Zilele Babelor (capricii la început de primăvară)

Primele zile ale lunii martie, numite "Zilele babelor", aduc de cele mai multe ori cu ele o vreme capricioasă. Razele calde ale soarelui se întrepătrund cu ploaia, cu lapovița, cu ninsoarea și uneori chiar cu viscolul.   &nb...

Citește mai mult... »

Descântecul stelelor

Creștini fiind, românii cred că cerul și podoabele lui au fost create de Dumnezeu, asemeni tuturor celor care există. Ei cred de asemenea că “cerul, fiind locașul lui Dumnezeu, al Domnului  Hristos, al Maicii Domnului, al Sfinților și al cetelor îngerești, stelele sunt făcliile ce se aprind noaptea spre a lumina sfânta lume a celor fără sfârșit.” Alte legende spun că stelele nu ar fi altceva decât niște candele sau felinare agățate de torțile cerului “ca să ne arate și noaptea locașul înfricoșatului județ al lui Dumnezeu.”  Prin unele locuri din Moldova se spune că la începutul lumii nu erau stele pe cer și că ele au început să răsară abia după ce primii oameni au început să se nască. De aici și credința că stelele care împodobesc cerul noaptea nu ar fi altceva decât “lumânări aprinse ale sufletelor celor care se nasc; fiecare om are în cer o stea care lucește foarte frumos când omul se silește a face fapte bune și care nu mai licărește când omul face rău.”   Credința populară înzestrează aștrii cerului cu puteri supranaturale. Tocmai de aceea, către stele...

Citește mai mult... »

Noaptea farmecelor

“Sfântul Apostol Andrei este sărbătorit pe data de 30 noiembrie. S-a născut în Betsaida Galileia, localitate situată pe țărmul Lacului Ghenizaret, în nordul Țării Sfinte. Din Sfânta Scriptură aflăm că era fratele lui Simon Petru. Amândoi au fost pescari, alături de tatăl lor.  Sfântul Sinod al Biserici Ortodoxe Române a hotărât în anul 1995 ca sărbătoarea Sfântului Andrei să fie însemnată cu cruce roșie în calendarul bisericesc, iar în anul 1997 Sfântul Andrei a fost proclamat "Ocrotitorul României". Ziua de 30 noiembrie a fost declarată sărbătoare națională. Peștera în care se crede că a viețuit Sfântul Apostol Andrei, cât timp a propovăduit pe teritoriul românesc, se află la aproximativ 4 km sud-est de localitatea Ion Corvin, județul Constanța. În actuala biserică din peștera, în pronaos, într-o nișă, se află un fel de pat, scobit inițial în piatră, despre care tradiția spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei. În vara anului 1944, Peștera transformată în biserică a fost sfințită de catre Episcopul Tomisului, Chesarie Păunescu. La scurt timp după aceasta, trupele...

Citește mai mult... »

Cocoşii, găinile şi… românii

Cocoșii - datini, tradiții, superstiții În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenilor, aceştia stabileau timpul din zi în care se aflau în funcţie de poziţia soarelui sau a stelelor. Uneori aştrii cerului se ascund printre nori şi de aceea oamenii au trebuit să apeleze la un "ceasornic din lumea păsărilor". Românii, ca şi romanii de altfel, împărţeau timpul nopţii în funcţie de cântatul cocoşilor: „când cântă cocoşii întâia dată, atunci e miezul nopţii; când cântă a doua oară, este aproape trei dimineaţă; iar a treia oară, când încep a cânta mai des, când apune găinuşa şi răsare luceafărul de dimineaţă, atunci îndată se şi face ziuă.” Despre cocoşii care cântau de douăsprezece ori la miezul nopţii se spunea că ar fi năzdrăvani. La fel de năzdrăvani erau consideraţi şi cocoşii care începeau întotdeauna primii să cânte şi după care se luau şi ceilalţi cocoşi din sat. Se mai credea că nu pot să fie năzdrăvani decât cocoşi care au măcar câteva dintre pene roşii. “Poporul crede că muierea care taie vreun cocoş năsdrăvan, trebuie...

