Primele zile ale lunii martie, numite "Zilele
babelor", aduc de cele mai multe ori cu ele o vreme capricioasă.
Razele calde ale soarelui se întrepătrund cu ploaia, cu lapovița, cu ninsoarea și uneori chiar cu viscolul.
Datini, credințe și obiceiuri românești
Prima pagina
Articole:
Cele mai citite articole:
-
Zilele de Rusalii sunt sărbătorile care încheie ciclul marilor sărbători domnești începute odată cu Duminica Floriilor. Sunt trei zile de ...
-
Ziua de 24 iunie este cea în care creștinii ortodocși cinstesc “ Nașterea cinstitului, slăvitului Prooroc, Mergătorului înainte și Boteză...
-
În zilele pe care le trăim începutul postului mare – Lăsata secului – trece aproape neobservat. În alte vremuri însă, această zi de hota...
-
O! săracii Români tari, Zice lumea că-s tâlhari; Nu-s tâlhari de boi, de cai, Ci-s tâlhari de fete mari! Pe la 1870, într-o ...
Se afișează postările cu eticheta Credințe. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Credințe. Afișați toate postările
Cocoşii, găinile şi… românii
Cocoșii - datini, tradiții, superstiții
În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenilor, aceştia stabileau timpul din zi în care se aflau în funcţie de poziţia soarelui sau a stelelor. Uneori aştrii cerului se ascund printre nori şi de aceea oamenii au trebuit să apeleze la un "ceasornic din lumea păsărilor". Românii, ca şi romanii de altfel, împărţeau timpul nopţii în funcţie de cântatul cocoşilor: „când cântă cocoşii întâia dată, atunci e miezul nopţii; când cântă a doua oară, este aproape trei dimineaţă; iar a treia oară, când încep a cânta mai des, când apune găinuşa şi răsare luceafărul de dimineaţă, atunci îndată se şi face ziuă.”
Despre cocoşii care cântau de douăsprezece ori la miezul nopţii se spunea că ar fi năzdrăvani. La fel de năzdrăvani erau consideraţi şi cocoşii care începeau întotdeauna primii să cânte şi după care se luau şi ceilalţi cocoşi din sat. Se mai credea că nu pot să fie năzdrăvani decât cocoşi care au măcar câteva dintre pene roşii. “Poporul crede că muierea care taie vreun cocoş năsdrăvan, trebuie să păţescă ceva rău: ea ori îşi pierde glasul şi nu poate mai mult vorbi, să fie auzită şi înţeleasă de alţii, ori că i se sclinteşte vreun picior şi rămâne apoi şchioapă în toată viaţa.”
Fiind vestitori ai luminii, în mod firesc, despre cocoşi se credea că sunt duşmani ai spiritelor rele care bântuiau lumea în timpul nopţii: „în momentul când cântă cocoşul dispar toate spiritele, toate schimele şi nălucile; chiar şi diavolul, cel mai mare peste toate spiritele necurate, cum aude cocoşul cântând, îndată se face şi el nevăzut. După cântatul cocoşilor toate spiritele necurate îşi pierd întreaga lor putere şi nemaifiind în stare să mai facă ceva rău într'acea noapte, ele trebuie să se ascundă de unde au ieşit şi să aştepte noaptea viitoare.”
Tocmai pentru că exista credinţa că alungau spiritele necurate de pe lângă casă, românii ţineau întotdeauna în curte cocoşi, fiind preferaţi cei pestriţi sau cei roşii, dar mai cu cocoșii negri.
Cocoşul era apreciat în vechime ca fiind "un bun meteorolog” şi un la fel de bun “profet”: “Vara, când el cântă mult peste zi, e semn că în curând va ploua, că va fi timpul moale. Iarna, când cântă mult peste zi, e semn că va fi vreme bună, că se va muia gerul şi omătul sau că se va face „moşlag," după cum se exprimă unii români din Bucovina. Iară când cocoşii cântă devreme seara la culcuşul lor, ei arată că va fi timp ploios. Când cântă pe gard e semn că se va face vreme bună; când cântă în pragul uşii, anunţă oaspeţi. Dacă cocoşii cântă după ce se înserează bine, însă înainte de le veni vremea, atunci se crede că încep a umbla hoţii la furat. Drept aceea, trebuie să baţi în cociorvă, ca să stea hoţii pe loc, unde i-a apucat vremea.”
