Datini barbare de altădată: tărbaca

De cele mai multe ori, atunci când ne aducem aminte de datinile de altădată, o facem cu nostalgie, regretând faptul că acestea au fost uitate. Nu este și cazul obiceiului pe care îl voi evoca în continuare – acela de “a da câinii în tărbacă”. Când spunem azi că o persoană “a fost luată în tărbacă” ne referim - de cele mai multe ori - la faptul că aceasta a fost “luată în râs” sau că cineva “și-a bătut joc” de ea. Dar...

Datul câinilor în tărbacă

Cândva însă obiceiul de “a da câinii în tărbacă” era: “o datină ce se practică în Muntenia a doua zi de lăsata secului. Se fixează bine în pămînt o prăjina lungă, la capătul superior al căreia se află legată o sfoară de lungimea prăjinii. Cu această sfoară se apleacă în jos capătul de sus al prăjinii, de care apoi se leagă bine un cîine. Se dă drumul apoi prăjinii, care se-ndreaptă cu violență în sus. Cîinii schelălăiesc îngrozitor, spre marea satisfacție a celor care se desfătează cu acest barbar obicei. A da câinii în tărbacă înseamna așadar a da cîinii în prăjină. (…) De altfel obiceiul de a chinui cîinii nu există numai în Muntenia, ci și prin alte părți. Așa în Dobrogea: În mai multe comune și mai cu sama în comunele Seimenii mari și Seimenii mici, este obiceiul ca în cea dinîntîi Luni a postului mare să se bată și să se chinuiască cîinii. Aceasta zi se numește 'jijeu'. În această regiune însă obiceiul a fost introdus de la Munteni, căci pe de o parte în Moldova acest obicei, după cît știu, nu există, iar pe de altă parte romîniî din Dobrogea par a se fi strămutat acolo din Valachia sau Moldova în timpuri destul de vechi.“

Pe de altă parte, fiindcă darea cîinilor în tărbaca este în definitiv o bătaie de joc la adresa acestor animale, a da în tărbacă a căpătat înțelesul de ‘a-și bate joc de cineva în mod grosolan’. Cu acest înțeles se spune exclusiv a tărbăci, a tălbăci; iar în Moldova, fiindcă un derivat ca tăboarcă a ajuns să însemne în special un par cu care se rădică greutăți, levier, verbul a tărbăci, supt forma metatetică a tăbîrci, a căpătat înțelesul de ‘a ridica cu tăboarca', de unde apoi în general ‘a rădica cu greu', a întoarce, a prăvăli o greutate.”

(articolul “Vorbe explicate – Tărbaca” – semnat G. Pascu – publicat în revista “Viața romînească” – numărul 7 din 1908 - disponibilă online în Digiteca Arcanum)

Tărbaca câinilor trebuie oprită

Din fericire, în 21 iunie 1905 a fost înființată Societatea pentru Protecția Animalelor (S. P. A.). Organizația funcționa sub auspiciile Casei Regale, președintă de onoare fiind Alteța Sa Regală Principesa Maria – viitoarea Regină Maria a României. Primul președinte în exercițiu al S. P. A. a fost marele om de cultură Titu Maiorescu. Una dintre primele măsuri luate de nou înființată societate a fost aceea “de a interveni pe lângă autorități pentru a opri crudul obicei al dării câinilor în tărbacă”. 

