Iubirile de altădată: Primii fiori ai dragostei pe vremea bunicilor

O! săracii Români tari,
Zice lumea că-s tâlhari;
Nu-s tâlhari de boi, de cai,
Ci-s tâlhari de fete mari!

Pe la 1870, într-o epocă în care „ai noştri tineri” îşi desăvârşeau încă studiile la Paris, un tânăr român care ştia „a vorbi franţuzeşte, a scrie franţuzeşte şi a iubi tot franţuzeşte” se întoarce în România.

Aici el îşi redescoperă cu surprindere neamul și autenticele obiceiuri de dragoste:

„Am aflat, ce-au făcut moşii mei; am aflat, cum zice Românul din fluier ca să se mai ostoiască când pârdalnica cea de dragoste-l munceşte amar. Şi cum nu l’а munci, când în ţara Românului sunt atâtea doine de dor de cele ce nu-ţi dau pace şi-ţi încurcă cărările cu desmierdările lor, dar nu fiecăruia, ci numai ale aceluia pe care-l cunosc, adică numai Românului. Aceste doine ale Românilor au un vers atât de dulce încât de dorul lui tot după ele te-ai duce. Ştiu a-ţi cânta de dor şi de jale, de timp vechi şi de cel nou. Ştiu a-ţi cânta după cum îţî pofteşte inima. De la dânsele am învăţat a iubi româneşte şi-am alungat iubirea franţuzescă din inima mea. Acuma, după ce v'am spus ce-am învăţat de la poporul român, vă voi arăta şi D-vostră, să vedeţi iubirea românească şi viersul cântecelor.”

---

---

Primii fiori ai dragostei

În satul tradițional, primii fiori ai dragostei încolțeau încă din fragedă tinerețe, prinși între inocența copilăriei și primele priviri furate.

„Pe când e Românul cam de doisprezece ani, el şi începe a trage cu coda ochiului pe la copile. Şi cum n'a trage, dacă-l roade nu ştiu ce la inimioară şi nu-i dă pace. Şi nu se astâmpără până ce nu-l face ca fără de voie să se uită şi el pe la salbele copilelor. De la salbe îl împinge păcatul de se uită şi pe la sprâncene, ştiţi, care-s ca şi trase cu condeiul; se mai uită şi pe la buze şi capătă chef să le sărute. Cheful nu-i dă pace şi zice:

Rabdă, rabdă sufleţele
Până’i prinde iar putere!”

O idilă la fântână (stânga)
Stând de vorbă înainte de horă (dreapta)

Iar dacă pârdalnica de dragoste nu îi dă pace, el fredonează cântecul popular care îi spune din ce se face dragostea:

„Floricică trei gânace
Dragostea din ce se face?
Nici din mere, nici din pere,
Ci din ochi şi din sprâncene
Şi din buze subţirele
Mânca-ţi-a-ş lele din ele!”

---

---

La horă

Odată prinşi în mrejele dragostei, românii încep să aştepte cu tot mai multă nerăbdare duminica şi zilele de sărbătoare. Sunt acele momente în care comunitatea se adună laolaltă, prilejuri ideale pentru a mai stinge din pojarul adunat în inima lor. Feciorii se gătesc, dar nici fetele nu stau baltă — se împodobesc şi ele cu flori ca să fie şi mai mândre.

„Toate fetele s'adună
Cu flăcăii d'impreună,
Joacă, sar de nebunesc
Când în horă se'nvârtesc!”

La hora satului, tânărul nostru românaş, căruia de abia-i răsare un puf de mustăcioară, îşi caută din priviri aleasa.

„Se uită la deal, se uită la vale, ca şi când n'ar afla-o. El o cunoaşte prea bine, numai că nu vrea s'o cheme deodată la joc, ca nu cumva să-l grăiască lumea.”

Îndrăgostiți surprinși într-un moment de afecțiune (stânga)
Două fete din sat împărtășindu-și taine (dreapta)

Abia după ce trece puțin timp îşi ia inima în dinţi şi merge la ea. Vorbeşte cu frumoasa care i-a pus inima pe jar, iar apoi cei doi se aruncă în vâltoarea jocului.