Cocoşii erau folositi de asemenea pentru tratarea unor boli. „Femeile pricepute” spuneau că: „un cocoşel negru sfârtecat în două şi pus la rănile cu viermi, înainte de-a i se răci carnea, scoate viermii şi vindecă rănile. Pielicica dinlăuntru, de la rânza unui cocoş, uscată, pisată si amestecată cu holercă, e bună a se bea de pântecare. Dacă cineva mănâncă splina cocoşului, despre acela se zice că-i creşte părul. În unele părţi ale Ardealului, femeile care fac de boala cea rea, taie un cocoş negru pe de-asupra bolnavului, care zace lungit pe burtă.” De asemenea, „penele de cocoş se pun în scalda copilului pentru a fi ferit de duhuri rele. Limba cocoşului scapă de urât (de frică) Boaşele cocoşului le mănâncă bărbaţii care n-au, dar vor să aibă copii” (Gh. Ciauşanu).
Sursa: articolul “Datine, credinţe şi moravuri române – Cocoşul” - semnat de Simion Florea Marian - publicat în “Albina Carpaţilor” – numărul din 20 octombrie 1877.
Din tainele mătrăgunei
Credințele existente în cultura multor popoare, păstrate din antichitate și până astăzi, acordă mătrăgunei “o
putere de farmec” cu totul aparte. Se credea pretudindeni că această plantă, considerată a fi “o ființă
mijlocitoare între om și plantă”, putea “să dea vrăjitoarelor stăpânire asupra sufletului”.
Mătrăguna este cunoscută la noi și sub denumirile de Doamna codrului, Doamna
mare, Cireașa lupului, Mătrăgună-iarbă-bună, Împărăteasa buruienilor, Mătrăgiune,
Floarea codrului sau Nădrăgulă.
Ion Simionescu, profesor al Universității din Iași în perioada interbelică, caracteriza astfel
mătrăguna în studiul “Din tainele florilor” publicat în anul 1923: “Mătrăguna, poate cea mai otrăvitoare plantă de la noi, e
tipul unei asemenea făpturi care leagă frumusețea florilor, cu otrava cea mai
rea, în seama căreia poporul nostru, ca și alte popoare, îi pune atâtea, încât
e denumită Împărăteasa buruienilor, Doamna mare. E una din plantele în
adevăr cu port mândru, cu frunze late, cu flori mari, colorate violet-purpuriu,
dar mai cu seamă cu fructele ca niște cireșe, negre, rotunde, cu pielița
întinsă. E însă plină de otravă; rădăcina e otrăvitoare, ca și frunzele și fructele.
Prinprejurul ei celelalte plante pot să fie rupte, păscute. Ea stă întreagă, în
haina-i mândră, fără frică.”(1)
Otrava deosebit de puternică pe care o
conține mătrăguna nu e însă singura explicație pentru locul important acordat
acesteia în ritualurile populare: “curioasa asemănare cu un om, în cele mai felurite poziții,
pe care o are rădăcina de mătrăgună, lasă frâu liber imaginației și
superstițiilor, de mai multe ori seculare. Privind rădăcinile de mătrăgună pe
care natura s'a jucat, dându-le chipul și înfățișarea omului, cei vechi i-au
atribuit o personalitate omenească, putința de a face binele sau răul, ca și o
influență hotărâtoare în viața cuiva.”(2)
Importanța acordată mătrăgunei reiese
din toate ritualurile care o aveau ca eroină principală pe această
adevărată “Împărăteasă a buruienilor”: „Vânzătorii de adevărate mandragore
(pentru că există și mandragore false, fabricate cu rădăcini de trestie, sau
altele, și silite să ia forma omenească) refuză să destăinuiască ritualul cu
care desgroapă rădăcinile. Se tem de o răzbunare supranaturală, iminentă și
îngrozitoare. În evul mediu, când cineva descoperea o astfel de rădăcină,
trăgea în jurul ei trei cercuri concentrice cu sabia, lega un capăt al
rădăcinei de un câine și făcea astfel ca animalul să tragă rădăcina din pământ.
