Magia ploii în tradițiile românești: Ritualuri vechi pentru alungarea secetei
Pentru țăranii români, seceta a reprezentat de-a lungul timpului unul dintre cei mai redutabili adversari. Sătenii erau convinși că “seceta este o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru necredința și feluritele răutăți ale oamenilor”.
Deoarece ploaia asigura fertilitatea ogoarelor și prosperitatea gospodăriilor, îndeplinirea riturilor agrare era vitală pentru comunitate. Pentru a îndupleca cerul, oamenii apelau la o gamă largă de practici magice:
- În Banat, femeile fureau o cărămidă nearsă de la meșterii cărămizari și o aruncau în albia unei ape.
- În Bucovina, gospodinele tăiau pene din coada unui cocoș pentru a le arunca în fântâni sau în foc, curățând totodată izvoarele din sat și stropindu-le cu agheasmă.
- În zona Apusenilor, exista obiceiul nocturn de a sustrage din cimitir crucea de la căpătâiul unei persoane decedate, aceasta fiind ulterior aruncată pe o apă curgătoare.
- În Moldova, credința populară dicta aruncarea unei icoane furate sau chiar a toclei bisericii într-un râu.
- Alte gesturi simbolice includeau tulburarea mușuroaielor de furnici sau sacrificarea unor broaște.
Dintre toate manifestările tradiționale destinate aducerii precipitațiilor, cele mai reprezentative rămân Paparudele, Caloianul și Udătoarea.
Paparuda
Cunoscută regional și sub denumirile de păpărudă, păpăluga, dadaloaia sau babaruga, Paparuda este cel mai răspândit ritual magic dedicat combaterii secetei. Ceremonialul era interpretat cu precădere de fete tinere, dar în anumite zone și de băieți. Iată cum se desfășura acest obicei în satele bănățene:
“Tinerele țigane își împletesc cununi de bosii pe cap, se împestrițează cu panglice rosii, cu salbe de firfirici, și merg să joace din casă în casă. O țigană mai în vârstă cântă din gură - pe o arie monotonă, pe note scurte, stacate și pe un tact repede – un șir de invocațiuni pentru aducerea ploii:
Dodoloaie, loaie
Dă, Doamne, să ploaie,
Ploiță curată
Pe rană vărsată!
Pe cea vale sacă
Norii mi se lasă.
Ploaia mi se varsă.
Să se facă spicul
Mare ca voinicul
Și rodu’
Până-n podu,
Cucuruzele
Cât grădinele!
Păpărugă, rugă
Ia'n ieși de ne udă
Cu olcuță nouă,
S’o umplem cu rouă!” (2)
Pe măsură ce linia melodică avansa, două sau mai multe „paparude” executau pași saltționari, acompaniindu-se prin bătăi din palme și plesnete din degete, imitând sonoritatea castanetelor și scandând alternativ exclamația Ha! Ha!. În acest timp, gazda gospodăriei ieșea cu o cană de lapte și, cu precădere, cu o găleată sau o doniță plină cu apă, pe care o azvârlea asupra participantelor, udându-le complet. Reacționând la acest gest, paparudele se prefăceau că se retrag în grabă, uneori alergând cu adevărat pentru a evita apa rece. Odată ajunse din urmă, își duceau rolul ritualic până la capăt.
 |
| Imagini vechi: Paparude (stânga) și Caloianul (dreapta) |
În semn de mulțumire pentru urările de rodnicie adresate familiei, ele primeau bani, produse agricole precum grâu, mălai, făină ori fasole, sau diverse textile. Gospodăria la poarta căreia cortegiul refuza să joace era considerată blestemată să întâmpine o vară neroditoare.
Caloianul
Un alt ceremonial dedicat încetării secetei era Caloianul, o datină respectată îndeosebi în a treia zi de marți de după Paști sau reluată ori de câte ori pământul crăpa de sete:
„Când seceta durează mai multe săptămâni, e obiceiul ce fetele și femeile de la țară, frământând pământ galben, să modeleze un om în miniatură – numit Caloian sau Scaloian – pe care’l pun într-un mic coșciug ca pe mort, îl plâng, îl tămâie și îl îngroapă, sau între bosii, sau la fântână, sau la puțul satului cântându-i versurile:
Caloiene, iene
Caloiene, iene
Du-te’n cer și cere
Să deschidă porțile
Să sloboaze ploile
Să curgă ca gârlele
Zilele și nopțile,
Ca să crească zilele.
