Căsătorii încheiate aproape de cer

Reporterul V. Munteanu al revistei “Realitatea Ilustrată” spunea - în numărul din 28 iulie 1932 - povestea Târgului de fete de pe Muntele Găina și descria câteva dintre tradițiile care, în anul 1932, încă se mai păstrau:

 

“În ziua de Sf. Ilie satele din Țara Moților rămân dominate de-o singură preocupare: târgul de fete de pe muntele Găina. E ziua în care se uită toate necazurile vieții și în locul lor entuziasmul țâșnește tumultuos, până și în cele mai scunde bordeie. Tot timpul este destinat exclusiv pregătirilor în vederea faimosului târg, care se deschide a doua zi, în zorii zilei și care se transformă în cea mai pitorească și mai animată sărbătoare din Munții Apuseni. Odinioară, târgul acesta avea caracterul vulgar și primitiv al târgurilor de sclave din Orient. Faimoșii nemeși și cavaleri teutoni se pretau la rolul sinistru al negustorilor de cadâne. Iobagii Țării Moților furnizau curților trufașe întreg personalul de serviciu; apoi pentru acești nobili, târgul de fete de pe muntele Găina mai însemna o ocazie prielnică pentru a-și satisface multe din fanteziile lor sentimentale.

În zorii zilei buciumele 
îi cheamă pe viitorii logodnici

Mai târziu, când din negura secolelor a fost înlăturat acest obicei barbar, târgul a devenit locul de legământ pentru tinerii din cuprinsul ținutului. Sub acest aspect, el a intrat în ritmul tradițiilor din Țara Moților și se repetă în fiecare an sub forma celui mai original târg. În zorii zilei, buciume lungi de câte 2-3 metri, din coajă de răchită, trâmbiță asurzitor ca sirenele unei uzine. E un fel de chemare a logodnicilor; e cel mai grandios imn care se înalță căsătoriei. În mijlocul pădurilor uriașe și a sutelor de muchii muntoase care se proiectează nedefinite pe distanțe de zeci de kilometri în jurul muntelui Găina, ecoul acestor buciume trezește toată suflarea din Munții Apuseni și vuietul lor se risipește până în cele mai îndepărtate văgăuni. Ele anunță deschiderea târgului, odată cu răsăritul soarelui și la glasul lor, lumea în costume de sărbătoare începe să năvălească de prin toate văile. Într’un ceas, muntele este plin de o mare de capete. O bună parte dintre participanți, dar mai ales fetele și părinții acestora, s’au adăpostit în cursul nopții prin pădurile mărginașe, iar costumul de sărbătoare l’au îmbrăcat lângă un isvor, după ce și-au îmbujorat obrajii.

Citește mai mult... »

Datini barbare de altădată: tărbaca

De cele mai multe ori, atunci când ne aducem aminte de datinile de altădată, o facem cu nostalgie, regretând faptul că acestea au fost uitate. Nu este și cazul obiceiului pe care îl voi evoca în continuare – acela de “a da câinii în tărbacă”. Când spunem azi că o persoană “a fost luată în tărbacă” ne referim - de cele mai multe ori - la faptul că aceasta a fost “luată în râs” sau că cineva “și-a bătut joc” de ea. Dar...

Datul câinilor în tărbacă

Cândva însă obiceiul de “a da câinii în tărbacă” era: “o datină ce se practică în Muntenia a doua zi de lăsata secului. Se fixează bine în pămînt o prăjina lungă, la capătul superior al căreia se află legată o sfoară de lungimea prăjinii. Cu această sfoară se apleacă în jos capătul de sus al prăjinii, de care apoi se leagă bine un cîine. Se dă drumul apoi prăjinii, care se-ndreaptă cu violență în sus. Cîinii schelălăiesc îngrozitor, spre marea satisfacție a celor care se desfătează cu acest barbar obicei. A da câinii în tărbacă înseamna așadar a da cîinii în prăjină. (…) De altfel obiceiul de a chinui cîinii nu există numai în Muntenia, ci și prin alte părți. Așa în Dobrogea: În mai multe comune și mai cu sama în comunele Seimenii mari și Seimenii mici, este obiceiul ca în cea dinîntîi Luni a postului mare să se bată și să se chinuiască cîinii. Aceasta zi se numește 'jijeu'. În această regiune însă obiceiul a fost introdus de la Munteni, căci pe de o parte în Moldova acest obicei, după cît știu, nu există, iar pe de altă parte romîniî din Dobrogea par a se fi strămutat acolo din Valachia sau Moldova în timpuri destul de vechi.“

Pe de altă parte, fiindcă darea cîinilor în tărbaca este în definitiv o bătaie de joc la adresa acestor animale, a da în tărbacă a căpătat înțelesul de ‘a-și bate joc de cineva în mod grosolan’. Cu acest înțeles se spune exclusiv a tărbăci, a tălbăci; iar în Moldova, fiindcă un derivat ca tăboarcă a ajuns să însemne în special un par cu care se rădică greutăți, levier, verbul a tărbăci, supt forma metatetică a tăbîrci, a căpătat înțelesul de ‘a ridica cu tăboarca', de unde apoi în general ‘a rădica cu greu', a întoarce, a prăvăli o greutate.”