Mandragora ieșea la suprafață cu un geamăt și câinele murea pe loc...” (2)
Rădăcini de mătrăgună - fotografii din "Ilustrațiunea Română" - 17 februarie 1937 |
La români,
ritualul de dezgropare a rădăcinilor de mătrăgună era de asemenea unul cu totul
special:
“Adevărate
procesiuni se fac pentru a-i scoate rădăcina în seama căreia se pun minuni. De
se culege pentru a înnebuni pe cineva, babele care scot rădăcina trebuie să se
desbrace, la locul unde crește mătrăguna; își despletesc părul, făcând fel de fel de schimonosiri și
mișcări ca un nebun. Când dimpotrivă se descântă pentru dragoste cu ea,
procesiunea e alta. Trebuie o zi potrivită, înainte de Rusalii, pe noapte cu
lună plină. Femeia, îmbrăcată cu cămașă curată, o sapă, îi dă pâine sau
mămăligă, pentru ca în schimb să îi dea leacul Sfinției-Sale;
apoi se pune să fiarbă în oală
nouă, cu apă neîncepută, adusă din trei izvoare. O întreagă procedură,
moștenire din vremurile adânci, când dorințele se căutau în minuni, cerute
cerului ori pământului.”(1)
Uneori, mătrăguna dezgropată conform
acestor ritualuri cu totul speciale era răsădită în apropierea casei,
crezându-se că aduce noroc gospodăriei și că ajută fetele nemăritate să își
găsească ursitul:
“Multe
fete, ba, după cum mi s'a spus şi după cum am văzut şi eu singur, în vr'o
câte-va locuri, chiar şi unele neveste aduc câte un corciu de Mătrăgună şi-l
resădesc în grădină, ca la caz de trebuință să le fie la'ndemână. În cazul
acesta se sapă Mătrăguna în ziua de Ispas (Înălţarea Domnului) de dimineaţă
până a nu răsări soarele şi tot în această dimineaţă se resădeşte în faţa casei
despre miază-zi şi mai ales în dreptul ferestrelor, menindu-se pentru norocul
unui om anumit, care are a locui în aceiași casă, sau pentru care s'a săpat din
pădure şi s'a adus. De casa, la care se află buruiana aceasta, se zice că
totdeauna se ţine norocul, deci e bine să fie la toate. Cum că multe fete
o seamănă prin grădinile lor cu scop ca să fie iubite şi mai alese decât
altele, ba cum că unele o păstrează în oale chiar şi peste iarnă se poate vedea
şi din următoarele versuri:
Mătrăgună de sub pat
Toată iarna te-am udat,
Şi tu nu m'ai măritat.
Firea-i floare blestemată,
Să nu-nverzești niciodată
Că nu m'ai făcut nevastă!
Cum se soroceşce şi
se sapă Mătrăguna, când îşi face vre’o fată de dragoste, tot aşa trebuie să se sorocescă şi
când are să fie resădită în grădină. Iar aici trebuie ţinută în cea mai mare
curăţenie; la din contră, îndată se usucă şi piere.”(3)
O atenție specială era acordată mai
ales rădăcinilor de mătrăgună păstrate în
casă: “erau
îmbrăcate cu veșminte de mătase înoite în fiecare lună, erau scăldate în
fiecare Vineri în apă cu vin, li se dădea mâncare și băutură, iar în fiecare
seară stăpânul casei nu se culca înainte de a fi salutat respectuos mandragora
ce-i ocrotea căminul”.(2)
Principala utilizare a mătrăgunei era
săvârșirea ritualurilor de aducere a dragostei: când făcea de dragoste se
ducea fata la pădure, rupea mătrăguna cântând şi o purta cu sine; când făcea de
urât, o rupea plângând şi o dădea flăcăului pe care îl fermeca ca să o poarte
fără să ştie şi astfel “bine să nu-i fie”. Pentru că am adunat într-un
alt articol câteva descrieri ale unor ritualuri de dragoste în care era “implicată” mătrăguna, nu voi reveni aici (citește aici
articolul: Mătrăguna și dragostea). Aducerea ursitului nu era însă singura utilizare a mătrăgunei:
“Biblia pomenește
mandragora ca remediu contra sterlității. Grecii și romanii o foloseau drept
calmant și împotriva bolilor de ochi. Hipocrate, părintele medicinei, recomanda
o fiertură de mandragoră celor frâmântați de gândul sinuciderii.”(2) Marele folclorist român Simion Florea Marian menționa într-un articol publicat
în anul 1880 câteva dintre utilizările acestei plante în satele românești:
“Mătrăguna serveşte româncelor şi ca
medicament în contra frigurilor, a durerilor de măsele şi a sugelului. În cazul
