Se afișează postările cu eticheta De dragoste. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta De dragoste. Afișați toate postările

Mătrăguna și dragostea

În practicile magice românești mătrăguna a ocupat întotdeauna un loc deosebit de important. Se credea despre ea că este o plantă cu virtuți magice – fiind aducătoare de noroc în dragoste și de prosperitate. În popor exista credința că mătrăguna strălucește noaptea ca și o perlă și - tocmai de aceea poate - mătrăguna era considerată un simbol al feminității și al fertilitățiiMătrăguna (cunoscută și sub numele de Beladonă, Cireaşa lupului, Doamna-codrului, Doamna-mare sau Iarba-codrului) crește prin locuri umbroase și înflorește în perioada iunie-iulie. Planta întreagă - dar mai cu seamă fructele ei - sunt deosebit de otrăvitoare, mătrăguna fiind probabil cea mai toxică dintre ierburile care cresc pe la noi, fapt ce a consacrat-o ca fiind o adevărată “iarbă a vieții și a morții”.

Mătrăguna
 
Mătrăguna a jucat întotdeauna la români un rol important în ritualurile de aducere a dragostei: când făcea de dragoste se ducea fata la pădure, rupea mătrăguna cântând și o purta cu sine; când făcea de urât, o rupea plângând și o dădea flăcăului pe care îl fermeca ca să o poarte fără să știe și astfel “bine să nu-i fie”.

Beladonna sau "doamna codrului"

Citește mai mult... »

Obiceiuri și farmece de dragoste de Paști

Marile sărbători ale anului au fost considerate întotdeauna cele mai potrivite prilejuri pentru a face farmece. Sărbătoarea de Paște - un simbol al renașterii și al reînvierii - nu putea să reprezinte o excepție. Am găsit descrierea câtorva dintre aceste vechi ritualuri și obiceiuri într-un număr special de Paști al revistei “Ilustrațiunea Română” – numărul din  27 aprilie 1932:
 

 
“În ajunul sărbătorilor, fiecare fată își pregătește o cămașă nouă după ultima modă, care după dorința și râvna ei… ‹‹va fi cea mai frumoasă din sat››. Cămașa trebuie lucrată nu numai cu mare îngrijire dar și cu multă curățenie, căci nu are voie s’o spele trei săptămâni și în tot acest interval trebuie să rămâie ‹‹tot ca nouă››. Fata care și-a cusut o astfel de cămașă ia în seara de ajun o cofă și trei fire de busuioc și merge să scoată apă din râul care curge prin apropiere. Se întoarce apoi acasă, recitând pe drum versurile unui farmec care îi va asigura succesul la joc. În pragul ușii, ea bea de trei ori apă din cofă și încheie farmecul astfel:


Cum nu poate popa face aghiasmă
Făr’de busuioc,
Așa să nu poată începe feciorii
Făr’ de mine nici un joc!

Adunând apă de dragoste
 și frumusețe
A doua zi de dimineață, adică în ziua de Paști, pe când cântă cocoșii a treia oară, fata pornește în faptul zilei la râu pentru a-și lua apă de dragoste și frumusețe”. Pe drum ea rostește cuvintele farmecului, care se termină astfel:

Cum e mai ales grâul de sămânță din toate buruienile,
Așa să fiu eu mai aleasă și mai frumoasă dintre toate fetele!
Cum e mai ales păunul decât toate păsările,
Așa să fiu eu mai aleasă și mai frumoasă dintre toate fetele!

După ce se închină spre Răsărit, ea ia cu mâna dreaptă apă și-o aruncă peste cap. Apoi își umple cofa din nou și se întoarce repede acasă, să n’o vadă nimeni. Ajungând acasă ia o strachină mare, nouă, toarnă apă întrânsa, ia apoi cele trei fire de busuioc cu care a fost seara la râu și le pune împreună cu un ou roșu și cu câțiva bănuți de aur sau argint în apa din strachină. Cu această apă fata se spală apoi pe obraz, învârtind în același timp oul pe umerii obrajilor. Farmecul acesta va trebui să înfăptuiască următoarele minunisă fie sănătoasă și roșie la obraz ca oul, plăcută, iubită și atrăgătoare ca busuiocul, curată ca aurul sau argintul, să aibă bani mulți în timpul anului, să fie jucată la horă și – bineînțeles – să se mărite cât mai curând. După ce s’a spălat și închinat, se pregătește să se înțolească în cel mai frumos costum al ei. Înainte de a pune cămașa cea nouă ea trece prin ea un cărbune aprins, întovărășind gestul cu o formulă, și ea făcătoare de minuni:

Precum este cărbunele acesta aprins și viu,
Tot așa să fiu și eu sprintenă,
Și precum pică cărbunele de iute și nu se oprește în haină,
Tot așa să fiu și eu văzută și luată în seamă de toți!

Înroșind ouăle de Paști
În loc de cărbune se poate trece prin cămașă și lumânarea aprinsă în noaptea Învierii. Fata care îndeplinește cu strictețe toate punctele farmecului intră plină de voie bună și speranță în sărbători. Dar cu toate acestea încă nu s’a terminat îndeplinirea farmecelor de Paști. Fata când se scoală de la masa Învierii, se închină și recită încă vreo câteva strofe care trebuie să o facă ‹‹regina horei››; pe acestea le sfârșește când pășește pragul casei, pornind spre adunarea fetelor și a flăcăilor.

Fiecare fată mare are obiceiul în fiecare sărbătoare, dar mai ales de Paști, ca după ce și-a scos hainele de joc, din locul unde au fost păstrate, să le atârne pe ușă înainte de a le îmbrăca. După cum ușa trebuie să fie atinsă de oricine vrea să intre în casă, tot așa și fata să fie văzută și cântată de feciori, neputând s’o treacă nimeni cu vederea(...). Multe fete își fac în ziua de Paști ‹‹de dragoste›› prin flori, legături de flori numite de dragoste, culese de pe patru dealuri sau patru câmpuri, pentru ca tot astfel să vie la ele flăcăii din cele patru zări. Afară de aceste farmece, fetele de la țară își mai fac ‹‹de parte›› sau ‹‹de ursită›› pentru a-și cunoaște sau a-și hotărî viitorul, cu ajutorul fermecătoarelor sau a vrăjitoarelor. Drumul spre căsătorie și-l deschid cu tort tors de o fetiță de șapte ani.



La joc,
 în zilele de Paști
Pe lângă cele înșirate până aici, o seamă de fete mai obișnuiesc ca în ziua de Paști, la biserică, să-și puie un ou roșu în sân ca să fie totdeauna roșii în obraji. Peste zi ele lipesc găoace de ouă roșii la ușile caselor lor ca să vie mai degrabă pețitorii.

Există și alte farmece, legate de binele caseiiarba verde se împrăștie pe pragul ușii pentru ca toți ai casei să calce pe ea și să devie sănătoși, plăcuți și frumoși ca iarba. Plugarii și meșteșugarii își pun unealta lor principală sub pragul ușii, unde o lasă să stea trei zile, călcând pe ea, pentru a avea mai apoi spor la lucru. Prin unele părți se pune după ușă un răsad proaspăt de iarbă, lăsându-l acolo să se uște trei zile; apoi se afumă cu el bolnavii de junghiuri pentru ai însănătoși.

Altă datină curioasă e aceea ca toți oamenii dintr-o casă să puie în noaptea Învierii câte un pahar cu apă și pe pahar o bucățică de pâine. Când se întorc de la biserică fiecare cercetează paharul său. Dacă a secat apa înseamnă că va muri mai înainte de un an, iar dacă apa n’a scăzut ei cred că vor trăi încă mult timp.”

Sursa: articolul “Obiceiuri și farmece de Paști” – numărul special de Paști din 27 aprilie 1932 al revistei “Ilustrațiunea Română” – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor


#farmece #descântece # obiceiuri #Paste


Citește mai mult... »

Busuiocul şi farmecele de dragoste

Planta cea mai iubită poate, dar şi cea mai folosită de poporul român în ritualurile magice de aducere a dragostei este fără îndoială busuiocul – planta aromată și sfântă despre care se spune ca ar fi crescut în locul în care Sfinții Împărați Constantin și Elena ar fi descoperit Sfânta Cruce. Nenumărate sunt superstițiile și credințele legate de busuioc. Iată doar câteva dintre acestea:
 

