Noaptea Sfântului Andrei

Noaptea care precede ziua de 30 noiembrie – “zi de pomenire a Sfântului, slăvitului și întru tot lăudatului Apostol Andrei, cel dintâi chemat” – este fără îndoială una dintre cele mai importante din calendarul credințelor populare românești. Este o noapte vrăjită, în care fetele își pot visa ursitul, dar și un timp în care se crede că ies și umblă strigoii și în care lupii atacă gospodăriile.

Noaptea strigoilor

Conform credințelor străvechi românești, în noaptea de către Sf. Andrei, “strigoii fac hori pe la răspântiile drumurilor, unde joacă cu strășnicie până la cântatul cocoșilor”. Se crede de asemenea că “strigoii morți ies din morminte la Sf. Andrei, se întâlnesc la un loc cu strigoii vii, adică cu strigoii oameni și se bat cu cociorbele, până cântă cocoșii”. Adeseori “strigoii trag și clopotele de la biserică”.

Noaptea de Sf. Andrei este periculoasă și pentru oameni. Când strigoii morți nu au cu cine să se războiască, “se duc pe la casele oamenilor, unde cearcă să sugă sângele celor care au nenorocul să le cadă în mâini.” De aceea, pentru ca strigoii să nu se poată apropia de case, “oamenii mănâncă usturoi în această seară, se ung pe corp cu usturoi, sau numai pe frunte, în piept, în spate și pe la încheietura trupului. La casă se ung cercevelele ferestrelor, pe unde strigoii ar putea să intre sau să se uite în casă, făcându-și semnul crucii, și tot astfel urmează și la ușă și horn, pe unde de asemenea se crede că strigoii pot intra și ieși din casă”. 

 

Tot pentru a te feri de strigoi sau de duhurile rele care bântuie, “este bine ca’n această seară nimeni să nu-și măture casa, să nu lepede gunoiul și să nu-și facă lăutoare”. De asemenea, pentru că strigoii cer ajutorul lucrurilor din casă pentru a reuși să intre, toate vasele din casă (oale, străchini) “trebuie întoarse în această noapte cu susul în jos”. (cf. Tudor Pamfile – “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – Ed. Librările Socec&Comp. - 1914)  

 

Deși usturoiul prin proprietățile sale magice poate să alunge strigoii, pentru a înfrunta pericolele aduse de “lumea duhurilor vătămătoare” cel mai la îndemână mijloc e acela de a-ți face cruce atunci când simți pericolul. Vasile Alecsandri ne sfătuiește în poezia „Noaptea Sfântului Andrei”:

“Zgomot trist în câmp răsună!
Vin strigoii, se adună,
Părăsind a lor sicrii.
Voi, creștinelor popoare,
Faceți cruci mântuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfântului Andrei !”

Ziua lupului

Ziua de Sf. Andrei - numită în popor și “Ziua lupului” - trebuie ”cinstită pretutindeni cu nelucru”. Nerespectarea acestei porunci poate aduce mari primejdii, atât pentru vitele din gospodărie, cât și pentru oameni. Pentru ca “să nu strice lupii vitele și mai ales oile și caprele”, prin Bucovina era obiceiul ca gospodarii să facă “o cruce de ceară și să o lipească la vite, însă numai la cele de parte bărbătească: boi, berbeci, și anume la cornul din dreapta”. 

 

De asemenea, în această zi “femeile se feresc a toarce, ca să nu toarcă lupii la casă. Tot pentru ca lupii să nu vină, aproape pretutindeni în această zi nu se mătură, se lasă gunoiul afară, nu se rânesc grajdurile, nu se piaptănă, nu se fac zgârieturi, nu se face pomană, nu se dă nimic cu împrumut”. (cf. Tudor Pamfile – “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – Ed. Librările Socec&Comp.- 1914)

Noaptea ursitului

Încă din vremuri străvechi, fetele de măritat obișnuiau ca în noaptea care precede ziua de Sf. Andrei să practice ritualuri magice menite să le dezvăluie chipul ursitului. În această noapte “cu busuioc de la popă se culcă fetele sub perină ca să viseze pe ursit ”. De asemenea, “sara, înainte de Sf. Andrei, se strâng mai multe fete și fac niște boțurele de aluat sau mămăligă cu unt sau oloi, însemnându-se care a cui sunt, și apoi se lasă în casă mâța casei și a căror boțurele le mănâncă, acele fete se crede că se vor mărita în acel an”. (cf. Artur Gorovei – “Credințe și superstiții ale poporului român” – Librăriile Leipzig - 1915) 

 

“Prin alte părți, fetele merg în această noapte la fântână, aprind acolo o lumânare de Paști și o afundă cu ajutorul ciuturei sau lumânăricii până când se luminează bine fața apei. Când a ajuns lumânarea acolo, fata zice:

Sfinte Andrei,

Scoate-i chipul în fața apei,

Ca în vis să-l visez,

Ca aievea să-l văz !