(articolul “Vorbe explicate – Tărbaca” – semnat G. Pascu – publicat în revista “Viața romînească” – numărul 7 din 1908 - disponibilă online în Digiteca Arcanum)

Tărbaca câinilor trebuie oprită

Din fericire, în 21 iunie 1905 a fost înființată Societatea pentru Protecția Animalelor (S. P. A.). Organizația funcționa sub auspiciile Casei Regale, președintă de onoare fiind Alteța Sa Regală Principesa Maria – viitoarea Regină Maria a României. Primul președinte în exercițiu al S. P. A. a fost marele om de cultură Titu Maiorescu. Una dintre primele măsuri luate de nou înființată societate a fost aceea “de a interveni pe lângă autorități pentru a opri crudul obicei al dării câinilor în tărbacă”. 

"Scăparea câinilor de tărbacă"
(revista "Veselia" - numărul din 16 martie 1907)

Pentru că românii au umor, au luat în glumă (“în tărbacă“) și progresista inițiativă a Societății pentru Protecția Animalelor: 

Tărbaca câinilor oprită
Știți cu toți că «mitocanii» , - Obiceiul din vechime, - Și e trist că se menține Și în noua românime, - După ce la «sec» să ceartă Și pe urmă se împacă, Luni, în zori de dimineață, Își dau câinii la «tărbacă».... Știți ce fac?... De cozi le leagă Crătiți, linguri, tinichele Și îi huiduiesc pe urmă, Parc’ar fi niște lichele.. Și sărmanii câini aleargă Galopând în goana mare, Pe când toți «ai noștri» strigă Și’i așteaptă’n nerăbdare... Cum s’apropie de dânșii Îi pocnesc de zor, în lege, Căci la «tărbăceala» asta Toți uzează de ciomege... Bieții câini se’ntorc d’a buna Și iar fug în goana mare. Dar iar dau de-ai «noștri»'n cale Ș’o mănâncă la spinare...	Ș’asta ține toată ziua Până obosesc cu toții, Că’n «tărbacă» toți «ai noștri» Sunt mai răi ca și netoții... Anul ăsta, însă, uite O patiră chiar d’a buna, Căci nu merse cu «tărbaca», Ca alți ani, adică strună… Căci societatea care Protejează p’animale Și’a trimes pe toti agenții, La «târbacă»’n mahalale... Și pe când găteaü «tărbaca» După datina străveche, Pe «ai noștri!», vezi, agenții Îi opriră de ureche... Și, de bucurie, câinii Joacă veseli, joacă, joacă Hore, sârbe minunate De cu zori și pân’la toacă... Și’n danțarea lor nebună Câinii toți din mahalale Într’un glas: «Trăiască»! strigă «Cei miloși de animale»!
(“Tărbaca cîinilor oprită” – versuri semnate Nicodem – publicate în revista “Veselia” – numărul din 16 martie 1907 - disponibilă online în Digiteca Arcanum) Românii nu au fost deloc ușor de convins să renunțe la acest obicei barbar. În următoarele vreo trei decenii apelul făcut de S. P. A. pentru a se renunța la “datul câinilor în tărbacă” era reluat și publicat în cele mai importante gazete în fiecare an, o dată cu apropierea zilei de Lăsatul secului pentru Postul Paștilor:

“Și în anul acesta, ca în toți anii de la o vreme încoace, societatea pentru protecția animalelor a intervenit pe lângă autorități să oprească crudul obicei al dării câinilor în tărbacă. Adăugam că suszisa societate va trebui să aibă grijă de a constata infracțiunile nu numai din partea unora din public ci și din partea chiar a agenților autorității, în sensul nepăsării lor. (…) Tărbaca, fiindcă se exercită asupra animalului celui mai atașat omului, împotriva prietenului lui cel mai desăvârșit și mai nedezmințit, trebuie de numărat printre cele mai groaznice apucături, considerat ca prototip al cruzimii bestiale.

Ar fi o cinste și pentru biserică și pentru școală de a ajuta la stârpirea acestei sălbăticii. De ce societatea protecției animalelor nu se adresează și acestor instituțiuni cu o așa de mare putere educativă? Gardiștii și jandarmii vor primi mulți din ei în orice caz, cu indiferență apelul ce li se adresează. Credem că nu tot astfel va fi cazul cu preotul și profesorul, cuvântul lor având ori și cum, mai multă autoritate.” (articolul “Tărbaca” – semnat “I.T.” - publicat în ziarul “Adevērul” – numărul din 5 martie 1927)