- femeia care bea apă de busuioc (apă în care s-au macerat de seara până dimineața 3 rămurele de busuioc) în fiecare zi, pe nemâncate, va rămâne mereu tânără și va fi iubită ca în prima zi de către alesul ei; de asemenea rămurelele de busuioc purtate în sân aduc noroc în dragoste.
- fetele și băieții care își pun sub pernă o rămurică de busuioc în nopțile de Sf. Andrei, de Dragobete sau de Sânziene își vor visa ursitul.
- în seara de Sf. Vasile fetele trebuie să pună busuioc în partea de jos de la ghizdeiele fântânii; fetele care găsesc a doua zi busuiocul cu promoroacă se vor mărita în iarna aceea.
- busuiocul sfințit la biserică în ziua cununiei trebuie pus în perna mirilor; aceștia vor fi fericiți împreună atât timp cât “va ședea acest busuioc în pernă”.
- fata care va lua busuioc de la clopotul urătorilor în ajunul zilei de Sf. Vasile, dacă se va spăla cu el, va fi dragă feciorilor.

De unde însă credința românilor că busuiocul are puterea magică de a aduce dragostea? O frumoasă legendă ne dă poate răspunsul: “Odată, e mult de atunci, o copilă tânără și foarte frumoasă a murit lăsând în urmă un iubit disperat. Pe timpul acela era foarte mare secetă și arșiţa soarelui veștejise toate florile. Iubitul fetei mergea în toată ziua la tristul ei mormânt și vărsa șiroaie de lacrimi amare… La capul copilei a început să crească o floare care, fiind udată mereu de lacrimile tânărului, a crescut mărișoară şi a căpătat un miros foarte plăcut. De atunci s-a numit floarea, după numele iubitului, „Busuioc".”

Citește mai mult... »

Cum se îndrăgostesc românii

O! săracii Români tari,
Zice lumea că-s tâlhari;
Nu-s tâlhari de boi, de cai,
Ci-s tâlhari de fete mari!


Pe la 1870, într-o epocă în care “ai noştri tineri” îşi desăvârşeau încă studiile la Paris, un tânăr român care ştia “a vorbi franţuzeşte, a scrie franţuzeşte şi a iubi tot franţuzeşte” se întoarce în România. Aici el îşi redecoperă cu surprindere neamul: Am aflat, ce-au făcut moşii mei; am aflat, cum zice Românul din fluier ca să se mai ostoiască când pârdalnica cea de dragoste-l munceşte amar. Şi cum nu l’а munci, când în ţara Românului sunt atâtea doine de cele ce nu-ţi dau pace şi-ţi încurcă cărările cu desmierdările lor, dar nu fiecăruia, ci numai ale aceluia  pe care-l cunosc, adică numai Românului. Aceste doine ale Românilor au un vers atât de dulce încât de dorul lui tot după ele te-ai duce. Ştiu a-ţi cânta de dor şi de jale, de timp vechi şi de cel nou. Ştiu a-ţi cânta după cum îţî pofteşte inima. De la dânsele am învăţat a iubi româneşte şi-am alungat iubirea franţuzescă din inima mea. Acuma, după ce v'am spus ce-am învăţat de la poporul român, vă voi arăta şi D-vostră, să vedeţi iubirea românescă şi viersul cântecelor.

Început de idilă

Citește mai mult... »

Noaptea Anului Nou și măritișul

Noaptea în care se face trecerea de la Anul vechi la Anul Nou - Revelionul de astăzi – purta în vechime denumirea de „Îngropatul anului”. Această noapte aflată la cumpăna dintre ani a fost considerată întotdeauna un timp al luptei inevitabile dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte. „De aici credinţa că la răscrucea dintre ani, şase zile înainte şi şase după, au o semnificaţie specială, cerurile se deschid, sufletele morţilor se întorc pe pământ, animalele vorbesc, duhurile rele colindă prin lume şi multe, multe altele se întâmplă în credinţele existente şi la alte popoare.” (Julia Maria Cristea – “Sărbători, tradiţii, ritualuri, mituri...”). Noaptea care precede ziua de Sf. Vasile este însă și una a “prorocirilor în legătură cu măritișul”. Într-un articol publicat în anul 1938 în revista “Realitatea Ilustrată”, reporterul Alex F. Mihail descrie – cu umor – câteva dintre aceste vechi obiceiuri:


