Descântecul stelelor

Creștini fiind, românii cred că cerul și podoabele lui au fost create de Dumnezeu, asemeni tuturor celor care există. Ei cred deasemenea că “cerul, fiind locașul lui Dumnezeu, al Domnului  Hristos, al Maicii Domnului, al Sfinților și al cetelor îngerești, stelele sunt făcliile ce se aprind noaptea spre a lumina sfânta lume a celor fără sfârșit.” Alte legende spun că stelele nu ar fi altceva decât niște candele sau felinare agățate de torțile cerului “ca să ne arate și noaptea locașul înfricoșatului județ al lui Dumnezeu.” Prin unele locuri din Moldova se spune că la începutul lumii nu erau stele pe cer și că ele au început să răsară abia după ce primii oameni au început să se nască. De aici și credința că stelele care împodobesc cerul noaptea nu ar fi altceva decât “lumânări aprinse ale sufletelor celor care se nasc; fiecare om are în cer o stea care lucește foarte frumos când omul se silește a face fapte bune și care nu mai licărește când omul face rău.” 

Credința populară înzestrează aștrii cerului cu puteri supranaturale. Tocmai de aceea, către stele “se îndreaptă unele rostiri de vrajă ale celor care doresc feluritele lucruri ale acestei lumi”.

Stelele și dragostea

În studiul său “Cerul și podoabele lui după credințele poporului român”, etnologul Tudor Pamfile descrie un vechi ritual – descrisul la stele – al cărui scop era ca tineriilor care îl practicau “să li se arate ursitul în vis”: “Miercurea, sau dacă nu sunt pe stele pe cer, sâmbăta seara, după ce au ieșit stelele pe cer, vrăjitoarea de desbracă în pielea goală, apoi cu o batistă luată de la cel căruia îi decântă, vine în pragul ușii și rostește de trei ori următorul descântec, fluturând mereu batista în vânt, în direcția stelei:

Tu stea Logostea, Toate stelele să stea, Numai tu să nu stai ! Să umbli’n lung și’n lat Și la noi în sat, Până unde-i găsi Scrisa lui N... La ea să te duci, Cu biciul să plesnești, Din somn s’o trezești, La mine s’o trimiți,

În vis s’o visez, Aievea s’o văz. Și unde oi vedea-o s’o cunosc; Cu biciul s’o bați La mine s’o abați, Cu biciul de foc Să nu-i vie a sta pe loc; Cu bici de curea Să nu-i vie a sta, Să nu-i vie a dormi, Nici a odihni Până la mine n’o veni!"

Tot despre stele se credea că au puterea să îți aducă dragoste și frumusețe. Un descântec pe care îl spuneau fetele către cele mai strălucitoare trei stele de pe cer era:

Trei stele gogostele, Duce-ți-vă la’mpărat, la’mpărăteasă, Dragostea le-o furați Și-o aduceți la mine în cană Și-o lăsați. Trei stele gogostele Duce-ți-vă la zâna cerului, Frumusețea i-o luați, Și-o aduceți la mine în cană, Și-o lăsați. Trei stele gogostele, Duce-ți-vă la rege și la regină, Dragostea le-o furați, Mândria i-o apucați, Și-o aduceți la mine în cană, Și-o lăsați.

Cele trei stele gogostele, Duce-ți-vă la’mpărați și împărătese, Regi și regine, Principi și prințese, La toate zânele lumii, Și tot ce-i bun culegeți, La mine cu brațul aduceți, În cană puneți, Peste cap mi-aruncați!

Stelele care alungă bolile  

Un alt vechi ritual - “de pus la stele” – avea scopul de a îndepărta “boalele”  de la cel descântat. În studiul “Materialuri folkloristice” publicat în anul 1900 de etnologul Gr. G. Tocilescu este descris modul în care descânta la stele  “vrăjitoarea Simina din Gresia, Teleorman”: 

“Rețetă: Se descântă în rachiu lunea. În rachiu se pun trei cărbuni aprinși și se sting; dacă cărbunii cad la fund e semn rău – zice-se că bolnavul nu se mai scoală și cade la o zăcere mare – iar dacă stau cărbunii deasupra – fără să se cufunde în acel rachiu – este semn bun cum că bolnavul are să se scoale îndată.”:

Tu, stea logostea, Toate stelele să stea, Dar steaua lui .... să nu stea. Să umble pe toate câmpurile, Să adune toate leacurile, Că soarele mi-a răsărit, Nouă surori au venit, Pe.... l-au tămăduit. Cu grapele l-au grăpat, Cu măturile l-au măturat, La masă de mătase l’au mânat. Toate preotesele, Toate jupănesele,

Peste ape au suflat. Apele se limpezea, Boalele lui... se sprijinea. De la.... eu le-am gonit, În cuibul berzelor le-am sorocit. Toți șerpii îi reteza, La puișori îi ducea, Boalele de la... se ridica. În cumpenile fântânilor le-am ridicat, De acolo le-am descântat, În nisipul mărilor le-am băgat, Pe... l-am sculat."