„Pe când se învârtesc aşa, numai ce auzim pe tânărul nostru cântând cu o voce după cum i-a dat-o cel de sus:

Frunză verde solzi de peşte
Vai de cela ce iubeşte!
Nici nu moare, nici trăieşte
Numai cât se necăjeşte!

Nici aleasa lui nu se lasă mai prejos. Ea îi răspunde:

Ştii tu dragă, ori nu ştii,
Când eram noi doi copii,
Cum şedeam pe pajişte
Şi vorbeam de dragoste?”

Primul sărut

Odată cu lăsarea serii, atmosfera de la joc devine mai intimă, iar tinerii își caută momentele de răgaz ferite de ochii lumii.

„E spre seară. Soarele salută pe muritori şi merge la curţile sale să se odihnescă de lucrul zilei. Zefirii adie şi aduc pe aripile lor parfumul răpit din sânul florilor... Ştiţi, e cam greu ca unul de pe la oraşe să se poată înfrupta cu un sărutat de la o copilă de la sat. Ea nu atinge cu buzele sale de carmin pe ale nimănui dacă nu simte în inima sa acestea:

Zis-a mama către mine,
Să nu dau gură la nime;
Dar doar dracul poate face,
Să nu dau la cine-mi place!

Dar să vedeţi pe flăcău cum se găteşte de-a săruta fata! El apucă mâneca cămeşii şi se şterge pe la gură, ştiţi, ca să fie curat, ceea ce înseamnă că sărutarea lui nu e o profanare pentru copilă. Apoi îşi răsuceşce mustaţa şi se păuneşte mândru pe lângă ea până ce-i fură o sărutare. (…) Jocul se sparge şi fiecare flăcău, luând pe drăguţa sa, o petrece spre casă. Ajungând aici, cei doi mai vorbesc ce vorbesc... apoi se vorbesc unde au să se întâlnească şi pe la ce timp. Şi la urma urmei se despărţesc c'un sărutat.

Dragă mi-i leliţa naltă,
Că-mi dă gură peste poartă;
Iar leliţa mititea
Sare gardul şi-o proptea
Şi se fură
De-mi dă gură!”

---

---

Dorul

Primul sărut a fost furat, dar urmează inevitabila despărţire. Pentru o zi, pentru două, pentru o săptămână. Iar din această depărtare se naște chinuitorul dor românesc:

„Când dă dorul peste Românul nostru, el parcă-i bătut cu leuca. Nu-i pasă de nimic, fie ce-a fi, el habar n'are; cine-i ca dânsul? Dar Doamne mult îi mai strică pârdalnica cea de dragoste. Iată cum cântă Românul când l’а apucat dorul:

Frunză verde, solzi de peşte
Vai de cela ce iubeşte,
Nici nu moare, nici trăieşte,
Numai cât se necăjeşte.
Se bate cu gândurile
Ca apa cu malurile.

Nu-i lucru curat când se leagă de unul pârdalnica cea de dragoste. Dar dacă i-a pus odată căpăstrul, cam greu mai poate scăpa. Şi apoi cine-i pune Românului căpăstrul dorului? Româncuţa cea sprintenă şi vioaie, care şi pe străini îi bagă 'n boale, darămite pe Români…

Frunză verde, iarba creşte,
Dorul lelii mă topeşte;
Frunză verde, iarba'nspică,
Dorul lelii rău mă strică;
Vântul suflă, iarba scoală,
Dorul lelii mă omoară;
Vântul suflă, iarba culcă
Dorul lelii mă usucă.”

Timpul a trecut, iar lumea satului de la 1870 pare astăzi desprinsă dintr-o altă dimensiune. Cu toate acestea, în ciuda schimbării ritmului de viață și a modului în care comunicăm, iubirea la români a rămas, în esență, neschimbată. Fiori dinaintea primei întâlniri, emoția unui sărut furat pe furiș și intensitatea dorului sunt aceleași trăiri universale care continuă să ne lege de rădăcinile noastre, dovedind că inima bate la fel, indiferent de epocă.

Sursa: Articolul „Viaţa poporului român” – semnat Oreste Dlujanschi – publicat în revista „Albina Carpaţilor”, numărul din 15 iunie 1879.