Iubirea în farmece, cântece și descântece

Poate te amuză credința românilor în puterea farmecelor și a blestemelor. Dar ea era prezentă în conștiința populară în perioada interbelică – tot așa cum ea mai persistă și astăzi. Se rosteau atunci - ca și acum - “incantații” speciale pentru îndepărtarea vrăjilor sau pentru alungarea spiritelor rele. Folclorul românesc conține multe descântece de deochi, acesta fiind considerat în popor o boală indusă prin magie de o simplă uitătură invidioasă. 

 

Descântecele se mai fac și pentru aducerea dragostei, pentru sănătate, pentru… aducerea înapoi a bărbatului. Practic, românii credeau că pentru aproape orice situație ivită în viața există și… o soluție în lumea farmecelor sau a descântecelor. Un articol deosebit de interesant pe aceasta temă a fost publicat de săptămânalul “Realitatea Ilustrată” în numărul din 14 aprilie 1937. Articolul cu titlul “Hai, mamă, la țața…” a fost scris de Lory Panaitescu-Zătreni. O să redau în cele ce urmează câteva pasaje interesante: 

 

Cântece și descântece de dragoste

 

“S’a mai spus și toată lumea știe că, în ritmul ultratrepidant al vieții de azi, iubirea este și ea mai grăbită, mai superficială, mai puțin trainică și mai puțin dureroasă ca înainte vreme. Legăturile se înnoadă mai repede, plăcerile se împletesc mai ușor, dar despărțirea nu întârzie, iar durerea - atunci când e - se vindecă cu altă sărutare, se uită într'un pahar de vin spumos, se șterge într'o glumă. Și între iubire și aventură, iubirea de azi e mai mult aventură.

 

(…) În satul meu, când o fată iubește flăcău iar el ține la alta, mama nu-și mustră odrasla, ci o mângâie, o încurajează să câștige inima flăcăului, dacă se poate o gătește și o veghează; și dacă nu se poate, dacă biata Ioana își pierde nopțile plângând și zilele zăcând, atunci calea de luat e numai una:

- Hai, mamă, la ţaţa...

Cu o pasăre sub braț, cu o sticlă de țuică în sân, pe sub seară, în ascuns, mama și fiica se strecoară, ca două umbre, abia simțite și de câini, la Cocoșoaica în ogradă, să puie fermece lui Ion. Ce alta ar putea să facă? Cui să spui, în lumea rea, de focul care mistuie o biată inimă de fată? Gurile rele ale satului pândesc cu ochi de mâță rea, din umbră. Batjocura stă să se reverse în bale...

- Da, ce o fi având fata dumitale, lele Mariță, de s’a albit așa la față?...
- Oare? Nu băgai de seamă, țață Călino... Da nu cred... E săritoare și veselă ca de Paști... Își face o cămeșe de toată frumuseața...
- Îmi păru bolnavă la horă alantăieri... Parcă se lovia numa’n cotu lui Ion...
- Care Ion ?
- Ei, Ion al lui Şolomon de la Văleni...
- Care Ion a lui Şolomon, țață?
- Ei, bată-te, lele Mariță... Ion, bălanul de-a fost jăndar...
- Aaa... Păi ce să caute Ioana mea la cotul lui... Îi fată cuminte. Da văzuşi ce pagubă pe bietu’ llie al Morăresei... Îi muri vaca...
Sărmana femeie schimbă vorba, dar în sufletul ei numai Dumnezeu ştie ce se petrece. E nevoie să se grăbească...
- Hai, mamă, la ţaţa...

Descântec la fântână

 

Ori descântec să scape fata de pârjol, ori farmece să-l aducă pe flăcău... Se înțelege deosebirea între acești doi termeni. Descântecul este formula însoțită de gesturi alinătoare (o atingere a tâmplelor, o apăsare slabă a pleoapelor, sau un masaj bun, ori de unele leacuri - din păcate - de înghițit sau de băut, care diferă de la caz la caz și care - se presupune - vindecă, înmoaie, îndepărtează răul din trup sau din suflet. 

 

Farmecele sunt invocațiuni, însoțite de un ritual destul de complicat de cele mai multe ori, sunt imprecațiuni sau ordine adresate unor duhuri pentru a atrage norocul, dragostea sau banii, pentru a trimete asupra cuiva nenorocul, boala sau chiar moartea, pentru ca să stăpânești spiritual pe cineva, să-l îngenunchi complet. Să presupunem că o fată vrea cu orice preț pe flăcăul alteia... Îi va „pune fermece", ca să tânjească de dorul ei, să se culce seara bun-sănătos și să se trezească a doua zi în zori bolnav de dorul ei, îndrăgostit până peste urechi, orb pentru toate, surd la toate, numai pe ea s’o vadă, numai pe ea s'o audă.