Al zecelea par

În noaptea Sfântului Vasile, la miezul nopții, când prin orașe se destupă cu zgomot sticlele de șampanie, fetele de la țară se duc la gard și numără cu ochii închiși zece pari. Pe cel de al zecelea îl leagă cu un fir roșu. Dacă acest par este drept și neted, atunci fata va găsi un flăcău voinic și frumos. Iar dacă e strâmb și noduros, bărbatul va fi urât și mojic. Alte fete se duc în livadă și – tot cu ochii închiși – leagă un fir roșu în jurul unui pom, ales la întâmplare. După cum e pomul, frumos sau urât, plin de zăpadă sau mai scuturat, tot așa va fi și viitorul bărbat, chipeș sau pocit, bogat sau sărac. Prin orașe e însă mai greu să găsești garduri cu pari și livezi. Totuși, dacă veți citi acest reportaj până la sfârșit, veți găsi câte ceva interesant chiar și pentru bucureștence...”

Busuiocul revelator

Pe când băieții pocnesc zgomotos din bice și fac să răsune buhaiul, pe când se aud chiuiturile prin sat: “Mânați măi! Hăi! Hăi!”, fetele pornesc pe furiș cu ulcioarele la fântână. Ele duc și busuioc, pe care îl pun în jurul ghizdului sau cu care împodobesc cumpăna puțului. Fata care-i cuminte și cinstită, făcând așa, va visa pe flăcăul care-i este ursit.”

Cele 12 oale

Tot în noaptea de Sf. Vasile, o nevastă de curând măritată, pune sub pat 12 oale cu gura în jos. Sub fiecare oală așează câte ceva: puțină sare, o bucățică de pâine, cărbune, piper, un ban sau o oglinjoară, puțin câlți și așa mai departe. Fiecare fetișcană saltă câte o oală. Dacă găsește sub oală cărbune, se va mărita cu un țigan. Piperul prevestește un bărbat arțăgos, banul de argint un bogat, câlțul un bătrân, oglinjoara un făt frumos, păhărelul de vin un bețiv, pieptenele un prost, în fine, boabele de grâu pe un bărbat harnic și isteț.”

Timpul măritișului

Dar nu-i destul ca fetișcana să-și cunoască ursitul. Ea arde de dorința de a se mărita cât mai repede și ar trebui să știe când se întâmplă asta. Pentru a-și satisface curiozitatea, foarte îndreptățită de altfel, tânăra țărăncuță intră în grajdul vitelor, la miezul nopții, în noaptea de Sf. Vasile și lovește cu piciorul unul dintre boii pe care-i găsește culcați. Dacă animalul se ridică la prima lovitură, fata se va mărita în același an. Dacă boul se ridică la al doilea îndemn, atunci nunta se va face la anul. Dacă însă e nevoie de mai multe lovituri, atunci asta înseamnă o mâhnire foarte mare, căci vor trece mulți ani până se va ivi mult așteptatul tovarăș de viață.”


Valurile… vieții

Iată însă un obicei pe care îl au și târgovețele: în noaptea Sfântului Vasile, fata pregătește un lighian cu apă în jurul căruia lipește fâșii de hârtie cu numele tuturor băieților pe care îi cunoaște, urâți, frumoși, bătrâni, tineri, bogați, săraci, proști sau isteți. Într-o coajă de nucă așează o lumânărică mică de ceară, punând totul, cu băgare de seamă, deasupra apei din lighian. Când ceasul arată ora 12 și se socotește că s-a născut Anul cel Nou, atunci fata aprinde lumânărica, închide ochii și face cu mâna valuri în lighian. Apoi deschide ochii. Coaja de nucă saltă încolo și încoace, aprinzând în treacăt una dintre fâșiile de hârtie. Pe capătul celălalt al hârtiei, care atârnă afară peste lighian, fata poate citi numele viitorului ei soț. Dacă în noaptea de Sf. Vasile e vreo șezătoare, fiind de față tineri și fete de măritat, atunci o nevastă tânără așează în lighian mai multe coji de nucă cu lumânărele. Fiecare are un bilețel pe care e scris câte un nume de băiat sau de fată. După cum se întâlnesc cojile de nucă pe valurile din lighian, se pot face prezicerile pentru viitor.”