“S. P. A. (notă: Societatea pentru Protecția Animalelor”) roagă publicul să semnaleze societății din str. Doamnei nr. 2, precum și autorităților respective, pe cei cari vor practica vechiul obicei „Darea câinilor în tărbacă și jocul cucilor”, care se practică a doua zi de lăsatul secului pentru postul Paștelui și care anul acesta cade în ziua de Luni, 20 Februarie. S’a făcut intervențiune în acest sens la ministerul de interne, inspectoratul general al jandarmeriei rurale, prefectura poliției Capitalei și prefectura județului Ilfov, pentru a se opri aceste barbarii.” (nota “De la S.P.A.” – publicată în ziarul “Universul” - numărul din 18 februarie 1939)

 

Citește mai mult... »

Datini românești: tăierea moțului și ruperea turtei

Obiceiul tăiatului moțului și al ruperii turtei este un ritual adânc înrădăcinat între tradițiile poporului nostru. Practică precreștină care și-a pierdut de mult timp semnificațiile primordiale – de origine romană spun unii, geto-dacă spun alții - acest obicei a îmbrăcat o haină pseudo-religioasă, fără a avea totuși nici o legătura cu practicile creștine. Obiceiul constă în esență într-o festivitate aparte dedicată tăierii moțului, adică a unei suvițe din părul copilului, urmată de ruperea unei turte deasupra capului acestuia. Copilul este așezat după aceea pe un scaun în fața unei tăvițe pline cu obiecte. Obiectul ales de pe aceasta tavă îi va “dezvălui destinul”. Pentru a descoperi tainele acestei ceremonii, vom însoți reporterul interbelic al „Realității Ilustrate”, invitat la o astfel de sărbătoare de o familie care locuia la marginea Bucureștiului, în perioada interbelică:

„În viaţa omului, cele mai însemnate momente sunt: naşterea, nunta şi înmormântarea. În jurul acestor evenimente, în decursul timpului, sau alcătuit o mulţime de obiceiuri şi de credinţe. Obiceiul de-a i se tăia moţul copilului şi de a se rupe turta, la o anumită vârstă după naştere este o moştenire a timpurilor. Datina aceasta a tunderii sau a retezatului părului la copil se mai numeşte “tăierea moţului”, şi este urmată de “ruperea turtei” şi se obişnueşte a se face după naştere, la o jumătate de an, la un an sau la mai mult, atunci când copilul a început să umble, să priceapă sau să vorbească. În fiecare parte a ţării noastre acest obicei se sărbătoreşte în felul său.

Pregătit pentru ritual
 copilul este așezat  pe o doniță plină cu vin

TĂIEREA MOŢULUI

În Bucovina de pildă, pentru tăierea moţului se alege mai întâi o zi, care trebuie să fie ziua onomastică a copilului, a tatălui sau a mamei lui. Dacă din anumite motive nu se poate face tăierea moţului în una din aceste zile, atunci se alege o zi care trebuie să fie “slobodă”, adică într’o Luni, Joi sau Sâmbătă. Celelalte zile ale săptămânii sunt considerate ca purtătoare de nenorocire, de exemplu: Marţea este aducătoare de năpastă şi copilul căruia i se taie moţul în această zi, în toată viaţa lui va avea parte numai de năpastă. Miercurea şi Vinerea fiind zile de sec, toată viaţa lui va merge în sec. Duminică  nu este bine a se tăia moţul, deoarece această zi este legată de biserică şi este păcat.

Ruperea turtei

După ce s'a hotărât ziua, în ajun părinţii copilului anunţă pe naşi să vină să taie moţul finului. În cazul că naşii nu pot veni, atunci moţul îl poate tăia şi cineva străin, iar această persoană se numeşte jumătate de naş. Părinţii copilului nu i-l pot tăia deoarece există credinţa că - în acest caz - finului, după ce se va face mare şi se va căsători, îi va arde casa.

Nașul și nașa gustă din paharul cu vin
 ținut deasupra capului copilului

Sosind naşul, ia pe fin în braţe şi îi dă unul sau doi bănuţi de argint ca să se joace, apoi îi aşează pe un pieptar pus la fereastră, în dreptul soarelui, desface două firişoare de cânepă pe care le-a adus de acasă şi aşează cânepa pe creştetul capului copilului, în aşa fel încât un capăt să atârne pe frunte iar celălalt pe ceafă şi luând o foarfecă îi taie moţul, în formă de cruce, întocmai cum face preotul la botezul copilului.

Dacă s'a întâmplat ca la tăiatul moţului să fie o zi luminoasă, cu soare, se crede că copilul va avea o viaţă luminoasă şi norocoasă; dacă însă va fi o zi nouroasă, viaţa lui va fi tulbure şi plină de necazuri.

După ce naşii au terminat tăierea moţului, adună părul şi îl dă finului zicând: “Poftim fine, ţine părul acesta, ca să ne poţi da seama mai pe urmă de ce-i şi la ce vei voi şi dori, ca să-ţi meargă mai bine şi să ne spui ca să ştim şi noi precum nu putem noi fără fereastră şi fără sfântul soare, aşa să nu poată şi oamenii cei de cinste şi de omenie, fără de dumneata şi precum ni-i nouă dragă lumina soarelui, aşa să fii şi dumneata drag tuturor".