În cazul nostru, luat ca pildă, iată cum va pune Ioana „fermece" lui Ion: După tocmeala de rigoare și expunerea cazului în amănunt, femeile - adică mama și fiica - lasă bunătățile în ograda Cocoșoaicei, primind în schimb anumite instrucțiuni necesare. Farmecele se pun de obicei la Lună nouă, așa încât biata Ioana își înfrânează dorul și se mistuie la focul inimei până la data fixată de ritual.

 

În noaptea sorocită sunt amândouă în deal, la Cocoșoaica. Aceasta din urmă a pus pe vatră un urcior bine astupat în care fierbe apă neîncepută, bătută cu busuioc pe noapte fără Lună. În apa aceea fata a scuipat sau a deșertat o lingura de apă de izvor cu care și-a clătit gura mai întâi. Nouă bețișoare puse la rând stau lângă vatră: arțar, porumbar, gorun, alun, scaiete, "ţandără de corlată", sânger, linte și mazăre. Apa începe a bolborosi pe jar. 

 

Cocoșoaica se desface de basma, își pune la ureche o floare roșie de mușcata pe care Ioana a păstrat-o între dinți până acum, mușcă fața fetei, care sâsâie de durere, îi ia batista și și-o așează pe frunte, pune mâna pe bețișoare și cu fața la Lună, spune : 

 

"Floare "roșă" de mușcată
Mă născui acuma iată
Alăptată
Înțărcată
Ionica botezată..."

Luând apoi busuioc în mână, șoptește în sâsâitul apei ce fierbe:

“Stea, steluța mea,
Toate stelele să stea,
Numai tu să nu stai.
Să te faci năpârcă viforîtă,
Din cer coborâtă,
Cu 44 de ciocuri de oțel,
Cu 44 de aripi de fier.
Să te duci la ursitoarea mea.
Ursit de la Dumnezeu dat,
Prin sat neumblat.
De câine nelătrat,
Să te duci fără frică,
La patul lui Ionică,
Cu ciocul să mi-l ciocnești,
Cu aripile să mi-l plesnești.
De-o fi la porci,
De-o fi la vaci,
Să nu-i dea stare a sta,
Mâncare a mânca,
Somn a dormi,
Până la mine,
La scrisa mea,
Nu s’o gândi,
N’o veni“.

 

la bețișoarele unul câte unul și lovește pântecele urciorului...

 

„Tu alun, să mi-l aduci ca pe un nebun...
Tu arțar, să mi-l aduci ca pe un armăsar...“

Îndrăgostiții

 

Urmează un întreg șir de versuri, ce nu pot fi redate din cauza expresiilor prea tari. Ele nu constituie însă o pervertire, nu sunt expresia unui viciu sau a unui moment de isterie, cum s'ar putea crede, ci o urmare fireasca a vieții de familie de la tară, a traiului în comun, dus la ultima limita a înțelesului total. 

 

Fecioara, adică “fata mare" de la țară doarme în aceeași odaie cu părinții, cu o soră măritată și cu soțul acesteia, cu un frate și cu femeia lui, cu ceilalți copii mari și mici și nu arareori cu animalele. Secrete sexuale - în înțelesul ce l-ar putea avea aceste cuvinte - chiar azi - pentru o fată de la oraș - nu există pentru ea. Măritișul nu e o poartă spre necunoscut decât în ce privește caracterul “omului", ce va fi al ei: bun sau rău, muncitor sau leneș, bețiv, risipitor sau adunat. Restul îl află oricare de la o vârstă atât de fragedă încât e jalnic pentru bietele lor vieți. De aceea expresiile tari în farmecele de iubire, nu sunt pornografii, ci chemări mai tari, invocațiuni de efect, sublinieri ce impresionează...

“Piatră de cărbune stins,
Să-mi aduci pe Ion învins,
Busuioc cu frunze rare,
Să-l văd sara pe cărare,
Cum miroasă câinește,
Și la poarta mea s’oprește...“

Urmează unele versuri imposibil de redat, apoi finalul:

„Să-l alung și el să vie,
Numa’n lacrimi și suspine,
Și să moară fără mine.”

Femeile sparg urciorul. Fata capătă o măsură din lichidul vrăjit. Ea, maică-sa, sau oricare de-ai casei va turna pândind prilejul să nu fie văzuți, două-trei picături în mâncarea sau băutura flăcăului. Cu riscul de a fi surprinși, cu prețul multor osteneli și viclenii, cu primejdia rușinii și a dușmăniei de veci. Așa vor face, altfel nu „iesă" farmecul.

Trebuie să mărturisesc însă că textul meu nu e complet, nu numai din cauză că n'am scris expresiile prea tari, ci pentru că nu l-am putut afla în întregul lui în ciuda silințelor ce mi-am dat. Femeia care lecuiește și „leagă de dragoste" își apără secretul formulelor ei cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună și aproape imposibil de învins. Nu numai pentru că ele ar fi pâinea ei, ci mai ales din credință că, odată răspândite, deșirate la lumina zilei, din om în om, trecute din gură în gură, fără ritualul de rigoare, ele își pierd efectul pentru acel ce le-a destăinuit. Ba, există și o pedeapsă grea, cu boală lungă cu zăcere în chinuri grele și, în cele din urmă, cu ispășirea finală. 

