.

Cocoşii, găinile şi… românii

Cocoşii

În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenilor, aceştia stabileau timpul din zi în care se aflau în funcţie de poziţia soarelui sau a stelelor. Uneori aştrii cerului se ascund printre nori şi de aceea oamenii au trebuit să apeleze la un "ceasornic din lumea păsărilor". Românii, ca şi romanii de altfel, împărţeau timpul nopţii în funcţie de cântatul cocoşilor: „când cântă cocoşii întâia dată, atunci e miezul nopţii; când cântă a doua oară, este aproape trei dimineaţă; iar a treia oară, când încep a cânta mai des, când apune găinuşa şi răsare luceafărul de dimineaţă, atunci îndată se şi face ziuă.”

Despre cocoşii care cântau de douăsprezece ori la miezul nopţii se spunea că ar fi năzdrăvani. La fel de năzdrăvani erau consideraţi şi cocoşii care începeau întotdeauna primii să cânte şi după care se luau şi ceilalţi cocoşi din sat. Se mai credea că nu pot să fie năzdrăvani decât cocoşi care au măcar câteva dintre pene roşii. “Poporul crede că muierea care taie vreun cocoş năsdrăvan, trebuie să păţescă ceva rău: ea ori îşi pierde glasul şi nu poate mai mult vorbi, să fie auzită şi înţeleasă de alţii, ori că i se sclinteşte vreun picior şi rămâne apoi şchioapă în toată viaţa.”

Fiind vestitori ai luminii, în mod firesc, despre cocoşi se credea că sunt duşmani ai spiritelor rele care bântuiau lumea în timpul nopţii: „în momentul când cântă cocoşul dispar toate spiritele, toate schimele şi nălucile; chiar şi diavolul, cel mai mare peste toate spiritele necurate, cum aude cocoşul cântând, îndată se face şi el nevăzut. După cântatul cocoşilor toate spiritele necurate îşi pierd întreaga lor putere şi nemaifiind în stare să mai facă ceva rău într'acea noapte, ele trebuie să se ascundă de unde au ieşit şi să aştepte noaptea viitoare.” Tocmai pentru că exista credinţa că alungau spiritele necurate de pe lângă casă, românii ţineau întotdeauna în curte cocoşi, fiind preferaţi cei pestriţi sau cei roşii, dar mai cu cocoșii negri.

Cocoşul era apreciat în vechime ca fiind  un bun “meteorolog” şi un la fel de bun “profet”: “Vara, când el cântă mult peste zi, e semn că în curând va ploua, că va fi timpul moale. Iarna, când cântă mult peste zi, e semn că va fi vreme bună, că se va muia gerul şi omătul sau că se va face „moşlag," după cum se exprimă unii români din Bucovina. Iară când cocoşii cântă devreme seara la culcuşul lor, ei arată că va fi timp ploios. Când cântă pe gard e semn că se va face vreme bună; când cântă în pragul uşii, anunţă oaspeţi. Dacă cocoşii cântă după ce se înserează bine, însă înainte de le veni vremea, atunci se crede că încep a umbla hoţii la furat. Drept aceea, trebuie să baţi în cociorvă, ca să stea hoţii pe loc, unde i-a apucat vremea.

Cocoşii erau folositi de asemenea pentru tratarea unor boli. „Femeile pricepute” spuneau că: „un cocoşel negru sfârtecat în două şi pus la rănile cu viermi, înainte de-a i se răci carnea, scoate viermii şi vindecă rănile. Pielicica dinlăuntru, de la rânza unui cocoş, uscată, pisată si amestecată cu holercă, e bună a se bea de pântecare. Dacă cineva mănâncă splina cocoşului, despre acela se zice că-i creşte părul. În unele părţi ale Ardealului, femeile care fac de boala cea rea, taie un cocoş negru pe de-asupra bolnavului, care zace lungit pe burtă.” Deasemenea, „penele de cocoş se pun în scalda copilului pentru a fi ferit de duhuri rele. Limba cocoşului scapă de urât (de frică) Boaşele cocoşului le mănâncă bărbaţii care n-au, dar vor să aibă copii” (Gh. Ciauşanu).

Sursa: -      articolul “Datine, credinţe şi moravuri române – Cocoşul” semnat de Simion Florea Marian şi publicat în Albina Carpaţilor” – numărul din 20 octombrie 1877.