Atunci apa din fântână se tulbură și fata vede – se spune – chipul ursitului ei”.

Un alt obicei era acela ca fetele să iasă legate la ochi afară din casă și să meargă să pună mâna pe un par din gard. De la acel par numărau nouă pari și pe al nouălea îl însemnau cu un fir roșu. A doua zi dimineață se duceau să vadă cum arată parul însemnat. “Dacă parul legat va avea coaja groasă, ursitul va fi bogat. Dacă parul va fi scurt și noduros, viitorul bărbat va fi bătrân și sărac. Dacă parul va avea mai multe crăci, ursitul va fi văduv, având și copii”.  

 

Prin Bucovina, ca să-și viseze ursitul, fetele își puneau sub pernă, în noaptea dinspre Sf. Andrei, 41 de fire de grâu și îl descântau în chipul următor:

“ Voi 41 de fire de grâu,

Eu voi adormi

Și voi hodini,

Dar eu mă rog lui Dumnezeu,

Să-mi trimită pe îngerul meu,

Să-mi arate pe ursitorul meu,

Ce mi-i dat de Dumnezeu!”

Fetele credeau că astfel își vor cunoaște ursitul, care urma să li se arate în vis. (cf. Tudor Pamfile – “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – Ed. Librările Socec&Comp. - 1914)

                              Citește și: NOAPTEA FARMECELOR

Citește mai mult... »

Lăsatul secului pentru Postul Nașterii Domnului (Filipii de toamnă)

14 noiembrie este ziua în care se lasă secul de Postul Crăciunului sau de Dulcele toamnei – perioadă de post care începe în 15 noiembrie și se încheie pe 24 decembrie. Tot în acestă zi este pomenit “sfântul și întru tot lăudatul Apostol Filip, unul din ceata dintâi, a celor doisprezece”. 

 

Apostolul Filip

Începutul postului Crăciunului coincide cu o perioadă specială a calendarului popular “cunoscută și păzită cu mare sfințenie pretudindeni pe unde locuiește poporul român”: sărbătoarea „Filipilor de toamnă”. În cele mai multe locuri această sărbătoare ține trei zile (14, 15 și 16 noiembrie), dar în unele comunități această perioadă se întinde până în 20 sau 21 noiembrie. Peste tot se crede însă că este o perioadă periculoasă pentru cei care ”nu țin Filipii așa cum se cuvine”, pentru că “Filipii sunt niște sfinți mai mari peste fiarele sălbatice sau peste lupi” care “îi poceau pe cei care nu îi respectau cum se cuvine.”  În schimb, dacă sunt cinstiți conform datinii, Filipii „apără casa de rele, de primejdii: de foc, de lupi și îndeobște de jigănii, cari strică vitele și care primejduiesc viața omului, căci dacă lupul nu găsește ceva pe lângă o casă, va îndrăzni și la oameni. Filipii apără casa de pagube, pe copii de primejdii și de alte nenorociri.”

Numeroase sunt regulile și interdicțiile care trebuie respectate în aceste zile, îndeosebi de către femeile măritate și de către văduve. Etnologul Tudor Pamfile enumera în studiul său  “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – publicat în anul 1914 – câteva dintre acestea: “Mai pretutindeni însă, cu toate că se spune că în acestă zi doar mâncare îi este îngăduit femeii a-și face, se arată totuși dinadins că gospodina n’are voie să măture prin casă sau să dea gunoiul afară. Prin unele părți din Oltenia, se mătură noaptea și gunoiul se ține strâns după ușă trei zile, după care se ardeiază și apoi se aruncă afară. Gospodina nu are voie să coase, să împungă în piele sau să ia acul ori un alt lucru ascuțit în mână; să nu coase, cu roșu mai ales, să nu macine, să nu toarcă și să nu dea nimic cu împrumut, mai ales sărături și foc. Când o da cinevașilea cenușă cu cărbuni în noaptea de Filipi, atunci vine lupul și-i mănâncă ceva de pe lângă casă; de n’are ce mânca, atunci îl mănâncă pe om.” Interdicția scoaterii gunoiului din casă are o explicație: “dacă s’ar scoate afară, lupii ar scociorî acest gunoi spre a afla un cărbune în el; se știe că lupii nu leagă - și deci nu se pot prăsii – până când nu mănâncă vreun cărbune din vatră în zilele de Filipi”.

