atmosfera de sărbătoare era una plină de veselie, hăulituri și energie juvenilă.
„Dacă era vreme frumoasă, de dimineața, frumos îmbrăcați ca la o mare sărbătoare, fetele și băieții se adunau pe grupe de vârste și porneau hăulind și chiuind de răsuna satul, strigând “Dragobetele săruta fetele...”, înspre dealurile din preajmă sau înspre pădure, pentru a culege primele flori de primăvară – ghiocei și brândușe.
În timp ce fetele căutau flori, băieții strângeau uscături pentru a aprinde un mare foc, în jurul căruia se adunau, pe grupe de vârste, vorbeau, spuneau glume cu caracter erotic – dar nu cu substrat indecent – mai mult legate de simpatiile ascunse. Înspre namiază, când focurile se stingeau, fetele porneau în goană spre sat, fiecare urmată de băiatul care o îndrăgea. Dacă acesta reușea s-o prindă (și evident că ea se lăsa prinsă), avea dreptul să o sărute în văzul tuturor și erau pentru un an de zile, până la următorul Dragobete, considerați ca logodnici.” — („Sărbători, tradiții, ritualuri, mituri...” - Julia Maria Cristea)
De ce să nu uităm Dragobetele?
Deși am adoptat cu entuziasm sărbători de import precum Valentine's Day, Dragobetele rămâne expresia pură a spiritului românesc. Este o zi a magiei, a plantelor de leac semănate cu speranță și a iubirii neaoșe.
Așa cum scria și George Coșbuc:
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu