.

Lăsata secului

În zilele pe care le trăim începutul postului mare – Lăsata secului – trece aproape neobservat. În alte vremuri însă, această zi de hotar dintre perioada horelor, a balurilor sau a carnavalului şi timpul reculegerii şi al rugăciunii era serbată cu fast. La ţară se organiza “ultimul joc” şi se aprindeau focuri pe dealuri. În oraşe aveau loc ultimele baluri din perioada carnavalului. Gospodinele spălau vasele cu leşie ca să înlăture “urmele de dulce”. Cele mai habotnice aduceau din pod vasele destinate anume mâncării de post. Era ziua “legării grânelor” şi a “baterii alviţei”. Obiceiuri pierdute despre care au mai rămas doar amintiri:

Foc aprins de Lăsata secului
Bunicii noştri credeau că norocul “vine la cel care îi întinde masa; aceasta se întâmplă la Lăsatul secului de postul Paştilor, când se crede că nu este bine să se strângă masa, ci să se lase aşa – bucate şi vin – ca să poată mânca Norocul peste noapte. (“Duşmani şi prieteni ai omului” – Tudor Pamfile). Tot de Lăsata secului, în Bucovina şi în Moldova, chiar în prima zi a Postului Mare, se făcea “spolocania".  Ea consta din adunarea rudelor la un loc pentru a mânca numai “borşholteiu", adică borş fără nici un fel de legume, numai cu pâine sau cu mălai, pentru a se spăla gura şi gâtul de răutatea mâncărilor din ziua premergătoare. Prin Banat, prima zi de Luni din Păresimi era o zi importantă pentru mamele cari aveau copii păstori. În această zi, “Lunea păstorilor", se făcea o turtă din făină de grâu sau din mălai pentru “Sfânta Maica Luni", pentru ca aceasta să păzească pe copiii păstori şi turmele de oi de spurcăciune, de lupi sau de alte fiare sălbatice. În această zi nici mama, nici copiii păstori nu lucrau, "căci lucrând, lupii pot ataca turma iar şoarecii mănâncă semănăturile de pe câmp.” (articolul “Obiceiuri de Paşti la români” – semnat Nicodim – “Ilustraţiunea română” - numărul special de Paşti 1937)
Copil păstor de altădată
Baterea halviţei era un alt obicei specific zilei de Lăsata Secului. Era de fapt un joc şi un prilej de distracţie pentru întreaga familie. Iată cum evoca Victor Bîlciurescu în volumul său memorialistic  “Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi” (1945) o bătaie a alviţei din timpul copilarie sale: La sata Secului, membrii familiei sau a două-trei familii se strângeau la una din ele unde se făcea bătaia alviţei, ce consta dintr'un boţ mai mare sau mai mic de alviţă, după numărul participanţilor, boţ legat de o sfoară spânzurată de cuiul tavanului - unde de obicei se atârna lampa de gaz - şi după ce se introducea în boţ o monedă de argint sau de aur, ascunsă adânc în alviţă, ca să fie anevoie de găsit, se începea bătaia alviţei. Asistenţa făcea cerc la o distanţă bună de boţul ce atârna acum la nivelul gurii, iar gazda imprima boţului o mişcare de rotaţie ce trecea pe dinaintea participanţilor, care cu tot riscul loviturii produsă de greutatea boţului şi de viteza învârtelii lui, totuşi reuşeau să apuce cu dinţii boţul, să-i oprească rotaţia şi dacă erau meşteri, să smulgă boţului o bucată de alviţă. Apoi se imprima iar boţului mişcarea de rotaţie şi procedeul urma tot aşa în hazul general, până ce se ¡vea norocosul care prindea odată cu bucata de alviţă şi moneda de argint sau de aur. De multe ori, învârtecuşul acesta al boţului se întâmpla din iuţeală să sângereze caninii concurenţilor. Ţiu minte că unchiul meu foarte mucalit, mi-a clănţănit până la sânge dinţii, repezindu-mi boţul spre gură, cu această hazlie recomandaţie:
- Aţin-te mă nătăfleţule! Ce stai să-ţi pice para mălăiaţă în gura iui Nătăfleaţă!