De asemenea:

- “este bine să se spele rufele cu apă clocotită, căci numai astfel se poate opării gura gavătului (lupului)”;

- în aceste zile se lipește gura sobei cu lut pentru că „tot astfel se va astupa și gura lupului și se vor unge ochii lui, ca să nu vadă prada”; în același scop “toate foarfecile se leagă cu o sfoară”;

- femeilor le este interzis în aceste zile să se pieptene, pentru că “fiind părul încâlcit, lupii să se încurce prin păduri, să se piardă într’ânsele și să nu dea de urma locurilor unde pasc oile”;

- pentru ca întreaga familie să fie ferită de pagube, în perioada Filipilor „se ține atârnată de lemnul coșului o secure”.

Sursa: Tudor Pamfile - “Sărbătorile la români - Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – publicat în anul 1914.

Citește mai mult... »

Obiceiuri în ziua de Schimbare la Faţă a Domnului

SCHIMBAREA LA FAŢĂ A DOMNULUI, una dintre cele mai mari sărbători creştine, este prăznuită în fiecare an în ziua de 6 august. Este rememorată de creştini în această zi minunea petrecută pe muntele Tabor, atunci când Isus s-a schimbat la faţă înaintea ucenicilor Săi Petru, Iacob si Ioan “şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe la lumina”. Tot atunci s-au arătat celor trei apostoli doi dintre marii prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie. Miracolul săvârşit pe muntele Tabor este cel care a convins pe ucenicii cei mai apropiaţi ai lui Isus că Acesta nu este numai un prooroc al Domnului ci că El este cu adevărat chiar Fiul Lui. 

Citește mai mult... »

Tradiții și obiceiuri de Înălțarea Domnului

La 40 de zile după Paști, în joia din cea de-a patra săptămână de după Înviere, creștinii sărbătoresc ziua Înălțării Domnului. Este marcată în această zi ridicarea la ceruri a Mântuitorului de pe Muntele Măslinilor. Ziua de Înălțare a Domnului este de asemenea consfințită de Biserica Ortodoxă Română ca fiind ziua de comemorare a eroilor care au căzut pe câmpurile de luptă pentru apărarea și pentru reîntregirea țării.  

 

Ziua de Înălțare este cunoscută în Calendarul Popular românesc ca fiind “Ziua de Ispas”. Legendele populare spun că Ispas a fost unul dintre oamenii care au fost de față, alături de cei trei Apostoli, la ridicarea la ceruri a Domnului. În popor acestă zi mai este numită și “Joia iepelor” sau “Paștele cailor”. Conform tradiției, se credea că atunci când Maica Domnului l-a născut pe Mântuitor, în ieslea grajdului animalele au luat și ele parte la eveniment. Legendele spun că pe cât de cuminți au fost boii și oile în noaptea Nașterii Domnului, pe atât de gălăgioși au fost caii din grajd. Mâhnită de faptul că pruncul nu avea liniște din pricina nechezatului cailor, Maica Domnului le-a ursit acestora ca de atunci înainte să nu se mai sature de mâncare decât o dată pe an, în ziua în care se va sărbători Înălțarea la cer a Fiului ei.