acesta încă se soroceşte cu pâine, sare şi rachiu, şi se aduce acasă cu
curăţenie, ca şi pentru farmece. Cei ce au friguri, după ce-o sapă sau o rup,
se leagă cu dânsa la cap, şi astfel de multe ori se vindecă; atâta e rău că
acest medicament cam înnebuneşte pe cei ce-l întrebuinţează, dar nu după mult
timp această neplăcere dispare. Dacă cineva are durere de măsele şi prin
urmare se umflă foarte tare la fălci, să ia o frunză de Mătrăgună, să o ungă cu
unsoare de gâscă şi să o lipească la umflătură, atunci - cui îi este de leac –
îndată se vindecă. Mătrăguna e tot atât de bună şi la alte umflături, precum la
sugel. În fine, se zice că această plantă e bună de nutrement pentru vite şi
mai ales pentru vaci mulgătoare; din cauza ei vrăjitoarele nu le pot strica şi lua laptele.”(3)
Nu cred că pot găsi o încheiere mai
potrivită pentru acest articol decât cel scris de redactorul interbelic – rămas
anonim din păcate - la finalul articolului său publicat în 17 februarie 1937 în
revista “Ilustrațiunea
Română”: „Credeți sau nu în proprietățile magice ale mandragorei, fiți siguri
că în clipa când vă veți găsi în fața unei astfel de caricaturi umane, vraja ei
vă va cuprinde negreșit și o veți visa în aceeași noapte, agitându-și membrele
și șoptind cuvinte pe care în zadar veți încerca să le întelegeți. În vis,
mandragora v'a prevestit viitorul...” (2)
Surse:
(1) studiul “Din tainele florilor” – Ion Simionescu – editura
“Casa școalelor – Biblioteca de
popularizare a științelor” București, 1923;
(2) articolul “Secretul mătrăgunei” – “Ilustrațiunea Română”
din 17 februarie 1937
(3) articolul “Mătrăguna
și dragostea la români” – autor Simion Florea Marian – “Albina Carpaților” din 31 ianuarie 1880
Legendele trandafirilor
Splendoarea și parfumul florilor de trandafir au fost incitat în toate timpurile imaginația oamenilor, care a țesut nenumărate povești și legende în jurul acestui simbol al grației și frumuseții. Romanii credeau că trandafirul s-a născut din picăturile de sânge scurse din piciorul rănit al zeiței Venus. Grecii spuneau că trandafirul a fost creat de zeița Chloris din trupul unei nimfe și că a fost înzestrat de Dyonissos cu parfumul amețitor, de Cele trei grații cu strălucirea petalelor și de Ares – zeul războiului - cu spinii. Hindușii credeau la rândul lor că trandafirul cosmic Tripurasundari simbolizează perfecțiunea, desăvârșirea și iubirea. Conform cărților religioase ale perșilor, spinii cu care este înzestrat trandafirul nu sunt altceva decât armele cu care a fost înzestrat pentru a a se apăra de “geniul răului”.
Trandafirul în credințele creștine
Creștinii asociază trandafirii roșii cu sângele pierdut de Iisus Hristos răstignit pe cruce sau cu Sfântul Graal – potirul în care se crede că Iosif din Arimateea ar fi strâns acest sânge. În multe dintre legendele creștine trandafirul era considerat ca fiind un mesager divin trimis de Dumnezeu sau de Sfânta Fecioară Maria oamenilor – celor credincioși sau celor păcătoși – atunci când voiau să își arate bunăvoința.
Joia în care fierbe piatra
Joimărița
|
“Oamenii
din popor vorbesc despre ele ca fiind foarte înspăimântătoare și răzbunătoare.
În aceste zile nu se lucrează nimic, nu se culeg nici buruieni pentru leac, nu se
fac descântece. Dacă cineva calcă joile şi dacă iese la lucru la
câmp, acea muncă va fi bătută de grindină, de piatră sau va trimite foc,
tunete, fulgere, înecuri.” (cf. studiului “Țăranul român între forțele
naturii și puterile divine” – Georgiana Livia Cârlan-Antoci).
Joimărița cu părul despletit
ca o salcie găunoasă
|
Joimărița
spaima fetelor leneșe |
În încheiere vă voi spune și legenda acestei din urmă zile de Joi, așa cum se spunea cândva prin Bucovina: „Se zice că a fost odată un împărat, anume Joian, care simțind că i se apropie sfârșitul vieții, și-a pus supușii ca să serbeze ziua morții lui, spre binele lor.