După această urare, mama ia părul din mâna pruncului şi-l păstrează, având credinţa că cu el va putea lecui copilul său când va căpăta un beteşug şi tot cu el să-l afume când se va speria, ca să-i treacă. O altă credinţă este că copilul căruia nu i s'a păstrat părul de la tăierea moţului, va căpăta durere de cap când va fi mare.

Oare ce să aleg?

Când copilul s'a făcut mai mare, mama îi aduce părul păstrat şi-l întreabă: de la cine este părul acesta? În cazul când va spune că părul este de la un câine sau mâţă  sau alta vietate necunoscută, este semn rău; dacă va spune că este de om, este semn că va fi deştept şi cuminte.

Dacă nenorocirea face ca pruncul să moară înainte de tăierea moţului, atunci vine naşul, ia o aţişoară, măsoară moţul, apoi taie din păr în cruciş, ia părul retezat şi-l  înfăşoară cu aţişoara, scoate un cui din perete, îl pune în gaura cuiului, apoi îl bate la loc, ca să rămână acolo pentru totdeauna; aceasta o face fiind credinţa că, dacă copilul a fost cu noroc, să nu ducă norocul cu el ci să-l lase în casa părintească.

RUPEREA TURTEI

După ce s'a terminat ceremonialul tăierii moţului, urmează ruperea turtei. Acesta se face în felul următor: se ia o doniţă cu apă, în ea se pune o sticlă cu vin şi mai mulţi bani de argint. Apoi, luând copilul, îl aşează pe doniţă, naşul apucă turta cu mâna dreaptă şi naşa la fel, rupând turta drept în două, deasupra capului finişorului lor.

Parcă totuși banii...

După ce s'a terminat ruperea turtei, se scot banii din doniţă şi se pun pe o tavă împreună cu mai multe obiecte ca de exemplu: o carte, un creion, o turtă, un pahar cu vin, o floare, un mosor etc... Copilul e dus în faţa acestei tăvi, apoi e lăsat liber, ca să se vadă ce va lua din toate acestea. Dacă va lua banii, va avea mare noroc în viaţă, va deveni un om bogat; dacă va pune mână întâi pe flori îi vor place florile şi va fi iubit de oameni ca şi ele; dacă va pune mâna pe carte sau creion va ajunge om învăţat; dacă va pune mâna pe foarfecă sau pe mosor va fi semn că îi va plăcea o meserie etc. 

Părinţii copilului şi cei ce i-au tuns şi i-au rupt turta, din acea zi, se numesc cumetri. În acest act al tunderii părului şi al ruperii turtei, moaşa joacă şi ea un rol însemnat, prezicând soarta copilului, după creşterea părului. Dacă perii din fruntea copilului cresc în formă de raze sau în forma de cuib, spune ea că va ajunge un om însemnat şi înţelept . Dacă părul va mai fi foarte des, copilul va ieşi un om voinic, tare, avut şi cu mult noroc.

După ce s'a terminat acest ceremonial, se aşează masa pentru naşi şi pentru invitaţi, rude sau prieteni şi se încinge o petrecere cu muzică, cum ne arată şi fotografiile de faţă, sau chiar şi cu jocuri, în cinstea celui sărbătorit, care adesea se prelungeşte până la revărsatul zorilor. “

Cam așa se petreceau lucrurile într-o familie bucureșteană acum vreo 75 de ani. Ce e la fel și ce e diferit astăzi? Asta poate îmi veți spune voi… 

Sursa: articolul “Datini şi credinţe la români – Moţul copilului şi ruperea turtei” – semnat George C. Dincă – publicat în “Realitatea Ilustrată” din 18 decembrie 1935 – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor

Citește mai mult... »

Astă sară-i clacă-n sat

Claca a fost întotdeauna una dintre formele cele mai populare de întrajutorare din lumea satului românesc. În vremea cositului, a prășitului sau a seceratului, pentru deșfăcatul porumbului sau pentru torsul lânii, pentru făcutul vălătucilor, când își ridicau sau acopereau casele, românii apelau la ajutorul consătenilor organizând câte o “claca plină de veselie și aducătoare de spor cu cheltuială puțină”. Clăcile erau întotdeauna și un prilej de veselie, fie că cel care chema în clacă tocmea sau nu lăutari: “La cele cu lăutari se strângea lume multă și după ce se găta de desfăcat (porumbul), tineretul se dădea la jocuri. Ele țineau până despre ziuă, când era găinușa drept în creștetul capului. La clăcile acestea fetele veneau însoțite de mamele lor întotdeauna. Clăcile fără lăutari erau mai mici, cu mai puțină gălăgie, dar la acestea se torceau poveștile cele mai mândre în care năsdrăvanii sar călări printre stele până la cer.” (1)