În ziua și în noaptea de Ispas se făceau numeroase obiceiuri și practici magice: culegerea și sfințirea florilor, frunzelor și ramurilor de alun, nuc sau paltin, lovirea vitelor și a oamenilor cu leuștean, sunatul din buciume pentru alungarea relelor, încingerea peste mijloc a fetelor și a femeilor cu leuștean, oferirea de pomeni pentru îmbunarea spiritelor morților. “În noaptea de Înalțarea Domnului (Ispas), se duc flăcăi și fete mari prin alunișuri, ca să culeagă flori de alun, care înfloresc și se scutur în aceiași noapte. Florile acelea sunt bune de dragoste și de leac” – nota Artur Gorovei în culegerea de “Credinți și superstiții ale poporului român”. Același mare folclorist consemna și un alt obicei: “În ziua de Înălțarea Domnului, femeile care au în familie morți, împart azime calde, ceapă verde și rachiu pentru sufletul morților, crezându-se că în acea zi se înalță sufletele lor la cer, ca să aibă merinde pe drum.”

În vremurile trecute de Ispas femeile făceau pască și ouă roșii. “Pasca ce se face de aceste sărbători se lipește de deasupra cu frunze de leuștean (Levisticum). În Bucovina leușteanul e privit ca plantă de dragoste, fetele își descânta cu ea și o poartă la brâu.” În colinzile care se cântau în ziua de Ispas Dumnezeu cere de la ciobani: “la Ispas un boț de caș”. “În Transilvania de Ispas se taie puțin urechea mieilor și părul din coada vitelor – în semn de sacrificiu, se vede – oamenii cred că pentru înmulțire. Aici se lipește leuștean pe ferești, încingându-se cu el și bătând vitele.” (Elena Niculiță Voronca – “Studii de folclor” – Tipografia “G.A. Lăzăreanu” - 1908)

Citește mai mult... »

Duminica Mare a Rusaliilor

Duminica Mare a Rusaliilor sau a Pogorârii Sfântului Duh, este sărbătoarea creştină care încheie ciclul Pascal. Ea se suprapune cu sărbătoarea populară a Rusaliilor şi de aceea sunt foarte greu de diferenţiat obiceiurile si practicile creştine de cele precrestine. Foarte multe din datinile acestei zile sunt în legătura cu cele din ziua premergătoare, a Moşilor de vară, sau cu sărbătoarea de a doua zi, Rusaliile. S-au păstrat până azi multe dintre obiceiurile şi tradiţiile populare legate de Duminica Mare. Am selectat pentru voi - din studiul “Sărbătorile de vară la români” publicat în anul 1910 de către marele etnolog şi folclorist roman Tudor Pamfile - descrierea câtorva dintre ele:

“De cu sâmbătă seara flăcăii se duc pe la vii sau pe la păduri, unde taie nuiele mari şi frumoase de tei. Aceste nuiele le duc acasă în spinare, pe greabănul cailor sau cu trăsurile. (…) Cei care aduc pentru casa lor, cei ce cumpără sau dobândesc în dar, aceste ramuri,  împodobesc întreaga gospodărie cu nuiele de tei. Rămurelele mici le pun pe la icoane şi pe la corzile caselor, iar afară le pun pe la ferestre (între geamuri şi zăbrele) şi pe sub streasină. Mai toţi pun şi prin garduri, dar mai ales pe la ţăruşii porţii. Teiul astfel pus, oriunde ar fi, rămâne acolo uitat.”

De Rusalii...

Ramuri de tei se duc şi la biserici: “Rămurelele se aşează înaintea icoanei Maicei Domnului sau nafurarului. După serviciul dumnezeesc, preotul ia câte o mlădiţă mică şi o dă fiecărui creştin care se perindează la anafură. Aceste mlădiţe se păstrează apoi la icoanele din casă, întocmai ca salcia de Florii.” Despre aceste crenguţe de tei aduse în ziua de Duminica Mare de la biserică se crede că au puteri protectoare: “Teiul de Dumineca Mare este bun la multe. Când peste vară plouă cu piatră, este bine a se arunca afară câte o crenguţă de tei uscat, cu credinţa că făcând astfel, piatra încetează. Alteori, cu aceleaşi crenguţe, este destul numai să se ameninţe înspre partea de cer de unde vine ploaia cu piatră, ca aceasta să se risipească îndată.”

În Ţara Românescă femeile duceau la biserică în Duminica Mare frunze de tei, de mure, de soc şi de jaleş. Acestea erau lăsate acolo timp de trei săptămâni şi erau aduse acasă în a treia duminică: “Aceste buruieni, cred şi spun, că sunt bune pentru multe leacuri. Din ele se fac mai cu seama ceaiuri împotriva răguşelii şi a junghiului provenit din răceală. Cu aceste plante se descântă şi la boli, dar mai ales slujesc la vrăjile de dragoste.”