Citește mai mult... »

Din tainele mătrăgunei

Credințele existente în cultura multor popoare, păstrate din antichitate și până astăzi, acordă mătrăgunei “o putere de farmec” cu totul aparte. Se credea pretudindeni că această plantă, considerată a fi “o ființă mijlocitoare între om și plantă”, putea “să dea vrăjitoarelor stăpânire asupra sufletului”. Mătrăguna este cunoscută la noi și sub denumirile de Doamna codrului, Doamna mare, Cireașa lupului, Mătrăgună-iarbă-bună, Împărăteasa buruienilor, Mătrăgiune, Floarea codrului sau Nădrăgulă. Ion Simionescu, profesor al Universității din Iași în perioada interbelică, caracteriza astfel mătrăguna în studiul “Din tainele florilor” publicat în anul 1923: “Mătrăguna, poate cea mai otrăvitoare plantă de la noi, e tipul unei asemenea făpturi care leagă frumusețea florilor, cu otrava cea mai rea, în seama căreia poporul nostru, ca și alte popoare, îi pune atâtea, încât e denumită Împărăteasa buruienilor, Doamna mare. E una din plantele în adevăr cu port mândru, cu frunze late, cu flori mari, colorate violet-purpuriu, dar mai cu seamă cu fructele ca niște cireșe, negre, rotunde, cu...

Citește mai mult... »

Legendele trandafirilor

Splendoarea și parfumul florilor de trandafir au fost incitat în toate timpurile imaginația oamenilor, care a țesut nenumărate povești și legende în jurul acestui simbol al grației și frumuseții. Romanii credeau că trandafirul s-a născut din picăturile de sânge scurse din piciorul rănit al zeiței Venus. Grecii spuneau că trandafirul a fost creat de zeița Chloris din trupul unei nimfe și că a fost înzestrat de Dyonissos cu parfumul amețitor, de Cele trei grații cu strălucirea petalelor și de Ares – zeul războiului - cu spinii. Hindușii credeau la rândul lor că trandafirul cosmic Tripurasundari simbolizează perfecțiunea, desăvârșirea și iubirea. Conform cărților religioase ale perșilor, spinii cu care este înzestrat trandafirul nu sunt altceva decât armele cu care a fost înzestrat pentru a a se apăra de “geniul răului”.    Trandafirul în credințele creștine Creștinii asociază trandafirii roșii cu sângele pierdut de Iisus Hristos răstignit pe cruce sau cu Sfântul Graal – potirul în care se crede că Iosif din Arimateea...

Citește mai mult... »

Joia în care fierbe piatra

Joimărița “Calendarul popular” a avut întotdeauna o importanță deosebită în lumea satului românesc. Zilele săptămânii, zilele de sărbătoare sau cele în care au loc evenimente speciale pentru comunitate au fost personificate și înzestrate cu puteri speciale. În credința populară una dintre zilele cele mai nefaste ale săptămânii este cea de joi. Joimărița - personificarea zilei de joi - este o babă înaltă, slută și foarte rea. Ea își poartă părul despletit - “ca și o salcie găunoasă” - și rânjește arătându-și dinții îngălbeniți și stricați. E spaima fetelor leneșe, pe care le pedepsește frigându-le mâinile în jar sau zdrobindu-le degetele cu vătraiul. Toate zilele de joi din decursul unui an sunt nefaste. Dintre ele însă, “cele mai păzite” sunt “cele nouă Joi” din perioada cuprinsă între Paști și Rusalii. Ele sunt numite "Joile grele" sau "Joile păzite". “Oamenii din popor vorbesc despre ele ca fiind foarte înspăimântătoare și răzbunătoare. În aceste zile nu se lucrează nimic, nu se culeg nici buruieni pentru leac, nu se fac descântece. Dacă...

