.

Românii şi "iarba diavolului"

Tutunul a început să fie cunoscut în Ţările Române începând cu secolul al 17-lea – aşadar încă din epoca în care patima fumatului a cuprins aproape toate popoarele europene. Împrumutat de la turci şi de la tătari, obiceiul fumatului era deja foarte răspândit  la sfârşitul acestui secol. Dacă la început se fuma cu ajutorul pipelor (numite şi lulele sau ciubuce), începând cu secolul al 19-lea au început să se fumeze și ţigări de foi și ţigarete și pe la noi.
  
Legenda tutunului

Un moldovean și un turc
 fumându-și ciubucul
Fumatul era în trecut considerat - ca și astăzi dealtfel - un păcat de către biserică. Chiar şi în icoanele care ilustrează iadul, în unele cazuri, păcătoşii erau reprezentaţi fumând: Pe la unele biserici române din Bucovina se mai află încă până în ziua de astăzi o icoană mare, un fel de tablou, care reprezintă Raiul şi Iadul: fericirea şi desfătarea celor drepţi, munca şi pedepsirea celor păcătoşi. Pe acest tablou am observat că între mulţi alţi păcătoşi din iad se află şi un om zugrăvit cu o lulea mai cât o ulсiсă în dinţi, iar un drac negru ca tăciunele, cu ochii roşii ca para focului, cu coarne şi cu coadă ca la vite, îi vâră o suliţă mare în gură. Va să zică aceasta e răsplata celor ce fumează: dracii în cealaltă lume le vor sparge gura cu suliţele. Amară pedeapsă!!...”  (cf. Simion Florin Marian – articolul “Botanica poporală română” – publicat în “Albina Carpaţilor din 31 iulie 1879). Chiar şi în strigăturile românilor se face legătura dintre diavol şi fumat:

Câte fete la strânsură,
Toate stau cu pipa’n gură.
Iese dracul de sub râpă
Şi le pune foc în pipă!

Legendele românilor atribuie diavolilor răspândirea în lume a tutunului, pe care îl mai numesc şi „iarba dracului” sau”buruiana diavolului”. O să vă spun una dintre aceste legende:

Secui din Transilvania
trăgînd din lulea
Doi draci au voit odată să ia de soţie pe fata unui boier, însă preotul n'a voit să-i cunune cu dânsa. Supărându-se dracul cel mai mare că nu-şi poate împlini dorinţa, se duse şi se spânzură de un plop. Acesta însă s'a clătinat odată bine şi a svârlit pe drac cine ştie unde, de s'a prefăcut în sălitră şi pulbere când a picat la pământ. Dracul cel mai tânăr, care era de faţă, văzând aceasta, se'nspăimântâ şi alergă în ruptul capului în iad. Cum ajunse aici povesti celui mai mare peste dânşii ceea ce a păţit fârtatul său. Atunci Scaraoţchi, mai marele dracilor, a spus:
- „Staţi, că eu am mai mult folos din el, decât din voi!"
Şi după ce rosti cuvintele acestea, ieşi din iad şi se porni spre dracul cel mort, unde află o mulţime de tutun crescut din trupul lui. Văzând aceasta, Scaraoţchi s'a întors înapoi în iad şi a trimis trei draci în lume ca să semene tutun pretutindeni. Dracii trimişi  n'aşteptară să le mai spuie odată ce să facă, părăsiră iadul îndată şi pornindu-se prin lume începură a semăna tutun, a-l fuma, a-l trage pe nas şi a face scăldători dintr'ânsul spre vindecarea feluritelor boli şi îndemnând pe toţi oamenii să facă şi ei aşa.
Oamenii, ca oamenii, nemaicugetând mult, făcură şi ei ce i-au învăţat dracii. În curând s'a înmulţit tutunul şi după ce s'au făcut  lulelele, au început oamenii, tot la îndemnul dracilor, a fuma şi din lulele. Prin aceşti draci s'a lăţit apoi tutunul cu încetul peste toată lumea, şi acum a făcut Scaraoţchi, mai marele dracilor, ca oamenii să fumeze şi din țigare, ca mai lesne să-şi poată strica pieptul şi să moară, pentru ca să poată merge mai degrabă la dânsul, pentru că în rai nu se primesc fumătorii. Iară cu timpul are să facă Scaraoţchi ca oamenii nu numai să-l fumeze cu gura şi să-l tragă pe nas, ci să fumeze şi cu urechile, ca să înnebunească de cap şi să facă mai multe păcate, că aşa-i place lui Scaraoţchi.” (cf. Simion Florin Marian – articolul “Botanica poporală română” – publicat în “Albina Carpaţilor din 31 iulie 1879).

Pâca – zeitatea tutunului

Țăran basarabean
 fumând
Românii au imaginat chiar şi o zeitate a tutunului. Aceasta era numită Pâca sau Pafa şi era descrisă ca fiind „o babă bătrână cât lumea, neagră şi urâtă ca întunericul iadului, cu coarne în cap ca răşchitoarele, cu nasul lung şi încârligat, cu ochii umflaţi ca de capră înecată, cu colţi în gură ca ai mistreţului, cu gheare ca secerele, cu coadă ca de vită, lungă şi îmbârligată, c’o lulea sau pipă mare în dinţi. Pe berigăţile gâtlejului şi pe nările nasului ieşindu-i flacără de foc, fum negru şi o duhoare de tutun. Sa scremut iadul şi a născut-o pe dânsa. Şi deodată cu dânsa a ieşit din adâncul iadului şi un fel de fum care a prins a răspândi în lume boală şi moarte.” Petre E. Mihăescu – “Tutunul în trecutul Ţării Româneşti”– 1931)


Tutunul ca medicament

Boier muntean
 cu ciubucul în mână
Astăzi cunoaştem efectele consumului de tutun asupra sănătăţii şi ştim că fumatul este una din cauzele majore de îmbolnavire si de mortalitate în întreaga lume. Dar nu a fost întotdeauna aşa. Secole la rândul tutunul a fost folosit pentru vindecarea unor boli, crezându-se că tutunul grăbeşte naşterea, că omoară păduchii, că ajută la combaterea cheliei sau chiar la… vindecarea astmului. Etnologul român Simion Florin Marian menţionează în articolul publicat în anul 1879 câteva dintre întrebunţârile tutunului la români:
Tutunul se întrebuinţează şi ca medicament. Aşa, cei ce au giunghiuri, ung frunze de tutun cu miere şi presărându-le cu piper pisat, se leagă cu dânsele la locul unde-i junghie  şi spun că îndată le'ncetează durerea. Cei ce au durere de măsele, pun frunze de tutun pe măselele stricate ca să le înceteze durerea. Tutunul, după cum arată şi legendele sale, e bun de scăldători  în contra mai multor boli, precum şi pentru cei ce au „sochote". Cu smoală de tutun  luată din ciubuce şi lulele, omorau unii Români tot felul de şerpi.”

Citeşte şi: " Femeile fumează ! "

Românii şi "iarba diavolului" Românii şi "iarba diavolului" Reviewed by De ieri De azi on 10:31 Rating: 5

Niciun comentariu:

Imagini pentru teme create de A330Pilot. Un produs Blogger.