Împărţirea ramurilor de tei 

“Ca să fii ferit de futişaguri şi pierderi peste an, este bine ca cea dintâi plăcintă pe care o faci sâmbăta pentru a doua zi, pentru Duminica Mare ca s’o dai de pomană ori s’o mănânci în casă, să o pui la cuptor întâi şi să o scoţi pe urmă, să o rupi în trei părţi şi să o împarţi la săraci. Astfel nu vei fi păgubit cu nimic”.

O altă credinţă populară legată de această zi este aceea că: “spre Duminica Mare, comorile bune, care ard numai pe la zile mari, îşi arată flacăra.” O tradiţie care se mai păstrează prin unele sate din Transilvania este aceea de a se face în ziua de Duminica Mare cununi de cununie “din spice de grâu curat şi din felurite flori de câmp”. Acestea se duc la biserică “unde se păstreaza apoi la icoane, pentru toate cununiile de peste an.”

      Citeşte aici mai multe despre: Cântecele şi descântecele de dragoste.

Un obicei întâlnit prin părţile Muscelului era acela al “prinsului suratelor”: Cele două fete care vor “să se prindă surate” taie o ramură de măr dulce şi apoi merg la o fântână împreună cu un flăcău. “Acolo, una se aşează într’o parte şi cealaltă în faţa ei. Flăcăul le întreabă şi ele răspund de trei ori:

- Daţi surate pân’la moarte ?

- Dăm surate pân’la moarte !

- De azi înainte sunteţi surori ?

- Suntem !

- De azi înainte să ştiţi: nu vă mai ziceţi pe nume ci surate.

Apoi flăcăul le dă în mână crăcana de măr dulce, şi apucând una de o ramură şi alta de cealaltă, trag s’o spintece.”

La fântână...

Tot în Duminica Mare, pentru că a doua zi încep Rusaliile, era obiceiul ca seara să se ungă tocurile ferestrelor şi al uşilor cu usturoi şi cu leuştean “spre a feri gospodăriile de duhurile necurate”. Pentru că începând de a doua zi “aceste duhuri se vor război în văzduh cu duhurile bune şi din lupta lor va curge ploaie; de aceea se zice că Duminica Mare vine întotdeauna cu ploaie”.

Citește și: Moșii cei mari ai Rusaliilor sau Ziua când joacă Ielele

Sursa informaţiilor şi a citatelor: studiul etnografic “Sărbătorile de vară la români” semnat de Tudor Pamfile – publicat de Librariile Socec&amp Co. în anul 1910.

Citește mai mult... »

Moşii cei mari ai Rusaliilor

Zilele de Rusalii sunt sărbătorile care încheie ciclul marilor sărbători domnești începute odată cu Floriile. Sunt trei zile de sărbătoare, fiecare dintre ele cu o altă semnificaţie:

- Sâmbăta dinaintea Rusaliilor – numită Moşii cei mari, Moşii Rusaliior sau Moşii de vară – este una dintre cele mai importante momente ale cultului morţilor din calendarul popular.

- Duminica de Rusalii, numită şi Duminica mare sau Duminica cinzecimii (fiind sărbătorită la 50 de zile dupa Paşti)  este ziua în care comunitatea creştină sărbătoreşte Pogorârea Sfântului Duh fiind considerată şi ziua de  naştere a bisericii.

- Lunea de după Duminica Mare este cea a sărbătorii populare cu origini precreştine a Rusaliilor, timpul în care ielele sau rusaliile “joacă pe la puţuri, fântăni, cruci, răspântii, poiene” şi “fac răutăţi de tot felul pe lume”.

MOŞII DE VARĂ

Conform rânduielilor creştine, în zilele de sâmbătă “se dă pretutindeni de pomană pentru sufletele morţilor, care pomană poate consta din mâncare, băutură, haine de purtat şi altele(…). Rugăciuni pentru mântuirea sufletelor lor de păcate se pot face şi în alte zile, dar pomana cea mai bine primită de Dumnezeu este cea făcută în ziua sâmbetei.” Dintre toate zilele de sâmbătă de peste an, există în popor credinţa că “ziua cea mai nimerită pentru facerea pomenilor şi pomenirilor este  Sâmbăta Duminicii mari, numită şi Moşii Duminicii mari, Moşii Rusaliilor, Moşii de Rusalii sau, mai peste tot locul, Moşii cei mari sau Moşii de vară.” 

