Fire-ai plop afurisit…

Dacă busuiocul este una dintre plantele cele mai iubite de români (citeşte şi: “Busuiocul şi farmecele de dragoste”), plopul este probabil cel mai “afurisit” dintre copaci, fiind considerat un simbol al nehotărârii şi al fricii. În popor se spune chiar că nu trebuie  “să ţii în ogradă plopi pentru că sunt copaci de pagubă”. Despre plopul înalt – cel care “creşte cu crengile şi cu frunzele drept în sus” - se spune că ar fi fost blestemat chiar de Sf. Maria: “Maica Domnului umblând odată trudită şi supărată pentru că nu putea afla pe Isus Chr. în timpul patimei sale, a voit să se odihnescă sub un plop. Acesta însă de bucurie mare şi-a tras crengile în sus. Maica Domnului se supără văzând arborele aşa de voios pe când dânsa era sfâşiată de durere şi pentru că plopul, în loc s'o umbrească de soare şi prin acesta să-i aline necazul, îşi trăsese crengile în sus, dânsa îl blestemă zicând:

Fire-ai plop afurisit, Totdeauna nerodit, Nerodit şi fără floare, Că nu mi-ai lăsat răcoare, Că tu'n sus crengile-ai tras Şi umbră nu mi-a rămas Şi de soare eu m'am ars.

Eu sunt foarte supărată, Supărată şi'ntristată, Iară tu eşti prea voios Şi te-arăţi prea curajos, De-aceea să nu'nfloreşti Nici în veci să nu rodeşti!

O altă variantă a acestei legende o găsim povestită într-o veche colindă populară: “Mergând Sfânta Maria cu losif din Ierusalim spre Viflaim şi fiind foarte ostenită de drum, a zis către Iosif:

Iosife! mi-i greu

De drumul cel rău,

Vin să ne-odihnim

Şi să ne umbrim!

După aceste cuvinte mai merseră o bucată de drum, până ce:

De un plop dădură

Şi aici stătură

De-a se răcori…

În zadar i-a fost însă toată aşteptarea şi bucuria pentru că:

Plopul se clăti,

Umbra şi-o trăgea,

Soarele-i ardea.

Sfânta Maria se mânie pe arbore şi-l blăstemă zicându-i:

Plop afurisit,

 Să creşti tu în sus,

Să nu fii rodit!

 Că umbra mi-ai dus!” 

Legenda plopului tremurător o are în prim plan tot de Sf. Maria: “Stând odată Maica Domnului sub un astfel de plop, frunzele acestuia murmurau necontenit şi nu-i dădeau pace să se odihnească. Sântă-Măria văzând aceasta, îl „înveleci" şi-i zise că'n veci să-i tot tremure frumzele. Blestemul s'a împlinit şi frunzele acestui arbore tremură necontenit chiar şi când nu suflă vântul de loc.” O altă legendă spune că frunzele plopului tremurător sunt în veşnică mişcare pentru că ştie că din lemnul lui a fost făcută crucea pe care a fost răstignit Isus. Cu toate acestea, frunzele plopului tremurător erau folosite de tinerele fete pentru a face farmece de dragoste:

“Fata care voieşte să fie iubită de feciorul preferat de dânsa şi pe care voieşte să-l facă să tremure după dânsa cum tremură frunza acestui plop, fură o viţă de păr din capul alesului său sau chiotoarea de la cămaşa acestuia şi se duce să o lege de un plop tremurător. Apoi zice:

- Cum nu stă frunza plopului, aşa să nu stea nici N. (spune numele alesului) ci să umble ne'ncetat după mine!

Astfel, crede fata că a fărmecat pe alesul ei, care sigur o va iubi numai pe dânsa iar la altă fată n'are să se mai uite.”

Un alt descântec de dragoste se practica folosind frunzele ascuţite ale plopului alb:

“Într'o sâmbătă, dar mai ales în Sâmbăta Duminicii Mari, fata care voieşte să-şi facă de dragoste, se scoală de dimineaţă şi luând cu sine pâine şi sare se duce unde ştie că să se află acest soi de plop. Aici pune pâinea şi sarea la tulpina lui şi zice:

Cum se bate frunza'n plop,

Fără vânt şi fără ploaie,

Aşa să cate norodul

Şi toţi tinerii la mine!

Apoi rupe o creangă de plop cu frunze cu tot, o duce acasă şi o pune într'un cui, înfipt de-asupra uşii din lăuntrul casei. În Sâmbăta următoare, aceiaşi fată face lăutoare din aceasta creangă şi se spală cu dânsa; acum crede ea că va fi îndrăgită şi iubită de toţi oamenii, însă mai ales de feciori. Dacă pe timpul când aduce această creangă de plop fata întâlneşte vreun fecior care o întreabă ce aduce, atunci ea crede că cu greu va scăpa de acel fecior şi că sigur îi va fi nevastă. Lăutoarea de plop cu care se spală fata o aruncă apoi între vite, pentru ca vitele să fie la fel de curate ca şi capul.”

Sursa: Simion Florea Marian – “Botanica poporală română - Plopul” – “Albina Carpaţilor” din 15 noiembrie 1879)