-
De ziua morții mele, le-a zis împăratul, de veți fi datori pe la alții, să nu
vă duceți la muncă, deoarece în acea zi se va fierbe piatra mai tare, nourii se
vor frământa mai mânioși și munca voastră va fi în primejdie. Nimic nu se va
alege din sporul celor ce vor munci în ziua morții mele. Astfel, de la acel
împărat, a rămas paza Joii a noua, paza Bulciului cel mare sau ziua când
fierbe piatra.”
Noaptea farmecelor
“Sfântul
Apostol Andrei este sărbătorit pe data de 30 noiembrie. S-a născut în Betsaida
Galileia, localitate situată pe țărmul Lacului Ghenizaret, în nordul Țării
Sfinte. Din Sfânta Scriptură aflăm că era fratele lui Simon Petru. Amândoi
au fost pescari, alături de tatăl lor. Sfântul Sinod al Biserici Ortodoxe
Române a hotărat în anul 1995 ca sărbătoarea Sfântului Andrei să fie însemnată
cu cruce rosie în calendarul bisericesc, iar în anul 1997 Sfântul Andrei a fost
proclamat "Ocrotitorul României". Ziua de 30 noiembrie a fost
declarată sărbătoare națională.
În credința populară noaptea care precede ziua Sfântului Andrei este considerată ca fiind una dintre cele mai prielnice perioade pentru practicarea farmecelor de dragoste. E noaptea în care se poate trece hotarul dintre lumea noastră și lumea celor nevăzute. E noaptea strigoilor și a lupilor:
Zgomot trist în câmp răsună!
Vin strigoii, se adună,
Părăsind a lor sicrie.
Voi, creştinelor popoare,
Faceţi cruci mântuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfântului Andrei!
(Vasile Alecsandri – “Noaptea Sfântului Andrei”)
Tocmai pentru că urmează o noapte cu totul specială, o să vă ofer un fragment din capitolul dedicat nopții Sf. Andrei din volumul d-nei Julia Maria Cristea: “Sărbători, tradiții, ritualuri, mituri…”: “Noaptea de ajun precum și ziua de Sf. Andrei, se crede că este prielnică anumitor practici și farmece de dragoste. (…) Astfel, în unele localități, când fetele sosesc acasă de la Păzitul usturoiului, seamănă un cățel de usturoi priveghiat toată noaptea, într-un cocoloș de aluat nedospit, denumit Colacul lui Andrei. După felul în care încolțește și crește acest usturoi, se fac pronosticuri de măritiș. Acest ritual este deosebit de variat, în funcție de regiunea unde se practică. În satele din Bucovina, ca să-și vadă ursitul, fetele își puneau seara sub pernă 41 de fire de grâu, iar când se culcau, spuneau:
Voi, 41 de fire de grâu
Eu voi adormi
Și voi hodini
Dar eu mă rog lui Dumnezeu
Să-mi trimită îngerul meu
Să-mi arate pe ursitorul meu.
Cel care mi-e dat de Dumnezeu.
Un alt obicei este ca fetele nemăritate să meargă noaptea la fântână, cu lumânarea de Paște, pe care o aprind și o afundă cu ajutorul ciuturei spunând:
Sfinte Andrei
Scoate-i chipul în fața apei
Ca în vis să-l visez
Ca aievea să-l văz!
Prin alte părți este obiceiul ca fetele de măritat să facă o turtă subțire ca o plăcintă, din făină de grâu, foarte sărată, denumita Turtuca lui Andrei, pe care o mănâncă la culcare. Băiatul pe care-l visează că le aduce apa ca să le astâmpere setea se crede că este viitorul soț (Speranția).
Fetele mai ghicesc ursitul cu ajutorul stâlpilor din gard. Astfel, noaptea, pe întuneric, ating un par, de la care numără în continuare până la al nouălea par, pe care leagă o sfoară sau lână roșie. A doua zi merg să vadă cum le va fi alesul. Dacă parul e drept și neted, viitorul soț va fi tânăr și frumos, dar sărac. Dacă parul va fi scurt și noduros, soțul va fi bătrân și sărac, iar de va avea coaja groasă va fi bogat. Dacă parul este cu multe crăci, ursitul va fi văduv cu mulți copii (Speranția).
Tot așa de frecvent este și ghicitul la oglindă. Fata de măritat se așază pe un scaun, având în față și în spate câte o oglindă, iar pe lateral patru lumânări aprinse și, se spune că, astfel își vede ursitul (Speranția). Fetele fac vrăji de ursită, vrăjind de pețire, de dragoste, căutându-și de noroc, sau făcând farmece de răutate, care trebuie să se lipească de dușmani și de casele lor (Pamfile).”