În aproape toate regiunile ţării se păstrează obiceiul de a se da de pomană vase de lut sau de porţelan, căni sau străchini de lemn împodobite cu flori şi umplute cu fructe, lapte, vin sau apă. “Oalele, ulcelele, cănile şi sticlele se dau de obicei pline cu vin, iar cine n’are le poate umplea şi cu apă. Cofele şi toate celelalte vase sunt împodobite pe la gură cu cununi de flori, de trandafiri mai ales, dacă sunt înfloriţi în această vreme. Printre florile înşirate pe aţă se pun şi roşcove, smochine, covrigi şi altele cumpărate toate din târg. Străchinile, talgerile, castroanele şi farfuriile se dau pline cu bucate. Aceste bucate sunt de obicei felurite soiuri de zamă sau zeamă de pasăre, purcel sau miel, cu tăieţei, orez şi altele. Farfuriile late sau întinse sunt mai ales duse umplute cu meşniţă sau orez fiert în lapte. Toate aceste lucruri care se duc a fi împărţite se numesc moşi.

O gospodină duce moşi pe la toate neamurile şi toţi vecinii, şi primeşte iarăsi moşi de la toţi aceştia. Cu acest prilej, se strâng atât de multe vase, încât rar gospodar care îşi mai cumpără altele din târg pentru nevoile casei.” Cel care dădea de pomană spunea: ‹‹  Pe lumea asta ţie, pe cealaltă, mie ! ››. Cel care primea răspundea: ‹‹ Bogdaproste ! ›› sau ‹‹ Domnul primească! ››".

Prin Oltenia, de Moşii de vară, era obiceiul ca femeile să meargă în cimitir şi să îşi plângă morţii, pentru că în această zi “păcătoşii se trimit din nou în munca iadului”. Prin Bucovina exista credinţa “că nu e bine ca cineva să mănânce până ce nu dă mai întâi de pomană, pentru ca în această zi se împărtăşesc cu sfintele taine toţi morţii şi dacă unul din neamul celor morţi mănâncă, atunci cei morţi din neamul lui nu se pot cuminica”. Prin zona Câmpulungului (Argeş) era “datina ca nănaşii să trimita finilor si mai ales celor de botez, încă şi câte o junincă dimpreună cu toate ce e nevoie la o vacă de lapte precum doniţă, satişcă şi strecurătoare.” Un alt obicei interesant se întâlnea prin unele părţi din Moldova: “cei care în toamna trecută s’au îngijit şi au dat de pomană între altele şi o masă încărcată cu tot soiul de bucate şi colaci, acum, la moşii aceştia, ei se duc să umple acea masă. Această datină se numeşte umplutul meselor. Gospodina care a dat de pomană o masă plină cu vase, merge acum cu bucate şi umple acele vase, tot pe masa dată.” 

Prin Ţara Românească în această perioadă se ţinea Târgul Moşilor, “care se începe luni şi durează până sâmbăta înainte de Rusalii, adică o săptămână întreagă.”  Târgul moşilor, care era un prilej pentru târguieli şi pentru distracţii de tot felul,  “s’a născut din târgul unde se desfăceau odată numai cele trebuincioase pentru Moşii Rusaliilor”. Cel mai cunoscut dintre aceste târguri organizate de Moşi  a fost până în perioada interbelică cel care se ţinea în Bucureşti. în celebrul bâlci organizat în săptămâna Rusaliilor  mergeau  mai ales mahalagi şi târgoveţi – dar şi burghezi -  pentru a colinda vestitele “ţuicării cu adevărata zeamă de prune adusă de la munte”- numită şi „zăpăceală” . Era locul în care copiii mâncau floricele şi “îşi sglâmboiau ochi în toate părţile şi nu se mai săturau privind la „Vasilache” sau la diferiţi comedianţi care se arătau la circuri cu „renume mondiale” şi în special la panorama lui Braun care avea toate minunăţiile pământului.” (citeşte şi “Piticul din Bâlciul Moşilor”)

Sursa informaţiilor şi a citatelor: studiul etnografic “Sărbătorile de vară la români” semnat de Tudor Pamfile – publicat de Librariile Socec&Co. în anul 1910.