Claca nu era doar însă doar un prilej pentru a petrece. Era în primul rând o sărbătoare a muncii făcute în comun, într-o atmosferă de voie bună. Pentru că “lumea adunată muncește cu mai mult spor și mai repede în gluma spumoasă a flăcăilor ațâțați de râsetele fetelor, în snoavele povestite cu zâmbet de unchiaș hârșit ascuns pe sub mustăți stufoase și cărunte de cei vârstnici, în cântecele de dor și de dragoste ale fetelor, care răscolesc și infioară pe cei tineri, în glasul viorilor, când sunt țigani lăutari.” (2)

Vă invit acum să o însoțim pe mai vechea noastră cunoștință Lory Panaitescu-Zătreni – redactor al revistei “Realitatea Ilustrată” în anul 1937 – în curtea Măriei a lui Pătru al Babei, printre grămezile de păpușoi înalte “de două ori cât omul”, în așteptarea clăcășilor:

“Pe măsură ce lumina zilei se stinge în pânza înserării, pe latul drumului și pe cărările înguste, oameni, femei, fete și copii suie dealul pe întrecute. Întâi vin cei de mai departe, căci au plecat din vreme și s'au pregătit mai dinainte. Vecinii mai robotesc încă, se spală, mănâncă, strâng vitele și trag cu ochiul peste uluci din când în când.

- Ce faci țață Lino, nu vii!?...

- Viu, viuu!... răspunde femeia dinapoia gardului. Da să astâmpăr vițelu' ăsta, fir'ar al drăstului!... Ptrru! Ptrru!... Nei! Net!... Cu-ti!... Cuti!... Cu-tii!... Goian, fir'ai...

Flăcăii încă nu s'au arătat. Sunt toți jos, la podul de pe Ududoiu, pe unde trece lumea și nu lasă fetele să-și vadă de cale, până ce nu plătesc vama, cu o glumă, cu o harță pentru o sărutare, că ajung sus gâfâind și roșii ca măcieșii sălbatici.

- Din vreme o luarăți, maică, zice o bătrânică.

- Nu făcurăm nimica, țață Smaranda, se apără una.

Și toate's cu ochii devale, furnicate de plăcerea așteptării. Când s'a așezat noaptea bine și bătătura e plină de suflete, s'a rânduit fiecare după pofta inimii și plăcerea tovărășiei. La mijloc s'a ațâțat un foc zdravăn de crengi, care pocnește și pârâie și taie negrul nopții, cu o pălălaie cât prunul de mare, numai limbi roșii, cu vine vineții și sfârcuri galbene, din care se desprind ochi de lumină ce se închid într'o clipire de viață scurtă. Și e mai mare minunea să vezi cum s'a făcut așezarea, în așa fel încât focul nu luminează decât bărbi țepoase ori mustăți dese ca beteala păpușoiului, ori basmale negre, trase peste frunți încrețite de ani și de griji, dar în nici un fel vreo față smeadă de flăcău sau vreun bariș albastru, alb ori galben. Tinerețea s'a proptit în mușchiul nopții, ca bureții în umezeală. Numai gura i se aude. Când începe a cânta Gena Radului pare că suspină isvorul de la poalele colinii mari…

Foaie verde matostat

lonică plecași din sat

Noaptea când ieșise luna

Și când eu dormeam, nebuna.

Of!... cum mă lăsași tu friptă

Amărâtă și învinsă

Singură și neajutată

Nici nevastă și nici fată!

Glasul subțirel care se vaită întins și suspinat, se face odată tare și-i pătrunde în inimă pe toți:

Pentru ce făcuși acum

Ionică, să mori pe drum.

Să te plimbi în București

Numa'n cântece popești,

Tămâiat și'nțepenit

Cu inelul meu gătit!...

- Aoleu, Geno, m'ai dat dracului! - strigă Pătru al Babei mulțumit. Vin la neica să te pupe.

- Ci mai stai nene, că nu ți s'o fi făcut foame deacuma...

Din colțul focului, unde-a tras iar, ca să prăjească porumb, Moș Geantă prinde a cârâi una de pe vremea lui:

Doamne, fă-mi Tu mie dar

Niște țoale de jandar,

Să umblu pe drum stăpân

Să iau fetele de sân!...

Din toate părțile se înfiripă crâmpeie de cântece, strigăte de la vreun flăcău gureș și iute, lălăite de vre-un moșneag colțos încă și în anii de dăruială, împletite de una ori mai multe fete. Încep ghicitorile și snoavele.

- Mă!... Care știe, mă?... Ce e lucru' dracului și stă'n capu'satului?...

- O fi baba mea, mârâie Moș Geată.

Dar bătrâna l’a auzit și începe a-l “mitocosi" de se strică oamenii de râs.

- Fir-ai al dracului de moșneag, că nu vrei să pui clanța la ticăloasa aia de gură, pe care ai vărsat o Dunăre de țuică... Nu's eu bețivule, crâșma e... aia de ți-a mâncat vitele și pământul!... Of, Doamne...

