Din tainele mătrăgunei

Credințele existente în cultura multor popoare, păstrate din antichitate și până astăzi, acordă mătrăgunei o putere de farmec” cu totul aparte. Se credea pretudindeni că această plantă, considerată a fi “o ființă mijlocitoare între om și plantă”, putea să dea vrăjitoarelor stăpânire asupra sufletului”. Mătrăguna este cunoscută la noi și sub denumirile de Doamna codrului, Doamna mare, Cireașa lupului, Mătrăgună-iarbă-bună, Împărăteasa buruienilor, Mătrăgiune, Floarea codrului sau Nădrăgulă.

Mandragora


Ion Simionescu, profesor al Universității din Iași în perioada interbelică, caracteriza astfel mătrăguna în studiul Din tainele florilor” publicat în anul 1923: “Mătrăguna, poate cea mai otrăvitoare plantă de la noi, e tipul unei asemenea făpturi care leagă frumusețea florilor, cu otrava cea mai rea, în seama căreia poporul nostru, ca și alte popoare, îi pune atâtea, încât e denumită Împărăteasa buruienilor, Doamna mare. E una din plantele în adevăr cu port mândru, cu frunze late, cu flori mari, colorate violet-purpuriu, dar mai cu seamă cu fructele ca niște cireșe, negre, rotunde, cu pielița întinsă. E însă plină de otravă; rădăcina e otrăvitoare, ca și frunzele și fructele. Prinprejurul ei celelalte plante pot să fie rupte, păscute. Ea stă întreagă, în haina-i mândră, fără frică.”(1)
 
Mandragore
Rădăcini de mătrăgună

Otrava deosebit de puternică pe care o conține mătrăguna nu e însă singura explicație pentru locul important acordat acesteia în ritualurile populare: “curioasa asemănare cu un om, în cele mai felurite poziții, pe care o are rădăcina de mătrăgună, lasă frâu liber imaginației și superstițiilor, de mai multe ori seculare. Privind rădăcinile de mătrăgună pe care natura s'a jucat, dându-le chipul și înfățișarea omului, cei vechi i-au atribuit o personalitate omenească, putința de a face binele sau răul, ca și o influență hotărâtoare în viața cuiva.(2)



Importanța acordată mătrăgunei reiese din toate ritualurile care o aveau ca eroină principală pe această adevărată  Împărăteasă a buruienilor”: Vânzătorii de adevărate mandragore (pentru că există și mandragore false, fabricate cu rădăcini de trestie, sau altele, și silite să ia forma omenească) refuză să destăinuiască ritualul cu care desgroapă rădăcinile. Se tem de o răzbunare supranaturală, iminentă și îngrozitoare. În evul mediu, când cineva descoperea o astfel de rădăcină, trăgea în jurul ei trei cercuri concentrice cu sabia, lega un capăt al rădăcinei de un câine și făcea astfel ca animalul să tragă rădăcina din pământ. Mandragora ieșea la suprafață cu un geamăt și câinele murea pe loc...” (2)

Ritualuri
Rădăcini de mătrăgună - fotografii din "Ilustrațiunea Română" - 17 februarie 1937

La români, ritualul de dezgropare a rădăcinilor de mătrăgună era de asemenea unul cu totul special:

Adevărate procesiuni se fac pentru a-i scoate rădăcina în seama căreia se pun minuni. De se culege pentru a înnebuni pe cineva, babele care scot rădăcina trebuie să se desbrace, la locul unde crește mătrăguna; își despletesc părul, făcând fel de fel de schimonosiri și mișcări ca un nebun. Când dimpotrivă se descântă pentru dragoste cu ea, procesiunea e alta. Trebuie o zi potrivită, înainte de Rusalii, pe noapte cu lună plină. Femeia, îmbrăcată cu cămașă curată, o sapă, îi dă pâine sau mămăligă, pentru ca în schimb să îi dea leacul Sfinției-Sale; apoi se pune să fiarbă în oală nouă, cu apă neîncepută, adusă din trei izvoare. O întreagă procedură, moștenire din vremurile adânci, când dorințele se căutau în minuni, cerute cerului ori pământului.”(1)

Uneori, mătrăguna dezgropată conform acestor ritualuri cu totul speciale era răsădită în apropierea casei, crezându-se că aduce noroc gospodăriei și că ajută fetele nemăritate să își găsească ursitul:

Multe fete, ba, după cum mi s'a spus şi după cum am văzut şi eu singur, în vr'o câte-va locuri, chiar şi unele neveste aduc câte un corciu de Mătrăgună şi-l resădesc în grădină, ca la caz de trebuință să le fie la'ndemână. În cazul acesta se sapă Mătrăguna în ziua de Ispas (Înălţarea Domnului) de dimineaţă până a nu răsări soarele şi tot în această dimineaţă se resădeşte în faţa casei despre miază-zi şi mai ales în dreptul ferestrelor, menindu-se pentru norocul unui om anumit, care are a locui în aceiași casă, sau pentru care s'a săpat din pădure şi s'a adus. De casa, la care se află buruiana aceasta, se zice că totdeauna se ţine norocul, deci e bine să fie la toate. Cum că multe fete o seamănă prin grădinile lor cu scop ca să fie iubite şi mai alese decât altele, ba cum că unele o păstrează în oale chiar şi peste iarnă se poate vedea şi din următoarele versuri:

Mătrăgună de sub pat
Toată iarna te-am udat,
Şi tu nu m'ai măritat.
Firea-i floare blestemată,
Să nu-nverzești niciodată
Că nu m'ai făcut nevastă!

Cum se soroceşce şi se sapă Mătrăguna, când îşi face vreo fată de dragoste, tot aşa trebuie să se sorocescă şi când are să fie resădită în grădină. Iar aici trebuie ţinută în cea mai mare curăţenie; la din contră, îndată se usucă şi piere.”(3)

O atenție specială era acordată mai ales rădăcinilor de mătrăgună păstrate în casă: “erau îmbrăcate cu veșminte de mătase înoite în fiecare lună, erau scăldate în fiecare Vineri în apă cu vin, li se dădea mâncare și băutură, iar în fiecare seară stăpânul casei nu se culca înainte de a fi salutat respectuos mandragora ce-i ocrotea căminul”.(2)

Principala utilizare a mătrăgunei era săvârșirea ritualurilor de aducere a dragostei: când făcea de dragoste se ducea fata la pădure, rupea mătrăguna cântând şi o purta cu sine; când făcea de urât, o rupea plângând şi o dădea flăcăului pe care îl fermeca ca să o poarte fără să ştie şi astfel “bine să nu-i fie”. Pentru că am adunat într-un alt articol câteva descrieri ale unor ritualuri de dragoste în care era implicată” mătrăguna, nu voi reveni aici (citește aici articolul: Mătrăguna și dragostea). Aducerea ursitului nu era însă singura utilizare a mătrăgunei:

Biblia pomenește mandragora ca remediu contra sterlității. Grecii și romanii o foloseau drept calmant și împotriva bolilor de ochi. Hipocrate, părintele medicinei, recomanda o fiertură de mandragoră celor frâmântați de gândul sinuciderii.”(2) Marele folclorist român Simion Florea Marian menționa într-un articol publicat în anul 1880 câteva dintre utilizările acestei plante în satele românești: “Mătrăguna serveşte româncelor şi ca medicament în contra frigurilor, a durerilor de măsele şi a sugelului. În cazul acesta încă se soroceşte cu pâine, sare şi rachiu, şi se aduce acasă cu curăţenie, ca şi pentru farmece. Cei ce au friguri, după ce-o sapă sau o rup, se leagă cu dânsa la cap, şi astfel de multe ori se vindecă; atâta e rău că acest medicament cam înnebuneşte pe cei ce-l întrebuinţează, dar nu după mult timp această neplăcere dispare. Dacă cineva are durere de măsele şi prin urmare se umflă foarte tare la fălci, să ia o frunză de Mătrăgună, să o ungă cu unsoare de gâscă şi să o lipească la umflătură, atunci - cui îi este de leac – îndată se vindecă. Mătrăguna e tot atât de bună şi la alte umflături, precum la sugel. În fine, se zice că această plantă e bună de nutrement pentru vite şi mai ales pentru vaci mulgătoare; din cauza ei vrăjitoarele nu le pot strica şi lua laptele.”(3)
 
Farmacie
Cumpăr rădăcini și frunze de mătrăgună...
anunțuri publicate în revista "Tribuna" - 1910

Nu cred că pot găsi o încheiere mai potrivită pentru acest articol decât cel scris de redactorul interbelic – rămas anonim din păcate - la finalul articolului său publicat în 17 februarie 1937 în revista Ilustrațiunea Română”: Credeți sau nu în proprietățile magice ale mandragorei, fiți siguri că în clipa când vă veți găsi în fața unei astfel de caricaturi umane, vraja ei vă va cuprinde negreșit și o veți visa în aceeași noapte, agitându-și membrele și șoptind cuvinte pe care în zadar veți încerca să le întelegeți. În vis, mandragora v'a prevestit viitorul...” (2)
  
Surse:

