În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că bolile “ne sunt date de spiritele cele rele”. Românii aveau convingerea că majoritatea „beteșugurilor” pot fi îndepărtate cu ajutorul farmecelor și al descântecelor.
Oamenii au născocit farmece și descântece despre care credeau că ar putea să îi ajute în aproape orice situație: pentru alungarea bolilor (de brâncă, de bubă, de gălbenare, de gâlci etc.), pentru alungarea spiritelor rele (de iele, de smeoaică, de samcă etc.), pentru aducerea dragostei (de ursită, de scrisă) sau pentru invocarea ajutorului în situațiile limită (secetă, caniculă, furtună, pentru paza recoltelor sau a animalelor etc.).
Multe dintre aceste credințe explicau semnele ciudate din gospodărie: de ce cântă găina ca cocoșul sau ce înseamnă când îți cade foarfeca jos – ambele fiind considerate prevestiri ce necesitau intervenția imediată a babei descântătoare.
“Zilele când la sate baba Anghelușa era cea mai temută au trecut. Acum descântecele, vrăjitoriile, datul cu ghiocul și făcătura de dragoste sau de boala seacă au rămas numai de atât bune ca să le scriem în cărți”
Această situație era constatată în 1907 un redactor al revistei “Țara Noastră”.
Lecuitoarea: dușmanul medicului și medicul sufletesc al satului
Trei decenii mai târziu, reporterul Lory Panairescu-Zătreni consemna în revista “Realitatea Ilustrată”:
„Al doilea dușman al medicului comunal o constituie ceata - de multe ori inteligentă - a lecuitoarelor. [...] Știe de toate: să moșească, să ajute la lepădat, să tragă, să descânte: de rău și de bine, să facă de spart o bubă rea, să spele mortul, să-l îmbrace, să-i ia măsura cu o creangă de alun, să dea peste groapa proaspăt astupată o găină neagră groparului...
În schimb lecuitoarea Cocoșoaica, lelea Maria ori țața Constandina, ia o pasăre omului, ori o oca de țuică, ori două oare (pui) mai mici dar îi dă și leacul. Fie el untură de câine pentru ofticoși, fie buruieni pentru tuse, fie că îl trage cu cărbune, îl calcă, îl măsoară cu cuțitul."
"Însă, ca și la oraș, clientela cea mai de seamă a lecuitoarelor o formează femeile și fetele. Omul - adică bărbatul - e oricum mai puțin credul, mai merge la oraș, după “o nevoie", e scuturat, trezit, desmorțit, ca un arbore'n furtună, de serviciul militar. Femeile și fetele însă, se duc la bunele țațe sau lelițe știutoare și pentru fermece, adică fie pentru a momi pe cineva din dragoste, fie pentru a-i pierde sufletul din ură. În satul meu, sat oltenesc, departe de oraș, departe de calea ferată, țăranii spun că cutare fată sau cutare flăcău bolește din dragoste, ori din ură. Și cât adevăr în această expresie...De aici nevoia lecuitoarei de a fi medic sufletesc, de a ostoi sentimentele sau resentimentele. Câte fete, câte mame nu vin la ele pentru a curma o jale, pentru “a aduce un om" (soțul) la vatra lui, o cununie la o fată mai coaptă, ba chiar și moartea unui dușman. Descântecele și “fermecele" se fac în secret. Riturile sunt scabroase uneori, de aceea se fac cu mare fereală. Îmi propun ca, foarte curând, să dau în paginile “Realității Ilustrate" câteva exemple de farmece. Iată totuși, pentru ca cititorii noștri să’și poată face o idee, cum putem să ne vindecăm, fără Javol, Capol, Testa ori alte medicamente, de durere de cap, fără dentist de dureri de dinți, fără Gomenol de guturai și așa mai departe."
Descântec de dragoste cu busuioc și apă din nouă ciuturi
Femeile și fetele se duceau în trecut la bunele țațe sau lelițe știutoare și pentru farmece, adică fie pentru a momi pe cineva din dragoste, fie pentru a-i pierde sufletul din ură:
"Lecuitoarea ia apă din nouă ciuturi și o bate cu nouă fire de busuioc, luate din nouă sacsii (ghivece), de la nouă case. Bate apa și spune de nouă ori așa:Cuțit, cuțit, cuțitat și alămat,De nouă țigani lucrat,De nouă popi cununat,De nouă foi suflatDe nouă muieri descântat,Fă-te naiba împelițat,Și ieși de la (cutare) din creierii capului,Din fața obrazului,Din sgârciul nasului,Din limbele capului,Din dinți,Din măsele,Și du-te unde oi ști,Pe ale pustii,Și să nu mai vii.Bolnavul asvârle în apa astfel descântată nouă cărbuni, aprinși sau numai încinși și spune, la rândul lui, odată cu lecuitoarea:Eu cu apa asta, când m'oi uda,Durerile, junghiurile, cuțitele, frecările, acele, undrèlele,Mi-or ieși din creierii capului,S'or potoli durerile,Cum a potolit Dumnezeu vacile în oboare,Porcii în cotețe,Cum a potolit Dumnezeu vântu' pe tot pământu'.O frecție bună, cu apa asta și bolnavul nu mai are cuțite în creier sau în măsele."
Deochiul și vrăjile de mahala: Cazul Tita Cristescu (Miss România)
Lory Panairescu-Zătreni concluziona:
"E medieval? Posibil, dar e real. De altfel descântecele sunt în mare cinste și la București, pe la mahalale, ba uneori chiar în sâmburele orașului.
Reamintiți-vă procesul Titei Cristescu (notă: Tita Cristescu, Miss România 1926, a murit în anul 1936 otrăvită cu cianură de potasiu ascunsă în bomboane; asasinul a fost descoperit la mai bine de un deceniu, acesta mărturisindu-și crima la spovedania de pe patul de moarte), cu amănuntul scabros al unei vrăji, în care escrementul amestecat în cafeaua neagră avea un rol de seamă Dacă așa ceva s'a putut petrece în Capitală, într’o lume din pătura zisă cultă, de ce să ne mire practici asemănătoare într’un sat, sau mai multe, pierdute între coline nărăvașe? E un subiect asupra căruia vom reveni.
Și totuși trebuie să ia un sfârșit aceste obiceiuri. Sunt oameni cari zâmbesc, dar săteanul crede în ele, ca în mama lui și moare cu zile. Cel care luptă din răsputeri în această direcție e medicul de la țară. Dar cât de puțin e ajutat!"
Ce s-a schimbat? Ce a rămas aproape la fel ca și acum 80 de ani? Vă las pe voi să răspundeți…
Citește și:
- Când vin Ielele și cum te poți păzi de "ziua ielelor"
- Fugi deochi dintre ochi: Puterea descântecului de deochi în tradiția populară
- Supersiţii şi obiceiuri la naşterea unui copil
- Datini românești: tăierea moțului și ruperea turtei
Sursa:
- articolul “Satul românesc - Viața medicului de la țară” – semnat Lory Panaitescu-Zătreni – publicat în numărul din 17 martie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”
0 Comentarii