"Scăparea câinilor de tărbacă"
(revista "Veselia" - numărul din 16 martie 1907)

Pentru că românii au umor, au luat în glumă (“în tărbacă“) și progresista inițiativă a Societății pentru Protecția Animalelor: 

Tărbaca câinilor oprită
Știți cu toți că «mitocanii» , - Obiceiul din vechime, - Și e trist că se menține Și în noua românime, - După ce la «sec» să ceartă Și pe urmă se împacă, Luni, în zori de dimineață, Își dau câinii la «tărbacă».... Știți ce fac?... De cozi le leagă Crătiți, linguri, tinichele Și îi huiduiesc pe urmă, Parc’ar fi niște lichele.. Și sărmanii câini aleargă Galopând în goana mare, Pe când toți «ai noștri» strigă Și’i așteaptă’n nerăbdare... Cum s’apropie de dânșii Îi pocnesc de zor, în lege, Căci la «tărbăceala» asta Toți uzează de ciomege... Bieții câini se’ntorc d’a buna Și iar fug în goana mare. Dar iar dau de-ai «noștri»'n cale Ș’o mănâncă la spinare...	Ș’asta ține toată ziua Până obosesc cu toții, Că’n «tărbacă» toți «ai noștri» Sunt mai răi ca și netoții... Anul ăsta, însă, uite O patiră chiar d’a buna, Căci nu merse cu «tărbaca», Ca alți ani, adică strună… Căci societatea care Protejează p’animale Și’a trimes pe toti agenții, La «târbacă»’n mahalale... Și pe când găteaü «tărbaca» După datina străveche, Pe «ai noștri!», vezi, agenții Îi opriră de ureche... Și, de bucurie, câinii Joacă veseli, joacă, joacă Hore, sârbe minunate De cu zori și pân’la toacă... Și’n danțarea lor nebună Câinii toți din mahalale Într’un glas: «Trăiască»! strigă «Cei miloși de animale»!
(“Tărbaca cîinilor oprită” – versuri semnate Nicodem – publicate în revista “Veselia” – numărul din 16 martie 1907 - disponibilă online în Digiteca Arcanum) Românii nu au fost deloc ușor de convins să renunțe la acest obicei barbar. În următoarele vreo trei decenii apelul făcut de S. P. A. pentru a se renunța la “datul câinilor în tărbacă” era reluat și publicat în cele mai importante gazete în fiecare an, o dată cu apropierea zilei de Lăsatul secului pentru Postul Paștilor:

“Și în anul acesta, ca în toți anii de la o vreme încoace, societatea pentru protecția animalelor a intervenit pe lângă autorități să oprească crudul obicei al dării câinilor în tărbacă. Adăugam că suszisa societate va trebui să aibă grijă de a constata infracțiunile nu numai din partea unora din public ci și din partea chiar a agenților autorității, în sensul nepăsării lor. (…) Tărbaca, fiindcă se exercită asupra animalului celui mai atașat omului, împotriva prietenului lui cel mai desăvârșit și mai nedezmințit, trebuie de numărat printre cele mai groaznice apucături, considerat ca prototip al cruzimii bestiale.

Ar fi o cinste și pentru biserică și pentru școală de a ajuta la stârpirea acestei sălbăticii. De ce societatea protecției animalelor nu se adresează și acestor instituțiuni cu o așa de mare putere educativă? Gardiștii și jandarmii vor primi mulți din ei în orice caz, cu indiferență apelul ce li se adresează. Credem că nu tot astfel va fi cazul cu preotul și profesorul, cuvântul lor având ori și cum, mai multă autoritate.” (articolul “Tărbaca” – semnat “I.T.” - publicat în ziarul “Adevērul” – numărul din 5 martie 1927)

“S. P. A. (notă: Societatea pentru Protecția Animalelor”) roagă publicul să semnaleze societății din str. Doamnei nr. 2, precum și autorităților respective, pe cei cari vor practica vechiul obicei „Darea câinilor în tărbacă și jocul cucilor”, care se practică a doua zi de lăsatul secului pentru postul Paștelui și care anul acesta cade în ziua de Luni, 20 Februarie. S’a făcut intervențiune în acest sens la ministerul de interne, inspectoratul general al jandarmeriei rurale, prefectura poliției Capitalei și prefectura județului Ilfov, pentru a se opri aceste barbarii.” (nota “De la S.P.A.” – publicată în ziarul “Universul” - numărul din 18 februarie 1939)