Citește mai mult... »

Meteorologie populară

Viața țăranului român – fiind legată de peticul de pământ pe care îl lucra și care îi aducea cele necesare traiului - a depins mereu de starea vremii. „Umbletul vremii” putea să-i aducă belșug sau să îi nimicească munca. Tocmai de aceea locuitorii satelor au fost mereu atenți la semnele care îl puteau ajuta să prevadă „cum va fi vremea”. În timp, s-a alcătuit un adevărat “tratat de meteorologie populară”, care s-a transmis oral – îmbogățit - din generație în generație: “Generații întregi, veacuri de-a rândul, au observat tot ce le înconjură, ca apoi din schimbări, adeseori cu totul neînsemnate, să-și fixeze anumite semne, de multe ori uimitor de precise, care să-i prevestească vremea. Începând de la dobitoacele de casă, tovarășii lui de lucru, până la dobitoacele din creierii munților, și de la uneltele lui de lucru până la stelele cerului, toate i-au legat atenția, ca apoi la rândul lor, toate să-i fie câte-un îndreptar, câte-un sfetnic”. (Traian German – articolul “Meteorologie populară“ – publicat în “Comoara satelor” – ianuarie 1923). Etnograful Artur Gorovei a cules la sfârșitul...

Citește mai mult... »

Românii şi "iarba diavolului"

Tutunul a început să fie cunoscut în Ţările Române începând cu secolul al 17-lea – aşadar încă din epoca în care patima fumatului a cuprins aproape toate popoarele europene. Împrumutat de la turci şi de la tătari, obiceiul fumatului era deja foarte răspândit  la sfârşitul acestui secol. Dacă la început se fuma cu ajutorul pipelor (numite şi lulele sau ciubuce), începând cu secolul al 19-lea au început să se fumeze și ţigări de foi și ţigarete și pe la noi.

  

Legenda tutunului

Fumatul era în trecut considerat - ca și astăzi dealtfel - un păcat de către biserică. Chiar şi în icoanele care ilustrează iadul, în unele cazuri, păcătoşii erau reprezentaţi fumând: “Pe la unele biserici române din Bucovina se mai află încă până în ziua de astăzi o icoană mare, un fel de tablou, care reprezintă Raiul şi Iadul: fericirea şi desfătarea celor drepţi, munca şi pedepsirea celor păcătoşi. Pe acest tablou am observat că între mulţi alţi păcătoşi din iad se află şi un om zugrăvit cu o lulea mai cât o ulсiсă în dinţi, iar un drac negru ca tăciunele, cu ochii roşii ca para focului, cu coarne şi cu coadă ca la vite, îi vâră o suliţă mare în gură. Va să zică aceasta e răsplata celor ce fumează: dracii în cealaltă lume le vor sparge gura cu suliţele. Amară pedeapsă!!...”  (cf. Simion Florin Marian – articolul “Botanica poporală română” – publicat în Albina Carpaţilor” din 31 iulie 1879). Chiar şi în strigăturile românilor se face legătura dintre diavol şi fumat:

“Câte fete la strânsură,

Toate stau cu pipa’n gură.

Iese dracul de sub râpă

Şi le pune foc în pipă!”

Un moldovean și un turc
 fumându-și ciubucul

Legendele românilor atribuie diavolilor răspândirea în lume a tutunului, pe care îl mai numesc şi „iarba dracului” sau”buruiana diavolului”. O să vă spun una dintre aceste legende: “Doi draci au voit odată să ia de soţie pe fata unui boier, însă preotul n'a voit să-i cunune cu dânsa. Supărându-se dracul cel mai mare că nu-şi poate împlini dorinţa, se duse şi se spânzură de un plop. Acesta însă s'a clătinat odată bine şi a svârlit pe drac cine ştie unde, de s'a prefăcut în sălitră şi pulbere când a picat la pământ. Dracul cel mai tânăr, care era de faţă, văzând aceasta, se'nspăimântâ şi alergă în ruptul capului în iad. Cum ajunse aici povesti celui mai mare peste dânşii ceea ce a păţit fârtatul său. Atunci Scaraoţchi, mai marele dracilor, a spus:

Secui din Transilvania trăgînd din lulea

- „Staţi, că eu am mai mult folos din el, decât din voi!"