 

Ea însăși a moștenit aceste formule versificate de la mama, de la gaga (sora mai mare) sau de la o cumătră - căreia i-a fost ca o fată în cea mai mare taină - aproape sigur de la o muribundă, ca pe o comoară de preț. Sau a furat secretul trăgând cu urechea, în nenumăratele ocazii, când a făcut apel la puterile „fermecelor". În acest din urmă caz (foarte rar, dar posibil totuși) e mai căutată, reputația ei întrece în faimă pe a celorlalte, farmecele ei au mai mult preț...

— Hai, maică, la țața... (cutare) — spune fata, mama, omul sau flăcăul în nevoie. — Că știe fermece furate!...

Deosebirea între țața Cocoșoaica și orice altă ghicitoare în cafea sau în cărți de pe la periferiile Capitalei stă în faptul că acestea din urmă, profesioniste, dau clientelei lor o formulă, un talisman sau o deslegare a viitorului în care ele personal nu cred. Sunt vânzătoare de marfă amăgitoare (ce poate alina uneori, desigur) și atâta tot; dar marfă bună numai pentru alții. Țața Cocoșoaica crede însă în descântecul sau vraja ei. Ea „leagă de dragoste" pentru copiii ei - dacă are, pentru soțul ei - dacă mai trăiește. Îi descântă dacă sunt bolnavi și își aplică ei însăși același tratament. Chiar dacă recurge la unele exagerări de mimică sau dicțiune - când are lume - ca să facă impresie, în sufletul ei ea e convinsă de puterea magică a farmecelor. 

 

Idilă la fântână

 

Ce se întâmplă însă cu Ioana? A „pus fermece" lui Ion și acum așteaptă să se întâmple minunea. Și uneori este atât de mare puterea credinței, atât de puternică nădejdea, că fata se îndreaptă de la o zi la alta, se îmbujorează, ochii îi capătă un luciu nou, în toată ființa ei e primăvară și e viață. Se gătește ca de sărbătoare și - muncind bărbată - cântă cu „viers" ales și glas de pasăre spre uimirea lelițelor vecine, care fac ochii mari și se strâng roată să stea de taină. Cântă de dor și de nădejde, cu duioșie și cu curaj:

"Ai dor, dor, dor.
Uite țață, mor...
Taci cu țața că nu mori
Că-ți dau leacuri și te scoli
Câte leacuri sunt pe lume
Toate sunt în sân la mine..."

Sau:

"Foaie verde matostat,
Ți-a dat, Ioane, cin’ți-a dat
Două fete dintr’un sat
Și-o femeie cu bărbat.
Ți-a dat buruiană amară
De m’ai uitat dintr'o „sară“
Buruiană din pădure
Să nu mai mă vezi pe lume
Buruiană din livezi
De n’ai ochi să mă mai vezi..."

Și uneori se întâmplă și această minune. Flăcăul o vede, ca și toți ceilalți, altfel decât înainte. Strălucirea ochilor, bucuria nădejdii, curajul încrederii de sine, o schimbă, o fac mai ațâțătoare. ÎI atrage fata asta cu tot felul ei nou de-a fi, îl pătrunde un fior tainic pe care nu și-l explică - și nici n'ar putea să și-l explice - și se apropie de ea. 

 

Se întâmplă însă, mai des, ca flăcăul să n'aibă habar, să pășească neșovăitor pe calea lui, spre altă fată. Atunci îndrăgostita se lasă desnădejdei, slăbește și se ofilește, sărăcește plătind „fermece", nu poate mânca și se istovește muncind. Până într-o zi când nu mai poate lăsa culcușul și mama nu mai poate ascunde nimănui că fata ei zace de tânjeală. Şi iar va spune una din ele:

„Hai, mamă, la țața"...

Dar fata nu se urnește că nu poate și de aceea țața Cocoşoaica scoboară dealul s'o descânte (Cum să fi putut „lega" flăcăul dacă era el fermecat mai dinainte?...), să-i treacă de boală și de dor, „să rămână curată, ca din cer picată, de rămnitor neatinsă, de rău nepătrunsă, de deochietor neajunsă, de moarte uitată, de Dumnezeu iertată“... 

 

Să ferească Dumnezeu să-i mai dea și ceva leacuri de înghițit ori de băut. O bagă în pământ cu zile. Dar se poate ca iubirea neostoită să ia alte aspecte mai puțin tragice. Sunt fete ce se resemnează, „se iau cu alt om" și nu se simt mai rău de asta. Altele sfârșesc prin a uita. Unele, firi răzbunătoare, se duc să-i puie cuțitul de moarte. Vrajă care costă mult de tot și se face în mare taină, căci nu e puțin lucru să omori un om! (…)”.

Sursa: revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 14 aprilie 1937 disponibilă în colecția digitală a Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” Cluj-Napoca.