Bătaia alviţei 
O brodise ca nuca'n perete. Că numai nătăfleţ nu eram, ci dimpotrivă zburdalnic ca o sfârlează. Cu riscul de a mă lipsi de bătaia alviţei, am pândit şi eu momentul prielnic când boţul s’a apropiat din vârtej de cercul unde ne aflam noi copiii şi i-am repezit boţul cu atâta putere în nas, că l'au prididit lacrimile, întorcâdu-i zicala, s'o potrivi nu s'o potrivi, în vers:

Prinde unchiule băncuţa,
Ca să-ţi mai umfli punguţa!

Şi am zbughit-o. Ştiam că de mă prinde, în loc de bălaie de alviţă, îmi făcea spinarea tobă.”


Nici în lumea mahalalelor ziua de Lăsata secului nu trecea neobservată. Doar că aici lucrurile deveniseră… ceva mai prozaice: Nu sunt de loc mulţi ani de atunci şi totuşi parcă lucrurile nu s'ar fi petrecut pe lumea aceasta... Lăsata secului! Mamă, mamă, cum se bătea halviţa şi cum se dădeau câinii în tărbacă prin Dealul Spirei, prin Mecetul turcesc, prin Raion, prin Jarcaleţ, prin Bujaverca şi mai ales prin Duşumea! Câte castroane de ciorbă de zeamă de varză se consumau şi ce bătai ieşeau, bătăi în lege, cu vânătai la ochi, cu capete sparte şi muşcături de ureche, până la sânge. Căci, cum nu se concepea nuntă fără lăutari, tot aşa nu se putea concepe lăsat de sec fără mardeală. Nu de alta, dar altfel nu era petrecerea completă!
Veneau finii doldora de plocoane, sărutau mâna naşilor, aşa cum era datina, se aşezau la masă şi după aceea începea baterea halviţei. Atârnau de tavan, cu o sfoară, un bolovan de halviţă, înfigeau în ea bănuţi de câte 50 de bani şi ca nişte lei se repezeau, care mai de care, să ia bănuţii doar cu gura, fără intervenţia mâinilor. Mâncau halviţa şi beau ciorba de zeamă de varză şi n'aveau nici pe dracu!
Tradiţionala farfurie
 cu mucenici
(…) Ce mai lucra de “Lăsata secului", Victor Talianu, regele mardeiaşilor" de prin Filantropia! Înhăitat cu o ceată de haidamaci, toţi îmbrăcaţi cu pantaloni cu creţuri, cămăşi cu arnici, brâuri roşii, căciuli ţuguiate, veste cu găitane şi cismuliţe cu tocuri înalte şi vârfurile cât o băncuţă cutreierau mahalalele “după gagice". Sbierau cât îi ţinea gura învârtind ciomegele prin aer, trăgeau salve de pistol şi cântau acompaniaţi de armonică, d’alde “Valsul lui Victor Talianu": “lubeşte-mă Veto pe mine, iubeşte-mă că sânt nebun; căci cine mă puse pe mine, cu tine să fac amor!", “Deschide, deschide fereastra, o vorbă numai să-ţi spun" sau “Foaie verde lin pelin, hai puică la Severin!". Când s'a dus pe cea lume Victor Talianu, l-a bocit o săptămână încheiată toată “Filantropia", în cap cu amanta lui, Paulina, şi i-au făcut o înmormântare ca de prinţ. După Lăsata secului se făcea “blau" vreo două zile, aceasta pentru “revenirea în fire". (articolulul “De lăsata secului altădată… şi acum…” - semnat Ioan Massoff – “Realitatea ilustrată” din 20 martie1935)

Lăsata secului Lăsata secului Reviewed by De ieri De azi on 10:58 Rating: 5

Niciun comentariu:

Imagini pentru teme create de A330Pilot. Un produs Blogger.