Citește și: Duminica Mare a Rusaliilor 

Citește mai mult... »

Ziua Crucii la Maglavit

Ziua Înălţării Sfintei Cruci, cinstită de creștini în 14 septembrie și numită în popor “Ziua Crucii”, este poate cea mai veche dintre sărbătorile creştine, aducând aminte credincioșilor de patimile şi de moartea Mântuitorului pe Golgota. Acum ceva mai mult de opt decenii – în toamna anului 1935 - un om “a chemat lumea la pocăinţă, la mai multă credinţă în Dumnezeu şi la mai multă dragoste de oameni”. Chemarea acestuia a adunat în satul lui mulțimi impresionante de pelerini: 

“Cine este Petrache Lupu şi în ce constă celebritatea lui care vrăjeşte atâta lume urnindu-o pe anevoiosul drum al Maglavitului şi al pocăintii?  Petrache Lupu e un cioban. La şcoală n'a umblat şi nu ştie deci carte. Rămas orfan de copil, zestrea lui a fost singurătatea şi năcazul. Suferinţele nu şi le-a spus nimănui. Nici n'o putea face, fiindu-i legat graiul. Cuvânt de mângăiere n'a prea auzit de la oameni, fiindcă chiar dacă i s'ar fi rostit, nu l-ar fi înţeles, fiindu-i legat auzul.

Ziua Crucii la Maglavit
fotografie de pe prima pagină
a "Realității ilustrate"

Ciobănia în care l-a aşezat destinul l-a despărţit de oameni şi de lume dar i-a dat putinţa să trăiască în mijlocul naturii şi să stea de vorbă cu florile şi iarba câmpului, cu stelele boltii cereşti şi cu turma sa blândă de oi. Departe de freamătul lumii şi de ispitele ei, el a crescut doar sub pavăza lui Dumnezeu, păstrându-şi inima curată ca roua unei dimineţi de vară sau ca zăpada în care-şi învăleşte iarna pământul. Băutură beţivă n'a beut, nici cu tutun nu şi-a afumat gura sa; buzele lui n'au rostit cuvânt de ocară şi inima lui n'a aprins-o lăcomia după averea altuia. “ (“Viața ilustrată” – septembrie 1935).

Petrache Lupu - vorbind mulțimii 
de Ziua Crucii

Același reporter, Nicolae Colan, ne povestește despre cele trei întâlniri cu Dumnezeu invocate de ciobanul Petrache Lupu, întâlniri care ar fi avut loc în trei zile de consecutive de vineri ale anului 1935 (31 mai, 7 şi 14 iunie): “Într'o zi în care, ca atâtea ori, sta de vorbă cu sine învăluindu-şi turma cu privirea lui blândă, i s'a arătat „Moşul" într'un nor de lumină şi i-a spus: „Petrache, du-te de spune oamenilor să se întoarcă la căile mele, să se lase de fărădelegi şi să se pocăiască". Petrache n'a ascultat de porunca „Moşului". Vedenia şi-a păstrat-o pentru sine, n'a descoperit-o nimănui. Nici graiurile auzite nu le-a vădit lumii. „Moşul" i s'a arătat a doua oară, peste câteva zile. Cu aceeaşi solie. Petrache tot mut a rămas. La cea de a treia arătare „Moşul" l-a certat şi i-a poruncit aspru să cheme lumea la pocăinţă. De atunci Petrache Lupu propovădueşte ce a auzit şi ce a văzut. De atunci auzul i s'a deschis şi graiul i s'a slobozit.

Pelerini ascultând
 în genunchi slujba religioasă

Lumea aleargă din toate părtile tării şi chiar din străinătate, să-l vadă şi să-i asculte chemările. Medici, advocaţi, ofiţeri, meseriaşi, neguţători, profesori, gazetari, preoji, învăţători şi ţărani — pelerini de toate stările aleargă cu zecile de mii să asculte solia trimisă de Dumnezeu prin smeritul apostol care este Petrache Lupu. Desigur, în gloata acestor pelerini se găsesc şi necredincioşi sau sceptici, cari nu pleacă la Maglavit decât din simplă curiozitate. De întors însă — după propria lor mărturisire — se întorc, dacă nu convertiţi cel pufin cutremuraţi sufleteşte.