Dar în timpul acesta mâinile n'au stat. Păpușoiul e jumulit și drugile cu boabe galbene, ca picăturile de miere, se rostogolesc fără încetare în grămezi: atâtea mâini ce se frământă fără preget, nu e puțin lucru. Înălțimile de păpușoi necurățat se mistuie văzând cu ochii. Din când în când se mai oprește lumea, ca cei de-ai casei să descotorosească locul de foi și de coceni. În răstimpul acesta, tinerețea bate o săltată zdravănă și sucește niște roți de horă îndesată și aprigă. De se află lăutari să cânte e bine de tot; de sunt lipsă însă, se găsește cine să cânte. Și-apoi voie bună să fie...

- Lasă-mă Doamne să joc/ Până oi muri pe foc! - strigă un flăcău.

- Joacă tu în bătătură/ Eu joc cu muierea'n șură! - răspunde altul.

- Măi, claca fără de jucat/ E ca mortul nespălat/ Pe la noi nu s'a aflat!... - încheie al treilea.

O fată sprințară și “duhoasă" strigă și ea odată, în hohotele de râs ale tuturor:

- Păi!... Flăcăi!... Gura vă merge/ Da' picerele's betege./ Decât să'nvârtiți betegii/ Fetelor jucați moșnegii...

După joc, Pătru al Babei trece cu o oală de țuică din om în om. Apoi cu alta și iar cu alta, că e lume multă. Pe răcoarea nopții după joc, țuica încălzește și răcorește și iar încălzește. Curățatul începe cu mai multă iuțeală și glumele sar de pretutindeni, ca scânteile din foc. Se aud numai hohote de râs și țipetele fetelor, îmboldite de vreun flăcău, strunit de gura de țuică și plin de curaj pe întuneric.

Înainte ca ziua să fi făcut ochi, porumbul a fost curățat și lumea începe să plece în pâlcuri vesele și inimoase. Satul și-a făcut datoria și e sigur că cel ajutat și-o va face la rândul lui. Pătru al Babei rămâne să-și orânduiască fișicurile aurii. A cheltuit o vadră de țuică pentru obraz. Dar banul, banul lui puțin, nu l-a scos din nodul făcut la cămașa muierii...” (2)

Surse:

(1) Tudor Pamfile – „Agricultura la români – studiu etnografic” – Editura „Librăriile Socec&Comp” – 1913;

(2) Lory Panaitescu-Zătreni – articolul “Vorbe de clacă” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 28 iulie 1937.

Citește mai mult... »

“Junii Braşovului” – arc peste timp

Și în anul acesta  – în prima duminică de după Paști, zi cunoscută sub numele de Duminica Tomii – este programată coborârea “Junilor” în cetatea Brașovului. Obiceiul Junilor braşoveni a interesat de-a lungul timpului nu numai pe români. Saşii brașoveni s-au procupat de această datină atât de originală si de pitorească. Unul dintre primele documente care descrie acest obicei este un manuscris al lui Wilhelm Kamner (d. 1901), fost profesor de desen la Liceul “Johannes Honterus” din Braşov. Conţinutul acestui manuscris este redat de Luiza Netoliczka în articolul “Contribuţiuni la obiceiul Junilor braşoveni: o veche descriere săsească”, publicat de revista “Ţara Bârsei” (numărul din martie-aprilie 1935) şi ne descrie amănunţit acest obicei, aşa cum se desfăşura în secolul XIX:

"Taraful Junilor" -  1929

"Deja cu câteva săptămâni înainte de Paşti, invită conducătorul flăcăilor (Altkneht) pe flăcăi cu scopul de a se înţelege cum să-şi aranjeze festivalul cu ocaziunea sărbătorilor de Paşti. Sărbătorile încep de sâmbătă având loc atât după masă cât şi seara anumite solemnităţi bisericeşti (Învierea Domnului), care durează până la miezul nopţii. În Dumineca Paştilor dimineaţa se ţine înc'o dată o mare slujbă bisericească.  După masă - iarăşi după un serviciu divin mai scurt - preotul botează pe feciori (pe Juni), după aceea aceştia părăsesc curtea bisericii cântând din gură şi se duc până la crucea din Prund. Acolo, prinzându-se de mâini, fac un cerc şi încep hora, acompaniaţi de muzicanţi ţigani. După ce feciorii au jucat câtva timp, conducătorul părăseşte şirul şi intrând în mijlocul horei aruncă în sus buzduganul adus cu sine, cât se poate de drept, cu scopul să-l prindă când cade jos. Aceasta o mai repetă de două ori şi dacă a reuşit să-l prindă de fiecare dată, se întoarce în şirul dansatorilor fără să plătească amenda şi predă buzduganul vecinului său. Acesta aruncă şi el buzduganul de trei ori ca primul June şi apoi îl predă vecinului. Acest lucru se repetă de atâtea ori până când fiecare şi-a făcut rândul. Atât hora cât şi muzica şi aruncarea buzduganului par cam monotone. Singura întrerupere a acestei monotonii se întâmplă atunci când unul, din neîndemânare, nu arunca drept buzduganul, ci oblic. În cazuri de acestea publicul fuge exclamând şi ferindu-se dinaintea greutăţii buzduganului. După ce şi-au terminat jocul, flăcăii înşiraţi frumos se duc împreună cu muzicanţii la localul lor de adunare unde apoi se despart. Seara are loc un chef aranjat din banii celor amendaţi.