(…) Caloiene, iene
Caloiene, iene
Du-te’n cer la Dumnezeu,
Ca să plouă tot mereu
Zilele și nopțile,
Să dea drumul roadelor
Roadelor, noroadelor,
Ca să fie’mbelșugată
Țara toată, lumea toată.Pentru a asigura deplina autenticitate a bocetului, considerat obligatoriu, participantele își frecau ochii cu ceapă. După scurgerea a trei zile, figurina era dezgropată și aruncată pe o apă curgătoare, având menirea de a tulbura norii asemenea apei înainte de furtună. În ziua dedicată ritualului, bărbații întrerupeau muncile agricole la prânz, petrecându-și după-amiaza la crâșmă în cântec și voie bună.”
Udătoarea
În regiunea Olteniei, chemarea ploilor se realiza printr-un obicei numit udătoarea sau fierdăritul. Iată cum descriau cronicarii desfășurarea acestui ritual în localitatea Bârca, la sfârșitul secolului al XIX-lea:
 |
| Udătoarea |
„Mare zgomot era și atunci când Dumnezeu nu vrea să dea ploaie! Numai ce vedeai dănacii, oameni în toată firea, în mijlocul nopții, unii mugind ca boii, alții bătând clopotul de la biserică, pe când alții luau căldări, hârdaie și dau fuga la Dăsnățui, le umpleau cu apă și apoi tăbărau mai întâi pe la Țigani, iar apoi plecau mai pe la toți oamenii din sat, de alegeau mai ales pe fete, le descoperiau și le făceau leoarcă de apă. Te uitai bine la ei cum fugeau bieții oameni, înecați de răcoreala apei.
După aceea puneau mâna pe cară, căruțe, sănii, le luau târâș și le duceau de le aruncau în Dăsnățui! Alătrau câinii de ziceai că au tăbărât turcii! Auzeai oamenii șoptind în cergă:
— I-auzi fierașii!
Și se închideau în casă. Așa li se făcea dacă dormeau pe-afară! Și dimineața numai ce vedeai oamenii că se duceau de-și luau carăle cu proțapele frânte, cu leucile rupte, cu roțile pierdute și nu ziceau nimic! Ba:
— Ploaie să dea Dumnezeu!“
Ritualurile de chemare a ploii din tradiția românească reflectă o legătură profundă și complexă între om, natură și divinitate, transformând momentele de criză climatică în spectacole comunitare de solidaritate și speranță. Fie că era vorba despre alaiurile pline de culoare ale Paparudelor, dramatismul ritualic al Caloianului sau energia dezlănțuită a Udătorii, aceste obiceiuri vechi au menținut vie credința că armonia și rodnicia ogoarelor pot fi întoarse prin rugăciune, jertfă simbolică și purificare.
Pentru a descoperi și alte obiceiuri fascinante ale lumii rurale, poți parcurge paginile dedicate unor datini la fel de spectaculoase, de la morala comunității surprinsă în Strigarea peste sat: De la morala populară la satira contemporană și efervescența muncii colective din Astă sară-i clacă-n sat, până la practici insolite precum cele descrise în Datini barbare de altădată: Datul câinilor în tărbacă sau riturile de trecere din articolul Datini românești: tăierea moțului și ruperea turtei.
Surse bibliografice:
- (1) Tudor Pamfile – Văzduhul după credințele poporului român – București, 1915;
- (2) Enea Hodoș – Cântece bănățene – Caransebeș, 1898;
- (3) G. Dem. Teodorescu – Poezii populare române – București, 1885;
- (4) T. Gherman – Ploaia în credințele poporului – articol publicat în revista „Comoara satelor”, numerele din februarie și aprilie 1924.
0 comments:
Trimiteți un comentariu