(1) studiul “Din tainele florilor” – Ion Simionescu – editura “Casa școalelor – Biblioteca de popularizare a științelor” București, 1923;
(2) articolul “Secretul mătrăgunei” – “Ilustrațiunea Română” din 17 februarie 1937
(3) articolul “Mătrăguna și dragostea la români” – autor Simion Florea Marian – “Albina Carpaților” din 31 ianuarie 1880

Un comentariu :

  1. Note primite de la o cititoare fidelă:

    O veche zicală existentă la foarte multe popoare, spune că: „Femeile sunt ca ciupercile, din ce sunt mai frumoase, din aia sunt mai otrăvitoare”. Mătrăguna, buruiana extrem de otrăvitoare (rădăcină, tulpină, frunze, fructe), PARADOXAL poartă denumirea botanică de Atropa belladonna. Atropa – derivă de la Atropos, una dintre cele trei Ursitoare din mitologia greacă: Klotho – care torcea FIRUL VIEŢII, Lachesis determina lungimea lui, iar Atropa îl tăia.

    Iar Balladona – însemna în italiană Femeie frumoasă, deoarece în Evul mediu, femeile din înalta societate, îşi picurau în ochi picături din această plantă, pentru a-şi mări pupilele, crezând că astfel sunt mai frumoase. Şi tot paradoxal, botanic face parte din marea familie Solanaceae (1400 membri), SORĂ cu cartofii, roşile, ardeii, vinetele, tutunul precum şi nenumărate flori. O altă sursă asociază numirea Belladona cu Zeiţa romană a războiului BELLONA. Oare numele e întâmplător?

    Originară din Europa, Vestul Asiei, Nordul Africii, este cunoscută de peste 20 de milenii, sub nenumărate nume - citez DOAR câteva traduse: „Umbra ucigătoare a nopţii”; „Planta diavolului”, „Cireşele morţii”, „Cireşele omului obraznic” şi lista este tare lungă. Sumerienii o foloseau ca medicament. Theophrast (370-285 î.e.n.) un elev a lui Aristotel, în cartea sa „Historia plantarum” o numea Mandragora, cunoscută în antichitate şi ca medicament

    În Epoca de Piatră, era folosită pentru a otrăvi săgeţile, care astfel erau ucigătoare. Romanii. mai practici, o foloseau ca otravă, pusă mai ales în vinul PRIETENILOR. Istoria consemnează că Agrippina, soţia împăratului Augustus, mama lui NERO, cu ajutorul vestitei Lucusta – specialistă în branşă, şi-a otrăvit soţul pt. ca fiul ei să devină împărat- În războiul dintre Scoţia şi Danemarca (sec. XI) a fost folosită ca ARMĂ CHIMICĂ. Macbeth – pe vremea aceea locotenent al regelui Duncan I al Scoţiei, a folosit planta pentru a otrăvi vinul trupelor engleze, care, năucite au părăsit câmpul de luptă şi s-au retras pe corăbii. Se pare că şi Lucreţia Borgia era bună prietenă cu planta ADUCĂTOARE A LINIŞTII ETERNE. Alexandre Dumas, în romanul Contele de Monte Cristo evocă o otrăvitoare de profesie – soţia procurorului general Villefort.

    Proprietăţile ei halucinante au fost folosite de aşa zisele vrăjitoare, care îşi ungeau corpul cu lichidul obţinut şi credeau că zboară. În timpul Inchiziţiei, acestora li se dădea ca probă a vinovăţiei să mănânce fructele plantei şi evident că aveau manifestări DUBIOASE pt. Înaltul Tribunal.

    Joanne K Rowling în cele 7 volume Harry Potter o descrie ca pe o plantă miraculoasă cu puteri magice.

    În timp, oamenii au descoperit şi proprietăţile ei terapeutice. În Evul Mediu a început să servească în chirurgie ca anestezic. În timp, în medicina populară a fost întrebuinţată sub formă de cataplasme în diferite boli ca Hyperhidroză (transpiraţie abundentă), tuse etc. Se foloseşte în medicina tradiţională şi homeopatică în tratarea nenumăratelor boli, datorită conţinutului său de Atropină – plantă care inhibă sistemul nervos parasimpatic (deci şi bolile aferente acestuia) Şi nu numai ei ci şi altor alcaloizi din componenţa sa.

    Interesant. Fructele sunt tare dulci, se aseamănă cu strugureii şi coacăzele. DAR, e suficient pt. copii să mănânce maximum 3, iar adulţii cca 10, iar dacă nu se intervine urgent, sunt fatale.

    Ca să vezi... Bella Dona (Femeie frumoasă), pericol de moarte şi salvatoare de viaţă în acelaşi timp...

    RăspundețiȘtergere