Găinile

Cocoşii sunt, conform credinţelor populare, păsări privilegiate. Nu același lucru se poate spune însă despre găini: “Dacă o găină cântă „cocoşeste", adică precum cântă cocoşul, e semn rău; atunci la acea casă are să se întâmple ori moarte, ori vreo scârbă, ori o pagubă mare, ori vreo altă nenorocire. Spre a putea înlătura pericolul pe care'l vesteşte găina şi care ameninţă casa, româncele prind găina şi se duc cu dânsa în fundul casei si încep de aici să măsoare cu ea casa până la uşă; dacă găina ajunge cu coada spre uşă, îi taie coada, iară de ajunge cu capul, îi taie capul. Prin aceasta procedură cred ele, că pericolul se depărtează de la casă.”

De asemenea, “când se mănâncă, adică se bat, două găini între ele, atunci încă e semn rău. De aceea, cel ce le vede, nicicând să nu le lase să se mănânce, ci îndată să le despartă: alungă pe una într'o parte şi pe cealaltă în altă parte, ca să nu se mai poată întâlni curând. Când găinile se scoală tare de dimineaţă şi se culcă târziu, atunci ele, după credinţa poporului, vestesc foamete.”

Cu toate acestea, găinile negre – asemeni cocoşilor de aceiaşi culoare – erau considerate ca fiind un adevărat scut împotriva farmecelor, blestemelor şi al vrăjilor. De aceea nu trebuiau să lipsească din ograda nici unei gospodării. Găinile albe în schimb erau cele care “după credinţa poporului român însemnează deschiderea drumului în cealaltă lume, pentru că se zice că găina merge înaintea sufletului tot scociorând şi chemând, ca şi când ar avea pui mici”. De aceea, găinile albe se dădeau de pomană “peste mormânt” preoţilor sau groparului, la înmormântări sau la prasnice.

Numeroase erau de asemenea şi superstiţiile legate de ouăle de găină:

“Nevestele, mai ales cele ce sunt în stare binecuvântată, nu mănâncă mai nici una ouă de găină cu două gălbenuşuri; se tem că, dacă vor mânca, au să nască gemeni.  Când află vreun ou de găină „părăsit", adică cel de pe urmă pe care-l ouă găina într'o anumită perioadă, şi pe acela româncele nu-l ţin, ci-l asvârle peste casă. După credinţa lor, un astfel de ou nu e spre bine. Din ouăle părăsite, care sunt foarte mititele, se zice, că din fiecare iese câte un „spiriduş", dacă cineva le cloceşte subsuoară nouă zile şi nouă nopţi. Spiriduşul, după ce se naşte, rămâne în veci tovarăşul aceluia care l-а scos din găoace. El în lumea aceasta serveşte persoanei care lа clocit; murind însă acea persoană trebuie ca pe cealaltă lume să servească ea spiriduşului.”

Ouăle de găină erau de asemenea folosite şi pentru lecuirea unor boli:

“Ouăle de găină se mai întrebuinţează şi contra unor boale. Şi anume: oul fiert vârtos tăindu-se în două, scoţându-se gălbenuşul din albuş şi turnându-se puţin prăfuşor de piatră vânătă în locul gălbenuşului, se crede că ar fi ajutând foarte mult dacă se pune la ochii cei cu albeaţă. De asemenea mai sunt de albeaţă şi cuişoarele pisate puse pe albuş de ou. Păciuşele de in unse cu seu şi muiate în spumă de albuş sunt bune să se pună la răni, când se opăresc, dar mai cu seamă când se frige cineva. Laptele de femeie muls în găoace de ou e bun contra aprinderii ochilor, dacă se toarnă în ochi. Gălbenuşul de ou pus la soare se topeşte până ce se face dintr'ânsul un fel de unt. Untul acesta apoi e bun de albeaţă, dacă se ung cu dânsul genele şi toată împrejmuirea ochiului.”

Sursa: -      articolul “Datine, credinţe şi moravuri române – Găinile” semnat de Simion Florea Marian şi publicat în Albina Carpaţilor” – numărul din 27 octombrie 1877.



Cocoşii, găinile şi… românii Cocoşii, găinile şi… românii Reviewed by De ieri De azi on 11:29 Rating: 5

Niciun comentariu:

Imagini pentru teme create de A330Pilot. Un produs Blogger.