Tradiții și obiceiuri de Înălțarea Domnului

La 40 de zile după Paști, în joia din cea de-a patra săptămână de după Înviere, creștinii sărbătoresc ziua Înălțării Domnului. Este marcată în această zi ridicarea la ceruri a Mântuitorului de pe Muntele Măslinilor. Ziua de Înălțare a Domnului este de asemenea consfințită de Biserica Ortodoxă Română ca fiind ziua de comemorare a eroilor care au căzut pe câmpurile de luptă pentru apărarea și pentru reîntregirea țării.  

 

Ziua de Înălțare este cunoscută în Calendarul Popular românesc ca fiind “Ziua de Ispas”. Legendele populare spun că Ispas a fost unul dintre oamenii care au fost de față, alături de cei trei Apostoli, la ridicarea la ceruri a Domnului. În popor acestă zi mai este numită și “Joia iepelor” sau “Paștele cailor”. Conform tradiției, se credea că atunci când Maica Domnului l-a născut pe Mântuitor, în ieslea grajdului animalele au luat și ele parte la eveniment. Legendele spun că pe cât de cuminți au fost boii și oile în noaptea Nașterii Domnului, pe atât de gălăgioși au fost caii din grajd. Mâhnită de faptul că pruncul nu avea liniște din pricina nechezatului cailor, Maica Domnului le-a ursit acestora ca de atunci înainte să nu se mai sature de mâncare decât o dată pe an, în ziua în care se va sărbători Înălțarea la cer a Fiului ei.

În ziua și în noaptea de Ispas se făceau numeroase obiceiuri și practici magice: culegerea și sfințirea florilor, frunzelor și ramurilor de alun, nuc sau paltin, lovirea vitelor și a oamenilor cu leuștean, sunatul din buciume pentru alungarea relelor, încingerea peste mijloc a fetelor și a femeilor cu leuștean, oferirea de pomeni pentru îmbunarea spiritelor morților. “În noaptea de Înalțarea Domnului (Ispas), se duc flăcăi și fete mari prin alunișuri, ca să culeagă flori de alun, care înfloresc și se scutur în aceiași noapte. Florile acelea sunt bune de dragoste și de leac” – nota Artur Gorovei în culegerea de “Credinți și superstiții ale poporului român”. Același mare folclorist consemna și un alt obicei: “În ziua de Înălțarea Domnului, femeile care au în familie morți, împart azime calde, ceapă verde și rachiu pentru sufletul morților, crezându-se că în acea zi se înalță sufletele lor la cer, ca să aibă merinde pe drum.”

În vremurile trecute de Ispas femeile făceau pască și ouă roșii. “Pasca ce se face de aceste sărbători se lipește de deasupra cu frunze de leuștean (Levisticum). În Bucovina leușteanul e privit ca plantă de dragoste, fetele își descânta cu ea și o poartă la brâu.” În colinzile care se cântau în ziua de Ispas Dumnezeu cere de la ciobani: “la Ispas un boț de caș”. “În Transilvania de Ispas se taie puțin urechea mieilor și părul din coada vitelor – în semn de sacrificiu, se vede – oamenii cred că pentru înmulțire. Aici se lipește leuștean pe ferești, încingându-se cu el și bătând vitele.” (Elena Niculiță Voronca – “Studii de folclor” – Tipografia “G.A. Lăzăreanu” - 1908)

Nedeile de Ispas

Începând de la Înalțare și până la Rusalii, dar și în alte zile din această perioadă, în satele din Transilvania cu precădere dar și prin Oltenia, se organizau marile târguri ale anului, numite Nedeie: “Pe când ospețele, nunțile, jocurile și altele se fac numai pentru familii sau sate singuratice, Nedeia se face pentru toate satele din jur. La Nedeia aleargă mic și mare, tânăr și bătrân, căci nu e de-a putere a fi nimeni care n’ar dori a lua parte la dânsa. Și mai ales fetele și feciorii, mai degrabă ar vrea ca nu știu ce să li se întâmple decât să nu poată merge la Nedeia. Aici se întâlnesc rude, se împacă pismașii și se leagă între dânșii legături de prietenie. În ziua determinată se văd români venind din toate părțile, îmbrăcați de sărbătoare, tinerii mergând cântând, iar bătrânii cu pași lini. Dacă e timpul frumos Nedeia se face sub cerul liber pe câmpie, în pădure sau în bercuri, iar de nu, la o crâșmă sau sub un șopron. Bătrânii stau deoparte, bătrânele de alta, formând un cerc în jurul tinerilor care joacă la mijloc. Fetele cântă cele mai frumoase cântece poporale sau îmbrățișându-se își șoptesc aleanul inimei – iar feciorii nu încetează a chiui felurite chiuituri prin care își exprimă durerile inimei și amorul. Ori în ce parte te-ai uita, nu vezi decât voie bună.” (cf. Simion Florea Marian)