Citește și articolul: Noaptea Sfântului Andrei
Voi încheia și eu, asemeni d-nei Julia Maria Cristea în capitolul închinat nopții Sfântului Andrei din volumul “Sărbători, tradiții, ritualuri, mituri…”, cu versurile înfricoșătoare ale Bardului de la Mircești:
Iată-l! Iată, Satan vine,
Răzbătând prin verzi lumini,
Pe-un fulger scânteietor.
Umbre, stafii despletite,
Cucuveici, iele zburlite
Şi Rusaliile pocite
Îl urmează ca un nor!
Voi, cu suflete curate,
Cu credinţi nestrămutate,
Oameni buni, femei, copii!
Voi, creştinelor popoare,
Faceţi cruci mântuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfântului Andrei!
(Vasile Alecsandri – “Noaptea Sfântului Andrei”)
Meteorologie populară
Viața țăranului român – fiind legată de peticul de pământ pe care îl lucra și care îi aducea cele necesare traiului - a depins mereu de starea vremii. „Umbletul vremii” putea să-i aducă belșug sau să îi nimicească munca. Tocmai de aceea locuitorii satelor au fost mereu atenți la semnele care îl puteau ajuta să prevadă „cum va fi vremea”. În timp, s-a alcătuit un adevărat “tratat de meteorologie populară”, care s-a transmis oral – îmbogățit - din generație în generație: “Generații întregi, veacuri de-a rândul, au observat tot ce le înconjură, ca apoi din schimbări, adeseori cu totul neînsemnate, să-și fixeze anumite semne, de multe ori uimitor de precise, care să-i prevestească vremea. Începând de la dobitoacele de casă, tovarășii lui de lucru, până la dobitoacele din creierii munților, și de la uneltele lui de lucru până la stelele cerului, toate i-au legat atenția, ca apoi la rândul lor, toate să-i fie câte-un îndreptar, câte-un sfetnic”. (Traian German – articolul “Meteorologie populară“ – publicat în “Comoara satelor” – ianuarie 1923). Etnograful Artur Gorovei a cules la sfârșitul secolului trecut câteva dintre semnele care prevestesc starea vremii și le-a inclus în studiul său “Credinți și superstiții ale poporului român” (editura “Gerold & Comp.”- Viena – 1915):
- dacă după ploaie norii se lasă în jos, de parcă ating dealurile;
- când asfințește soarele în senin;
- când cade rouă groasă deși soarele nu a asfințit încă de tot;
- când apele curgătoare huiesc plăcut și lin;
- dacă după vreme rea cade ceață;
- când apare curcubeul după ploaie;
- dacă faci foc în sobă și fumul se ridică drept în sus;
- când cântă greierii sau când ies mulți lilieci noaptea;
- dacă își spală mâța fața și se uită prin fereastră; deasemenea când se suie mâța pe fereastră și șade acolo mult;
- dacă umblă găinile atunci când plouă sau când cântă cocoșul la culcare;
- când câinele se culcă pe omăt;
- când stau cocostârcii pe șes;
- când zburdă mieii;
- când sar peștii după musculițe;
- când vrăbiile se scaldă în colb;
- dacă trec toate bucatele puse pe masă;
- dacă visezi foc.
- când e ger și câinele se tăvălește, e semn că vremea se va muia;
- când încep slănininle din pod a lăcrăma, e semn că vremea are să se moaie și are să ningă sau are să ploaie;
- când zboară ciorile în cârduri, ba în sus, ba în jos, ba se învârtesc, se crede că se va schimba vremea;
- când zboară vulturii lin vremea se va îndrepta;
- când arde funinginea pe horn, se schimbă vremea;
- când cântă cocoșii într-una se schimbă vremea; când o face înainte de miezul nopții are să fie moloșag;
- dacă porcul duce paie în gură spre coteț, vremea se va îmbunătății;
- când se văd trei sori pe cer, are să fie vreme rea.
- când sfârșitul soarelui se face în nori;
- când e ceață mare pe păduri;
- când huiește hornul;
- dacă asudă ferestrele;
- când țârâiesc vrăbiile sau când vin vrăbiile și se ciocnesc de fereastră;
- când trec ciorile în stoluri mari;
- când zburdă vitele;
- dacă sare mâța prin casă;
- când se scaldă rațele pe uscat;
- când muștele pișcă rău;
- când te mănâncă urechile;
- dacă îl mănâncă pe cineva spatele;
- când se arde fundul ceaunului;
- dacă porți căciula, cojocul sau cămașa întoarse pe dos.