Surse:

-      “Cerul și podoabele lui după credințele poporului român” – Tudor Pamfile – 1915;

-      “Materialuri folkloristice” - Gr. G. Tocilescu - 1900

Citește mai mult... »

Fire-ai plop afurisit…

Dacă busuiocul este una dintre plantele cele mai iubite de români (citeşte şi: “Busuiocul şi farmecele de dragoste”), plopul este probabil cel mai “afurisit” dintre copaci, fiind considerat un simbol al nehotărârii şi al fricii. În popor se spune chiar că nu trebuie  “să ţii în ogradă plopi pentru că sunt copaci de pagubă”. Despre plopul înalt – cel care “creşte cu crengile şi cu frunzele drept în sus” - se spune că ar fi fost blestemat chiar de Sf. Maria: “Maica Domnului umblând odată trudită şi supărată pentru că nu putea afla pe Isus Chr. în timpul patimei sale, a voit să se odihnescă sub un plop. Acesta însă de bucurie mare şi-a tras crengile în sus. Maica Domnului se supără văzând arborele aşa de voios pe când dânsa era sfâşiată de durere şi pentru că plopul, în loc s'o umbrească de soare şi prin acesta să-i aline necazul, îşi trăsese crengile în sus, dânsa îl blestemă zicând:

Fire-ai plop afurisit, Totdeauna nerodit, Nerodit şi fără floare, Că nu mi-ai lăsat răcoare, Că tu'n sus crengile-ai tras Şi umbră nu mi-a rămas Şi de soare eu m'am ars.

Eu sunt foarte supărată, Supărată şi'ntristată, Iară tu eşti prea voios Şi te-arăţi prea curajos, De-aceea să nu'nfloreşti Nici în veci să nu rodeşti!

O altă variantă a acestei legende o găsim povestită într-o veche colindă populară: “Mergând Sfânta Maria cu losif din Ierusalim spre Viflaim şi fiind foarte ostenită de drum, a zis către Iosif:

Iosife! mi-i greu

De drumul cel rău,

Vin să ne-odihnim

Şi să ne umbrim!

După aceste cuvinte mai merseră o bucată de drum, până ce:

De un plop dădură

Şi aici stătură

De-a se răcori…

În zadar i-a fost însă toată aşteptarea şi bucuria pentru că:

Plopul se clăti,

Umbra şi-o trăgea,

Soarele-i ardea.

Sfânta Maria se mânie pe arbore şi-l blăstemă zicându-i:

Plop afurisit,

 Să creşti tu în sus,

Să nu fii rodit!

 Că umbra mi-ai dus!” 

Legenda plopului tremurător o are în prim plan tot de Sf. Maria: “Stând odată Maica Domnului sub un astfel de plop, frunzele acestuia murmurau necontenit şi nu-i dădeau pace să se odihnească. Sântă-Măria văzând aceasta, îl „înveleci" şi-i zise că'n veci să-i tot tremure frumzele. Blestemul s'a împlinit şi frunzele acestui arbore tremură necontenit chiar şi când nu suflă vântul de loc.” O altă legendă spune că frunzele plopului tremurător sunt în veşnică mişcare pentru că ştie că din lemnul lui a fost făcută crucea pe care a fost răstignit Isus. Cu toate acestea, frunzele plopului tremurător erau folosite de tinerele fete pentru a face farmece de dragoste:

“Fata care voieşte să fie iubită de feciorul preferat de dânsa şi pe care voieşte să-l facă să tremure după dânsa cum tremură frunza acestui plop, fură o viţă de păr din capul alesului său sau chiotoarea de la cămaşa acestuia şi se duce să o lege de un plop tremurător. Apoi zice:

- Cum nu stă frunza plopului, aşa să nu stea nici N. (spune numele alesului) ci să umble ne'ncetat după mine!

Astfel, crede fata că a fărmecat pe alesul ei, care sigur o va iubi numai pe dânsa iar la altă fată n'are să se mai uite.”

Un alt descântec de dragoste se practica folosind frunzele ascuţite ale plopului alb:

“Într'o sâmbătă, dar mai ales în Sâmbăta Duminicii Mari, fata care voieşte să-şi facă de dragoste, se scoală de dimineaţă şi luând cu sine pâine şi sare se duce unde ştie că să se află acest soi de plop. Aici pune pâinea şi sarea la tulpina lui şi zice:

Cum se bate frunza'n plop,

Fără vânt şi fără ploaie,

Aşa să cate norodul

Şi toţi tinerii la mine!

Apoi rupe o creangă de plop cu frunze cu tot, o duce acasă şi o pune într'un cui, înfipt de-asupra uşii din lăuntrul casei. În Sâmbăta următoare, aceiaşi fată face lăutoare din aceasta creangă şi se spală cu dânsa; acum crede ea că va fi îndrăgită şi iubită de toţi oamenii, însă mai ales de feciori. Dacă pe timpul când aduce această creangă de plop fata întâlneşte vreun fecior care o întreabă ce aduce, atunci ea crede că cu greu va scăpa de acel fecior şi că sigur îi va fi nevastă. Lăutoarea de plop cu care se spală fata o aruncă apoi între vite, pentru ca vitele să fie la fel de curate ca şi capul.”

Sursa: Simion Florea Marian – “Botanica poporală română - Plopul” – “Albina Carpaţilor” din 15 noiembrie 1879)

Citește mai mult... »