June din 1929 în costum tradițional

În a treia zi se ţine mai întâi slujba bisericească. După masă Junii se duc pe Coasta Prundului (Kreutzberg) unde iarăşi petrec cu jocuri, cu aruncarea buzduganului, cu mâncări, băuturi şi cu împuşcături, până se înserează. Seara se duc din nou la crucea din Prund, unde continuă jocul şi aruncarea buzduganului. Pe urmă se duc la vătaf, unde petrec cu vin cumpărat din suma adunată din amenzi. În ziua de Miercuri după Paşti atât tinerii cât şi bătrânii se duc fie călare fie cu căruţa între Pietrele lui Solomon (Salamonsfelsen). Acolo împodobesc brazii cu cruci şi cu foiţe aurite pentru cortegiu; şi în acest timp se joacă hora şi se aruncă buzduganul. După masa încep pregătirile pentru reîntoarcerea în oraş într-un cortegiu frumos. Înaintea cortegiului pornesc cimpoierul (surlaşul) şi muzicantii, călări. Apoi urmează brazii împodobiţi, care sunt duşi de feciori călări, apoi toţi Junii vin călări. În urmă se înşiră căruţele cu neamurile Junilor. Cortegiul îşi ia drumul pe Strada Ecaterinei până la crucea Moskaliu. Brazii se împărţesc în modul următor: câte doi la fiecare cruce pe unde trece cortegiul, dar la crucea din Prund se lasă patru; ceilalţi brazi se pun la casa vătafului, armaşului şi la casele membrilor din comitetul bisericesc (Kirchenvater). Joia dupa masă, Junii merg la Grader (sub Tâmpa), unde iarăşi petrec cu mâncare şi băuturi. Vineri şi sâmbătă se întrerupe această serbare, iar Dumineca se mai duc odată sub Tâmpa. Inaintea casei lui Muller joacă hora şi apoi se duc la vătaf, unde fac socotelile. Cu aceasta se termină serbarea.”

Cortegiul Junilor în drum spre Brașov - 1929

În timp, acest obicei a suferit modificări. O descriere a serbării şi câteva fotografii am găsit în săptămânalul “Realitatea Ilustrată” – numărul din 30 aprilie 1929: “A doua zi de Paşti se ţine obicinuitul serviciu divin. După masă, Junii merg împreună cu părinţii, cu neamurile şi cu alţi tovarăşi în grădina lui Zeimen, unde se așează în diferite grupuri, ospătându-se cu fripturi, prăjituri şi vinuri aduse cu ei, petrecând în discuţii vesele, muzică şi împuşcături. Către seară Junii pleacă din grădină şi se duc în Prund, jucând hora şi aruncând buzduganul la fiecare cruce, atât la ducere cât şi la întoarcere. La crucea din Prund se repetă jocul şi aruncarea buzduganului".

Cortegiul Junilor - 1937

“(…)Și anul acesta, cu tot timpul nefavorabil, au avut loc de Paşti la Brașov cunoscutele serbări ale „Junilor", la care au luat parte pe lângă un numeros public braşovean, d-nii miniştri I. Mihalache, Mihai Popovici, Voicu Niţescu şi I. Lugoşanu. Serbările „Junilor" la Paşti sunt unele din cele mai frumoase obiceiuri româneşti, caracteristice numai feciorilor din mahalaua Scheiul Braşovului. Ele ţineau altădată opt zile, începând din prima zi de Paşti şi pană’n Dumineca Tomii. Se compun din jocuri şi excursiuni, la care ia parte toată populaţia Braşovului, fără deosebire de naţionalitate. Există obiceiul ca feciorii braşoveni, “Junii”, să se ducă înainte de Paşti în zilele de Buna Vestire şi Florii, împreună cu Surlaşul, pe Coasta Prundului, anunţând începutul serbărilor prin Surlă (un fel de fluier). Surlaşul e un fel de trubadur al junilor, care ia parte la toate serbările, rămânând neschimbat în această funcţie toată viaţa. Cu surla nu se cântă însă decât la Buna Vestire, la Florii şi de Paşti când încep adevăratele serbări ale junilor.

Vrei, nu vrei... (1929)

Începutul serbărilor se face după un anumit protocol, totdeauna acelaşi. În celelalte zile se fac excursiuni la Scheiu şi în jurul lui, cea mai de seamă fiind cea de Miercuri (a 4-a zi de Paşti). Locul de petrecere în această zi e în capătul de sus al Scheiului - la „Între Pietre" - de unde se desfăşoară o minunată privelişte spre Braşov. Junii merg toţi călări, având în frunte vătaful şi armaşii, urmaţi de publicul din Braşov care vrea să ia parte la escursiune. La „Între Pietre" se întinde o horă mare, cu cântece de lăutari şi focuri de pistoale şi se petrece până’n spre seară. Atunci junii se întorc spre oraş trecând prin Groaveri în sunetul muzicilor, pe lângă porţile cetăţii şi oprindu-se apoi la Crucea Moşicoiului, sub poala Tâmpei, unde petrecerea se încheie, cântându-se în cor “Hristos a înviat!” 