Sunt semne că va ploua când:
- soarele arde tare sau este îngrădit (gulerat);
- la asfințit soarele se uită înapoi;
- când luna e cu coarnele în jos;
- când fulgeră spre apus;
- dacă faci foc în sobă și fumul se împrăștie sau intră în casă;
- broaștele sau buratecii orăcăiesc;
- pisica toarce, se linge sau își ascute unghiile;
- se strâng multe ciori la un loc și croncănesc;
- vrăbiile cântă toamna;
- albinele joacă în aer;
- rațele și gâștele bat cu aripile în pământ, sau când se scaldă în apă bătând din aripi;
- cântă cucul seara;
- se bat doi berbeci cap în cap;
- umblă furnicile pe drum sau își fac mușuroaie mici lângă drum;
- te manâncă urechile;
- îți asudă palmele;
- te mănâncă călcâiele;
- sudă ferestrele
- se umezește sarea sau se varsă solnița de sare;
- oalele dau în foc sau se arde zgura de pe fundul ceaunului;
- îți sfârâie luleaua;
- visezi pește.
Românii şi "iarba diavolului"
Tutunul a început să fie cunoscut în Ţările Române începând cu secolul al 17-lea – aşadar încă din epoca în care patima fumatului a cuprins aproape toate popoarele europene. Împrumutat de la turci şi de la tătari, obiceiul fumatului era deja foarte răspândit la sfârşitul acestui secol. Dacă la început se fuma cu ajutorul pipelor (numite şi lulele sau ciubuce), începând cu secolul al 19-lea au început să se fumeze și ţigări de foi și ţigarete și pe la noi.
Legenda tutunului
Fumatul era în trecut considerat - ca și astăzi dealtfel - un păcat de către biserică. Chiar şi în icoanele care ilustrează iadul, în unele cazuri, păcătoşii erau reprezentaţi fumând: “Pe la unele biserici române din Bucovina se mai află încă până în ziua de astăzi o icoană mare, un fel de tablou, care reprezintă Raiul şi Iadul: fericirea şi desfătarea celor drepţi, munca şi pedepsirea celor păcătoşi. Pe acest tablou am observat că între mulţi alţi păcătoşi din iad se află şi un om zugrăvit cu o lulea mai cât o ulсiсă în dinţi, iar un drac negru ca tăciunele, cu ochii roşii ca para focului, cu coarne şi cu coadă ca la vite, îi vâră o suliţă mare în gură. Va să zică aceasta e răsplata celor ce fumează: dracii în cealaltă lume le vor sparge gura cu suliţele. Amară pedeapsă!!...” (cf. Simion Florin Marian – articolul “Botanica poporală română” – publicat în Albina Carpaţilor” din 31 iulie 1879). Chiar şi în strigăturile românilor se face legătura dintre diavol şi fumat:
“Câte fete la strânsură,
Toate stau cu pipa’n gură.
Iese dracul de sub râpă
Şi le pune foc în pipă!”
Un moldovean și un turc fumându-și ciubucul |
Legendele românilor atribuie diavolilor răspândirea în lume a tutunului, pe care îl mai numesc şi „iarba dracului” sau”buruiana diavolului”. O să vă spun una dintre aceste legende: “Doi draci au voit odată să ia de soţie pe fata unui boier, însă preotul n'a voit să-i cunune cu dânsa. Supărându-se dracul cel mai mare că nu-şi poate împlini dorinţa, se duse şi se spânzură de un plop. Acesta însă s'a clătinat odată bine şi a svârlit pe drac cine ştie unde, de s'a prefăcut în sălitră şi pulbere când a picat la pământ. Dracul cel mai tânăr, care era de faţă, văzând aceasta, se'nspăimântâ şi alergă în ruptul capului în iad. Cum ajunse aici povesti celui mai mare peste dânşii ceea ce a păţit fârtatul său. Atunci Scaraoţchi, mai marele dracilor, a spus:
Secui din Transilvania trăgînd din lulea |
- „Staţi, că eu am mai mult folos din el, decât din voi!"
Şi după ce rosti cuvintele acestea, ieşi din iad şi se porni spre dracul cel mort, unde află o mulţime de tutun crescut din trupul lui. Văzând aceasta, Scaraoţchi s'a întors înapoi în iad şi a trimis trei draci în lume ca să semene tutun pretutindeni. Dracii trimişi n'aşteptară să le mai spuie odată ce să facă, părăsiră iadul îndată şi pornindu-se prin lume începură a semăna tutun, a-l fuma, a-l trage pe nas şi a face scăldători dintr'ânsul spre vindecarea feluritelor boli şi îndemnând pe toţi oamenii să facă şi ei aşa.