Ceara vrăjită

Prin unele părți ale țării, fata care vrea să-și afle viitorul toarnă ceară topită, la miezul nopții, într-un lighian cu apă. Ceara ia diferite forme, care privite și cercetate amănunțit a doua zi, în zare, la fereastră, pot arăta chipul ursitului sau diferite prorociri despre viitoarea căsnicie. Tot așa se poate turna și plumb topit: candidata la măritiș, șezând pe scaun, ține pe cap un lighian plin cu apă, iar o tânără nevastă varsă în lighian plumbul care ia diferite aspecte fantastice.


În final, mă întreb și eu asemeni reporterului interbelic al „Realității Ilustrate” - Alex F. Mihail: „Arătând obiceiurile de mai sus, am sau nu dreptul la recunoștința duduilor de măritat?...

Sursa:

- articolul “De Anul Nou fetele vor să afle când și cu cine se vor mărita” – semnat Alex F. Mihail – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” din 27 decembrie 1938

Citește mai mult... »

Anuța și farmecele de dragoste

Odată ajunsă la vârsta la care începe să îi freamăte inimioara de dorul vreunui flăcău, Anuța începe să aştepte cu tot mai multă nerăbdare Duminica şi zilele de sărbătoare. Sunt acele zile în care Anuța are prilejul de a-și mai astâmpăra întrucâtva pojarul adunat în suflet. Anuța nu stă însă cu mâinile în sân în asteptarea horei din sat. În seara de dinaintea jocului “fata desface în două focul din vatră și între focuri pune o oală cu apă neîncepută, un ban alb și busuioc. Oala rămâne acolo până în dimineața următoare, la utrenie. Atunci o ia de acolo și o așează pe o farfurie curată în fereastră. Când trage întâia oară clopotul la liturghie, rostește de trei ori”:


- Bună dimineața,
Râu de rouă,
Râul lui Iordan!
- Mulțumesc Dumitale,
Fată frumoasă,
Cu cosița groasă.
Șezi pe scaun
De matasă!
- Ba! N’am venit
Să șed
Pe scaun de mătasă;
Numai am venit,
Să mă rog
De Sfânta Maică
     Duminică,
De Sfânta Maică
     Maria:
Să mă spele
Pe față,
Pe brață,
De urâciuni,
De făcături,
De trămisături,
De la străini,
De la vecini,
De la verișori,
De la verișoare,
De la neamurile toate.
Că mi-or pus:
Pe cap
Piele de țap,
Pe mânușiță
Piele de mâță,
Pe trup
Piele de lup,
Pe tălpi
Nojâțe de câine.
Când pe drum plecam:
Țapii sbierau,
ții se smiorau,
Lupii urlau,
Câinii lătrau,
Cu smoală mă negreau,
Toți de mine fugeau!
Io plângeam,
Mă văieram,
Nime’n lume
Nu m’auzea,
Numai Sfânta Maică
   Duminica,
Cu Sfânta Maică
   Maria,
Din vâna cerului
De’asupra soarelui.
În toiag d’argint
Se rezema,
Pe mine’n brațe mă lua,
În râul lui Iordan mă arunca,
În lapte dulce mă scălda,
Cu brâu roșu mă’ncingea,
Cu stâlp de busuioc mă freca:
Pe cap,
Pe după cap,
Să cad la toată lumea cu drag,
La oamenii cei bătrâni
Cu cinste și omenie,
Și la juni cu dragoste mare.
Și-mi punea în cap
Un mac,
Pe mânicele
Stele mărunțele,
Să se uite
Toată lumea la ele.(1)

Odata farmecul fiind săvârșit, Anuța se “înschimbă” în hainele cele curate, se împodobește cu flori proaspete și parfumate ca să fie și mai mândră de cum este, se stropește apoi cu apă descântată și pleacă plină de speranță la joc. Ea e convinsă că, odată făcut ritualul știut doar de ea, flăcăii se vor înghesui în jurul ei să o cheme la joc. E sigură că și Ionică al ei va fi printre ei…