Alaiul Junilor în anul 1935

Evenimentele care au trecut peste oraşul Braşov şi peste România în ultimul secol au adăugat şi alte elemente acestei frumoase sărbători. Iată cum s-a desfăşurat ea acum câțiva ani – conform relatării făcute de www.brasov.ro: “În dimineaţa sărbătorii junii coboară călare în cetate, trec pe la vătaf, armaşul mare şi armaşul mic (serje), după care în jurul orei 10 se îndreaptă spre Piaţa Prundului (azi Unirii) din faţa bisericii Sf. Nicolae. Aici înconjoară Statuia eroului necunoscut, nu înainte ca preotul paroh să le sfinţească steagurile printr-o scurtă slujbă. Urmează încolonarea grupurilor după o ordine bine stabilită şi devenită tradiţională: mai întâi Junii Tineri, urmaţi de Junii Bătrâni, Curcani, Dorobanţi, Braşovecheni, Roşiori şi Albiori. Coloana este deschisă de fanfară. Fiecare grup are în frunte vătaful, urmat de stegar, încadrat de cei doi armaşi. Vătaful poartă banderola roşie pe piept, iar armaşii mare şi mic, albastră şi galbenă, formând astfel tricolorul, ca pe vremea când aceasta era interzis. Plecând din Prund, Junii fac un popas la Troiţa Căpitanului Ilie Birt, unde cântă "Hristos a înviat!", fiecare grup în parte. Apoi coboară pe strada Mureşenilor până la Bulevardul Revoluţiei, după care urcă, ocolind pe str. Nicolae Bălcescu, trec de "Poarta Schei", în sus pe str. Căpitan Ilie, str. Tocile spre "Capul Satului" pe str. Podul Creţului şi de aici la Pietrele lui Solomon.

Un grup de juni cântând "Christos a înviat" - 1935

Pe tot parcursul călătoriei, junii sunt întâmpinaţi de locuitorii Braşovului cu urale şi aplauze, cărora junii le răspund prin a-i invita să-i însoţească "la Pietri" ca să petreacă în natură alături de ei. Odată ajunsi la Pietrele lui Solomon, într-un splendid amfiteatru natural, junii se răspândesc pe cele două platouri, la locurile amenajate din moşi strămoşi, la mesele lor. Petrecerea începe prin ieşirea la horă şi aruncarea buzduganului, pe melodia cunoscută ca "Hora junilor".  Urmează şi alte jocuri: sârba, brâul, breaza, bătuta s.a., fiind invitate la joc şi fetele. După o zi de petrecere cu jocuri, cântece şi veselie, grupurile se încolonează aşteptând să coboare de pe platoul ce domină amfiteatrul. Junii Tineri îşi ocupă locul de frunte, ca adevăraţi iniţiaţi şi păstrători fideli ai obiceiului. Alaiul părăseşte locul plin de legendă de la Pietrele lui Solomon, reluându-şi traseul de la urcare. Junii ajunşi în Piaţa Prundului nu se mai opresc la Poarta Schei (ca altadătă), ci pătrund în Cetate, fiind primiţi cu "porţile deschise", ocolesc Casa Sfatului (azi Muzeul Judeţean) şi se îndreaptă spre cimitirul bisericii "Sf. Paraschiva", în Groavei, unde se află mormântul marelui poet Andrei Mureşianu (ale carui oseminte sunt aduse de Pe Tocile în anul 1925) şi în faţa mormântului cântă "Hristos a înviat!" şi un pasaj din imnul "Deşteaptă-te Române".

Hora mare de pe tăpșan jucată de Juni (1935)

Aplaudaţi de mulţime, grupurile de juni se despart, îndreptându-se fiecare pe străzi diferite, nu înainte ca mulţimea să le adreseze vătafilor urarea "Să ne traiești, vătafe!". Documentele atestă că în anul 1931 existau şapte organizaţii ale junilor, cea mai veche fiind cea a Junilor Tineri. Ultimul grup înfiintat este cel din 1924 grupul Junilor Braşovecheni, format numai din bărbaţi căsătoriţi.”

Aşadar, trei relatări din trei epoci diferite ale acestei tradiţii frumoase păstrate de braşoveni. Sper că peste decenii cineva să povestească contemporanilor săi despre serbarea “Juniilor Braşovului”, aşa cum era ea prin anul… 2018.

Surse:

- articolul “Contribuţiuni la obiceiul Junilor braşoveni: o veche descriere săsească” semnat Luiza Netoliczka – publicat în revista “Ţara Bârsei” – numărul martie-aprilie 1935

- Articolul “Serbarea junilor la Braşov” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 20 aprilie 1929

- Articolul “Junii” de pe site-ul: www.brasov.ro

Citește mai mult... »