Şi după ce rosti cuvintele acestea, ieşi din iad şi se porni spre dracul cel mort, unde află o mulţime de tutun crescut din trupul lui. Văzând aceasta, Scaraoţchi s'a întors înapoi în iad şi a trimis trei draci în lume ca să semene tutun pretutindeni. Dracii trimişi  n'aşteptară să le mai spuie odată ce să facă, părăsiră iadul îndată şi pornindu-se prin lume începură a semăna tutun, a-l fuma, a-l trage pe nas şi a face scăldători dintr'ânsul spre vindecarea feluritelor boli şi îndemnând pe toţi oamenii să facă şi ei aşa.

Oamenii, ca oamenii, nemaicugetând mult, făcură şi ei ce i-au învăţat dracii. În curând s'a înmulţit tutunul şi după ce s'au făcut  lulelele, au început oamenii, tot la îndemnul dracilor, a fuma şi din lulele. Prin aceşti draci s'a lăţit apoi tutunul cu încetul peste toată lumea, şi acum a făcut Scaraoţchi, mai marele dracilor, ca oamenii să fumeze şi din țigare, ca mai lesne să-şi poată strica pieptul şi să moară, pentru ca să poată merge mai degrabă la dânsul, pentru că în rai nu se primesc fumătorii. Iară cu timpul are să facă Scaraoţchi ca oamenii nu numai să-l fumeze cu gura şi să-l tragă pe nas, ci să fumeze şi cu urechile, ca să înnebunească de cap şi să facă mai multe păcate, că aşa-i place lui Scaraoţchi.” (cf. Simion Florin Marian – articolul “Botanica poporală română” – publicat în “Albina Carpaţilor” din 31 iulie 1879).

Pâca – zeitatea tutunului

Românii au imaginat chiar şi o zeitate a tutunului. Aceasta era numită Pâca sau Pafa şi era descrisă ca fiind „o babă bătrână cât lumea, neagră şi urâtă ca întunericul iadului, cu coarne în cap ca răşchitoarele, cu nasul lung şi încârligat, cu ochii umflaţi ca de capră înecată, cu colţi în gură ca ai mistreţului, cu gheare ca secerele, cu coadă ca de vită, lungă şi îmbârligată, c’o lulea sau pipă mare în dinţi. Pe berigăţile gâtlejului şi pe nările nasului ieşindu-i flacără de foc, fum negru şi o duhoare de tutun. Sa scremut iadul şi a născut-o pe dânsa. Şi deodată cu dânsa a ieşit din adâncul iadului şi un fel de fum care a prins a răspândi în lume boală şi moarte.” ( Petre E. Mihăescu – “Tutunul în trecutul Ţării Româneşti”– 1931)

Țăran basarabean fumând

Tutunul ca medicament

Astăzi cunoaştem efectele consumului de tutun asupra sănătăţii şi ştim că fumatul este una din cauzele majore de îmbolnavire si de mortalitate în întreaga lume. Dar nu a fost întotdeauna aşa. Secole la rândul tutunul a fost folosit pentru vindecarea unor boli, crezându-se că tutunul grăbeşte naşterea, că omoară păduchii, că ajută la combaterea cheliei sau chiar la… vindecarea astmului. Etnologul român Simion Florin Marian menţionează în articolul publicat în anul 1879 câteva dintre întrebunţârile tutunului la români:

Boier muntean cu ciubucul în mână

“Tutunul se întrebuinţează şi ca medicament. Aşa, cei ce au giunghiuri, ung frunze de tutun cu miere şi presărându-le cu piper pisat, se leagă cu dânsele la locul unde-i junghie  şi spun că îndată le'ncetează durerea. Cei ce au durere de măsele, pun frunze de tutun pe măselele stricate ca să le înceteze durerea. Tutunul, după cum arată şi legendele sale, e bun de scăldători  în contra mai multor boli, precum şi pentru cei ce au „sochote". Cu smoală de tutun  luată din ciubuce şi lulele, omorau unii Români tot felul de şerpi.”

Citeşte şi: "Femeile fumează!"

Citește mai mult... »