Dacă vede însă că Ionică nu se înghesuie să intre în vorbă cu ea, în zilele următoare se roagă Anuța de mamă-să cu lacrimi de foc în ochi să renunțe la cocoșul cel năzdrăvan și cu pene roșii în coadă. Mama nu poate să rămână de piatră în fața unei suferințe atât amare și ia subsuoară cocoșul cel nevinovat și merge împreună cu Ana la baba Rada – femeia cea pricepută în a face și a desface de dragoste. “Cum-că descântecu-i de leac, nu se mai îndoiește nici o babă, fie ea şi numai de 99 de ani”. Baba primește de la fată cocoșul și cu el în mână – cântărindu-l parcă - zice descântecul:

Sări cocoș,
Pe coș,
Cu ciocul de oțel,
Cu ghearele de fier,
Aripile de-aurel!
Nu sări pe coș,
Ci pe partea Anei.
Să te duci la Ionică,
Cu ciocul să-l ciocănești,
Cu gherele să-l gherăești,
Cu aripile să-l tărăpești
Și la Ana să-l pornești!
În vis să-l visăm,
Aevea să-l vedem.
Să nu poată mânca,
Nici lucra,
Nici sta,
Până la Ana nu va pleca! (1)


Ionică al nostru nu poate să rămână insensibil la atâtea farmece de dragoste. I se aprind și lui călcâiele după Anuța, căreia i-a furat într-o seară o dulce și pătimașă sărutare. Dar inima parcă nu îi dă ghes încă ghes să se însoare… Anuța e însă hotărâtă și știe ce are de făcut: “se duce la un fir de mătrăgună, se pune în genunchi și zice de trei ori la rând, în trei vineri seara, acest descântec; totdeauna când gată descântecul îi dă câte o bucată de carne, de pâine și de sare. Iar când se depărtează mergând către casă știe că nu-i iertat ca să se uite îndărăt”:

Mătrăgună, mătrăgună,
Floare frumoasă și bună,
Auzit-am auzit
Că mult bine ai făcut,
De ți-a mers vestea,
Și povestea,
Că multe boli ai vindecat
Că din pat betegi ai ridicat,
Că mulți feciori ai însurat
Și multe fete ai măritat.
Ascultă-mă,
Mărită-mă,
Că de mi asculta,
De mi mărita,
Bunătăți ți-oi da:
O oală cu lapte acru
Să te ferească de dracu,
Și una de lapte dulce
De la care dracu se duce.
Tu scumpă mătrăgună
Mărită-’n astă lună,
Că de mi mărita
Miere de stupi ți-oi da,
Cu bine te-oi ținea
Pe lângă casa mea.

Iarna te-oi acoperi,
Primăvara te-oi plivi,
Vara te-oi îngriji,
Frumoasă te-i ivi,
Și frumoasă-i crește.
Cu toții te-om griji,
Scumpă mătrăgună.
De mi mărita,
Vinars ți-om da
Cu viadra,
Și bine te-oi ospăta
La nunta mea.
Bine te-oi ținea eu
La ospățul meu
C’o cupă de zeamă
Fiartă, nefiartă,
C’on font de carne,
Fript, nefript,
Să ști că te-am omenit.
Na un pic de carne
C-un pic de pâine
Să ai până mâine,
Și un pic de sare
Șă-ți fie de cale.
Mărită-mă draga mea,
Că de mult mi-o trecut vremea! (2)

Credeți însă că problemele de dragoste ale Anuței se termină odată cu hora din biserică și cu ritualicul “Isaia dănțuiește” cântat cu mult patos de popa din sat?  Vă înșelați! Anuța e de acum femeie măritată și știe ce are de făcut. Dacă lui Ionică i se mai aprind călcâiele și își pierde nopțile pe la vreo vădană cu vino-ncoa: “ia un sbicuț de cânepă, împletit în trei scordi, se duce în grădină unde se îndreaptă cătră lună și zice de trei ori acest descântec în trei zile după olaltă” (doar în nopțile cu lună plină, bineînțeles)