Oamenii, ca oamenii, nemaicugetând mult, făcură şi ei ce i-au învăţat dracii. În curând s'a înmulţit tutunul şi după ce s'au făcut lulelele, au început oamenii, tot la îndemnul dracilor, a fuma şi din lulele. Prin aceşti draci s'a lăţit apoi tutunul cu încetul peste toată lumea, şi acum a făcut Scaraoţchi, mai marele dracilor, ca oamenii să fumeze şi din țigare, ca mai lesne să-şi poată strica pieptul şi să moară, pentru ca să poată merge mai degrabă la dânsul, pentru că în rai nu se primesc fumătorii. Iară cu timpul are să facă Scaraoţchi ca oamenii nu numai să-l fumeze cu gura şi să-l tragă pe nas, ci să fumeze şi cu urechile, ca să înnebunească de cap şi să facă mai multe păcate, că aşa-i place lui Scaraoţchi.” (cf. Simion Florin Marian – articolul “Botanica poporală română” – publicat în “Albina Carpaţilor” din 31 iulie 1879).
Pâca – zeitatea tutunului
Românii au imaginat chiar şi o zeitate a tutunului. Aceasta era numită Pâca sau Pafa şi era descrisă ca fiind „o babă bătrână cât lumea, neagră şi urâtă ca întunericul iadului, cu coarne în cap ca răşchitoarele, cu nasul lung şi încârligat, cu ochii umflaţi ca de capră înecată, cu colţi în gură ca ai mistreţului, cu gheare ca secerele, cu coadă ca de vită, lungă şi îmbârligată, c’o lulea sau pipă mare în dinţi. Pe berigăţile gâtlejului şi pe nările nasului ieşindu-i flacără de foc, fum negru şi o duhoare de tutun. Sa scremut iadul şi a născut-o pe dânsa. Şi deodată cu dânsa a ieşit din adâncul iadului şi un fel de fum care a prins a răspândi în lume boală şi moarte.” ( Petre E. Mihăescu – “Tutunul în trecutul Ţării Româneşti”– 1931)
Tutunul ca medicament
Astăzi cunoaştem efectele consumului de tutun asupra sănătăţii şi ştim că fumatul este una din cauzele majore de îmbolnavire si de mortalitate în întreaga lume. Dar nu a fost întotdeauna aşa. Secole la rândul tutunul a fost folosit pentru vindecarea unor boli, crezându-se că tutunul grăbeşte naşterea, că omoară păduchii, că ajută la combaterea cheliei sau chiar la… vindecarea astmului. Etnologul român Simion Florin Marian menţionează în articolul publicat în anul 1879 câteva dintre întrebunţârile tutunului la români:
Boier muntean cu ciubucul în mână |
“Tutunul se întrebuinţează şi ca medicament. Aşa, cei ce au giunghiuri, ung frunze de tutun cu miere şi presărându-le cu piper pisat, se leagă cu dânsele la locul unde-i junghie şi spun că îndată le'ncetează durerea. Cei ce au durere de măsele, pun frunze de tutun pe măselele stricate ca să le înceteze durerea. Tutunul, după cum arată şi legendele sale, e bun de scăldători în contra mai multor boli, precum şi pentru cei ce au „sochote". Cu smoală de tutun luată din ciubuce şi lulele, omorau unii Români tot felul de şerpi.”
Abonați-vă la:
Postări
(
Atom
)
Caută pe blog:
Articole:
-
Zilele de Rusalii sunt sărbătorile care încheie ciclul marilor sărbători domnești începute odată cu Duminica Floriilor. Sunt trei zile de ...
-
Noi românii suntem prin firea noastră un popor superstiţios. Foarte mulţi dintre noi credem în “semne” care ne influenţeză viaţa sau care ...
-
Usturoiul - sau aiul după cum mai este numit prin Banat şi Transilvania – este una dintre plantele cele mai des folosite de români pentru ...
-
Noi, românii, suntem prin firea noastră un popor superstiţios. Foarte mulţi dintre noi credem în “semne” care ne influenţeză viaţa sau c...
-
În zilele pe care le trăim începutul postului mare – Lăsata secului – trece aproape neobservat. În alte vremuri însă, această zi de hota...