Nedeie de altădată

Unul dintre obiceiurile pline de farmec ale acestei zile de sărbătoare era “Încâlcirea Nedeei”: “Pe la 4 ore după amiază, fiecare fecior își caută o soție și luând-o de mână se bagă în cerc, care e sub conducerea vătafului. Vătaful dă un semn, în urma căruia toți se pun în ordine frumos și se face tăcere, numai țiganul cântă. Cercul se întoarce o dată în stânga, apoi în dreapta și pe urmă într’un loc lațul se rupe, ca și când ar voi să prindă pe cineva, merg cu toții cu pași lini. Unde văd un arbore sau o mulțime de oameni se duc acolo ca să’l poată împresura, și după ce e împresurat se apropie mai tare, apoi vătaful dă un semn și între urări de bucurie se strică cercul. Fetele cam pe furiș se dau la o parte, ficiorii de alta, și atunci fetele o tulesc la fugă, feciorii în frunte cu vătaful după ele, până ce fiecare și’a putut prinde soția și o silește să treacă pe subțioara lui. Vătaful mai face un semn după care se duc toți la joc în ordinea cea mai frumoasă. Apoi își petrec până târziu.” (Elena Niculiță Voronca – “Studii de folclor” – Tipografia “G.A. Lăzăreanu” - 1908)

Nedeia de la Crucea lui Sâmpetru

În apropiere de Drobeta Turnu Severin, în Parcului Natural “Porțile de Fier” de astăzi, este așezată pe un vârf proeminent o cruce de piatra: “Crucea lui Sâmpetru”. În acest loc se organiza în vechime o mare Nedeie care aduna în prima sâmbătă de după Ispas locuitorii din satele învecinate. Bătrâna cruce de piatră de pe Vârful lui Sâmpetru ne spune și ea o frumoasă legendă: “Pe când Sfântul Petru - numele unui pustnic din acea localitate - se afla tare bolnav, a trimis pe niște babe după buruieni de leacuri în Țara Sârbească, care au întârziat foarte mult venirea lor; și pe când Sfântul era aproape să -și dea sufletul, văzând că ele nu mai vin, a trimis în două rânduri în calea lor să privegheze din sprânceana munților, dacă se văd venind și, i s'a spus că nu se văd; iar a treia oară, pe când Sfântul își dădea ultima suflare, i s'a spus că babele se văd odihnind pe o piatră în apropriere. Atunci sfântul le-a blestemat, zicând: Stane de piatră să se facă! Și așa a rămas până astăzi.”

Cu pronoase la Crucea lui Sâmpetru (1936)

 

În anul 1936, Nedeia de la Crucea lui Sâmpetru era încă o sărbătoare importantă pentru toți locuitorii zonei: “Când am ajuns, înainte de amiază, dealul era plin de lume venită din toate satele apropiate: Gura Văii, Vârciorova, Jidoștița, Breșnița, Schela Cladovei, Dudașul Schelei, din T.- Severin și chiar mai de departe. Cei din Magheru și Breșnita vin peste culmi, pe Prilipeț. În partea dinspre Nord, mai ferit de vânt, subt dâmbul înalt al Crucei, în scobitura celui de al doilea cot, erau întinse fețe de mese una lângă alta pe o distanță de circa 20 m., încărcate cu de toate: colaci cu lumânări și colivă, ouă roșii, cireșe, vin, pâine, brânză; iar pe de lături, un lung șir de femei, fiecare dinaintea a lor sale. Prin prejur sburdau copiii. Totul, încadrat în verdeața codrului des și a ierbii, era de un pitoresc deosebit. Deși slujba a început târziu, după orele 2 d. a., nimeni nu cuteza să mănânce. Așa e datina. Și aceeași poruncă transmisă din bătrâni obliga pe preot să facă slujba chiar dacă n'ar veni lumea. Sarcina aceasta o are preotul din Jidoștița. Dar oamenii nu lipsesc, căci e credința că cine face praznic în această zi o duce bine, îi merg toate din plin: și roadele pământului, și sănătatea, și e ferit și de piatră. Întâi preotul a slujit sus la cele două cruci, și aproape tot cuprinsul, afară de femeile care-și păzeau mesele cu pomana, a asistat. Au oficiat doi preoți: Părintele Boboiceanu din Jidoștița, căruia îi revine în primul rând această îndatorire, și Părintele Buzatu, din Magheru. Când serviciul s'a sfârșit, toți creștinii au trecut pe rând pe la cele două cruci, spre a le săruta cu multă evlavie. După ce au slujit sus, s'au coborât în vâlcica din spate, pe roata bătătorită, unde erau întinse mesele, și au slobozit parastasele. Numai după aceea oamenii s'au așezat la ospăț, care a ținut până la asfințitul soarelui.” (Const. D. Ionescu - articolul “Nedeia de la Cucea lui Sâmpetru” – publicat în “Arhivele Olteniei” –numărul din ian.– apr. 1938)

Ispasul la Mănăstirea Neamțului

În Moldova, la Mănăstirea Neamțului, ziua de Ispas prilejuia o mare sărbătoare: în această zi se sfințea apa la icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni. Iată legenda acestei icoane: “Icoane de acestea zugrăvite de un evanghelist, au fost patru, una însă după o bătaie cu turcii fiind aruncată pe apă, un cioban sfânt ce adăpa pe locurile acelea oile, a văzut icoana înotând pe valuri în picioare, înspre el. Ciobanul a scos-o și a pus-o pe pământ, iar din locul acela a isvorât apă; isvorul acesta numindu-se ‹‹Isvorul Maicei Domnului›› sau ‹‹Isvorul Ciobanului››, unde tot anul de Ispas se făcea aghiasmă.” Manifestarea religioasă era însoțită și de o mare serbare populară: “La hramul acesta în vremea veche veneau românii din toată țara, popor, boieri și negustori ce’și făceau târg lângă monastire. Petrecerea era minunată. Slujba începea de miercuri și ținea până vineri după amiază.” (Elena Niculiță Voronca – “Studii de folclor” – Tipografia “G.A. Lăzăreanu” - 1908)