Lună luniță,
Doamnă domniță
Cu fața albă
La lume dragă,
Toate le vezi
Pe mine mă vezi
Că’s supărată,
’s întristată,
Ori beteagă,
Că m’o lăsat
Ionică cel drag.
Na ăst zbicuț,
Sui în căruț,
Mi’l adă oricum.
Toarce lele, toarce, toarce,
Pân bădița s'o întoarce..
.
Ori supărat
Ori voios,
Ori sănătos,
Că mi drag
Ca ochii din cap.
Lună luniță,
Bună luniță,
Firea-i cum îi fi
Ad’ pe badea-aci
Că de nu-oi muri!(3)

Surse:

(1) E. Hodoș – “Descântece din Banat” – revista “Transilvania” numărul martie-aprilie 1911
(2) Theodor A. Bogdan – “Descântec de măritat” – “Revista ilustrată” numărul din 15 ianuarie 1901
(3) Theodor A. Bogdan – “Descântec de dragoste” – “Revista ilustrată” numărul din 15 martie 1901




Citește mai mult... »

Inelul de logodnă



Inelul de logodnă – o materializare a promisiunii pe care și-o fac viitorii miri că își vor fi fideli unul altuia și că se vor căsători în viitor – are o istorie milenară. Având forma unui cerc – fără început și fără de sfârșit – inelul de logodnă este un “simbol al credinței conjugale, al legăturii spirituale și trupești între două ființe întovărășite pentru toate fericirile și durerile vieții.”(1)


Inelul de logodnă se poartă azi, de cele mai multe ori, pe degetul inelar al mâinii stângi. Există însă și țări europene în care inelul de logodnă se poartă pe inelarul mâinii drepte sau în care se ține în perioada logodnei pe mâna stângă, fiind mutat pe inelarul mâinii drepte în timpul ceremoniei căsătoriei. De ce a fost ales cel de al patrulea deget de la mână pentru a purta acest simbol al comuniunii? Pentru că “a existat multă vreme credința că de la degetul inelar (degetul al patrulea) pornește o venă de sânge direct la inimă (vena amoris) și de aceea inelul a fost un semn de iubire.” (1).

Nu a fost însă întotdeauna așa: “La care deget nu s'a purtat inelul? În timpul Renașterii inelul se purta în degetul cel mare. În Franța se purta inelul în degetul arătător - precum îl purtau și evreii de altădată – iar în Evul Mediu se purta inelul în degetul al patrulea  al mânei drepte (inelarul de azi) numai de cavalerul care era împotriva căsătoriei și voia să arate astfel, în chip public, ca ține la desăvârșita lui libertate.”(1).

Istoria inelului de logodnă începe – se pare -  în Roma antică. Enciclopedia Universală Britannica menționează că: "dăruirea unui inel de logodnă era un vechi obicei roman. Inelul era probabil un simplu angajament, "pignus", că va fi încheiat un contract. În timpul lui Plinius (cca. 70 d. Hr.), obiceiul conservator încă cerea doar un simplu inel de fier.”(2) Cel mai vechi inel de logodnă creștin a fost găsit tot în catacombele Romei și datează din secolul al II-lea.

Logodna Fecioarei Maria - Rafael
În trecut inelul de logodnă era confecționat din “fier, os, cristal, fildeș sau lemn, acoperit de numeroase gravuri: la evrei un templu sau numai chivotul legei, la romani o cheie, care arăta că bărbatul e păzitorul casei. (…) Toate legendele spun că inelul de căsătorie al lui Iosif dulgherul cu fecioara Maria, era de onix și ametist, iar puterea lui de-a face miracole s'a dovedit neîntrecută. Astfel că numeroase biserici s'au pomenit, stăpânitoare ale “adevăratului" inel.” (1) Abia pe la mijlocul veacului al XVIII-lea obiceiul de a confecționa inelul de logodnă în forma pe care o cunoaștem astăzi – un cerc subțire din aur -  devine comun tuturor europenilor. Obiceiurile și ritualurile legate de oferirea și de purtarea inelului de logodnă au diferit de la țară la țară:

“În Islanda inelele erau de os, de fier sau de lemn și uneori atât de mari încât încăpea prin ele mâna toată. Logodnicii își dădeau mâna printr'un inel uriaș, fixat pe un stâlp.
După ritualul bisericii ortodoxe orientale inelul de logodnă se poartă la mâna dreaptă și e schimbat de trei ori de la locul lui înainte de a rămânea definitiv în “inelar". S'ar putea să fie aici o legătură cu rolul pe care-l joacă numărul 3 în toate legendele și miturile Rusiei: părinții au totdeauna trei fii, eroii trec prin țări în număr de trei ori nouă, cei mai voinici au 33 de ani și toți își ajung țelul la a treia încercare.
La Greci e obiceiul să se schimbe la logodnă două inele: unul de aur și altul de argint. La Armeni, când două mame se'nțeleg că urmașii lor (în vârstă de doi-trei ani) să se căsătorească - ceea ce părinții admit, la rândul lor, fără mare greutate - mama băiatului, întovărășită de două femei în vârstă și de un preot, se duc la părinții fetei și oferă copilei un inel, în numele viitorului soț. Băiatul e adus și el, popa citește câteva versete din Biblie, binecuvântează pe logodnici și micul logodnic e obligat, până la căsătorie, să dăruiască în fiecare an micei logodnice, câte o rochiță nouă.

Inelul de logodnă al Sfintei Ecaterina
Aceste obiceiuri există și în Europa, în familiile princiare. Inelul cel mai mic a fost confecționat și și-a jucat rolul la logodna lui Henric al VIII-lea, pe atunci prinț moștenitor. “El" era în vârstă de 8 luni, iar “ea", prințesa Mary, în vârstă de 2 ani. Un reprezentant al prințului a vârât în degetul “logodnicei" un mic inel, acoperit de diamante și slujba religioasă a avut loc cu toată solemnitatea.

În Anglia și America se obișnuiește a se împărți tinerilor și fetelor care au luat parte la o logodnă, câteva fărâmituri din prăjitura comună, trecute prin inelul de logodnă, ca să le puie la căpătâi și să aibe vise plăcute. În ziua sfântă de 6 Octombrie e obiceiul în nordul Angliei ca trei fete să facă o prăjitură din făină, apă, zahăr și sare. O răsucesc de trei ori în cuptor, o taie în trei părți egale, fiecare parte în alte nouă felii, iar din una din felii se taie un inel. Se culcă toate trei într’un pat cu inelele atârnate în dreptul fiecăreia și sunt sigure că vor vedea în vis pe logodnicul ursit.” (1)

Românii au considerat întotdeauna inelul de logodnă ca având puteri magice. El îi unește pe cei doi logodnici dar are și puterea de a alunga spiritele rele din preajma lor sau de a se opune farmecelor sau vrăjilor. Artur Gorovei a menționat în lucrarea sa “Credinți și superstiții ale poporului roman” câteva dintre credințele românilor legate de inel:

“Dacă pierde unul dintre logodnici inelul de logodnă sau dacă se frânge, apoi se crede că logodna se va desface curând.” De asemenea se credea că cei care își uită inelele acasă atunci când merg la biserică pentru logodnă sau pentru cununie vor fi “nefericiți în viața lor”. Se spunea și că nu e bine “să ții inelul în degetul din mijloc, că n’ai noroc în dragoste.”

“E bine ca tot omul să aibă inel în deget, ca să nu se lege blestemurile de el, sau de alții, ale lui.” Deasemenea “ca să nu se prindă blăstămul de copii, femeile să poarte inele și cruci, de care, în acest caz se lipesc.” Cu toate acestea “la muncă e bine să ții inelul atârnat de o viță, de brâu” pentru a-l proteja. Pentru a avea noroc în dragoste “când se întâlnesc două fete care sunt logodite, să schimbe câte un ac, inel sau flori între ele.” Prin unele părți ale țării era obiceiul ca mireasa să se uite prin inelul de logodnă când sosea mirele la casa ei, ținând un ochi închis, “ca să n’o doară ochii la bătrânețe.” (3)

Surse:

(1) – articolul “Inelul de logodnă – tradiții din toate timpurile și toate locurile” publicat în revista “Realitatea ilustrată” din 14 decembrie 1929;
(2) – Enciclopedia Universală Britannica;

Citește mai mult... »