Fiindcă cei ce au plecat cu prejudecata de a identifica în Petrache Lupu pe un şmecher sau şarlatan gata să facă un rentabil negoţ cu presumptiva sa viziune şi îmbogătindu-se din daniile „prostimii superstiţioase" să la drumul unei vieti în stil mare, ca un al doilea Krişnamurti, au fost victimele unei reconfortante desiluzii: Petrache Lupu a rămas cu oile sale şi cu viata sa de până acuma, nerevendicându-şi nici un ban din orfandele marilor mulţimi care-l înconjoară zilnic. Căci ofrande sunt: şi încă probabil destul de bogate.

Dar ele toate sunt destinate pentru durarea sfântului locaş de închinare ce se va ridica pe locul arătării dela Maglavit. Din aceasta pricină vor rămânea probabil goale alte lăzi, expuse — după cum spun unii — de autorităţile administrative, pentru adunarea sumelor necesare ofensivii de refacere a drumului călcat zilnic de miile de pelerini...

Petrache Lupu este deci un om curat. El e sincer, fără vicleşug.

În această  curăţenie a inimii lui trebuie căutat şi temeiul credinţei cu care aleargă lumea la Maglavit. Căci, după vorba Evangheliei, numai cei curați cu inima pot vedea pe Dumnezeu.”  (“Viața ilustrată” – septembrie 1935)

Nu mă voi lansa în speculații inteligente. Și nici nu îmi doresc să stârnesc polemici, pentru că ele nu vor duce la nici un rezultat. Cum nu au dus nici în anul 1935 și nici mai târziu. Voi adăuga doar că fenomenul Maglavit a fost unul într-adevăr de masă – poate cel mai important din România interbelică.  Fotografiile făcute în 14 septembrie 1935, de Ziua Crucii, la Maglavit spun tot ce ar putea fi de spus despre pelerinajul din acele zile. Voi da totuși cuvântul unui alt reporter intrebelic, de data aceasta lui Constantin B. Isvoreanu (“Realitatea ilustrată”) - martor al evenimentului - pentru a da un plus de culoare imaginilor:

În căutarea tămăduirii
 la Maglavit

“MAGLAVITUL a marcat Sâmbăta trecută începutul unei noi faze. Biserica printr'unul dintre prelaţii ei, i-a conferit o calitate oficială. Episcopul Vartolomeu al Râmnicului întovărăşit de un sobor de preoţi a oficiat la târla din pădurea satului o slujbă divină la care, în chip de trimis laic al divinităţii, umil şi inspirat, a asistat şi Petrache ciobanul. În ziua aceea, şi cu două zile mai înainte toate drumurile au revărsat în poiana dela stână, mii şi zeci de mii de oameni. S'a vorbit de cifre fantastice. Unii au apreciat numărul pelerinilor adunaţi acolo la 100.000. Poata să fi fost mai puţini, poate mai mulţi. Impresia însă pe care o făcea imensa broderie de capete, văzută de pe estrada din mijloc, depăşea ideea de număr. Era un corp formidabil, încremenit într'o reculegere liniştită ca fundul mărilor. Petrache şi preoţii însemnau prea puţin pentru toată valea aceea în mocnîre mistică.

Femei la copacul de lângă care
 Petrache Lupu a vorbit cu... "Moșul"

Aci era minunea. Oamenii veniţi pe jos dela sute de kilometri, oamenii aduşi clae peste grămadă în trenuri aşa numite speciale, istoviţi de nesomn şi osteneală, găseau încă puterea să se mişte într'o disciplină de schit, să asculte şi să se roage, la singurul semn al degetului aspru ridicat de un păstor fără ştiinţă în vorbă şi fără pricepere în gânduri.

- „Moşul" a spus să nu mai fiţi răi... Moşul era supărat pe voi... Toţi oamenii sunt fraţi.

Şi ei ascultau sorbind cuvântul. Unde e omul care ar mai fi putut face cu atât de puţine vorbe şi cu mijloace atât de reduse, ceea ce face Petrache?

De trei luni auzeam vorbindu-se mereu de el. Şi într'o zi în trecere prin Calafat am fost să-l văd. S'a întâmplat să călătoresc tocmai într'o Vineri, în preajma Sfintei Cruci când la Maglavit urma să se ţină mare slujbă.

De la Bucureşti se formase un tren special pentru Maglavit. Un tren care aducea călători din toate părţile Moldovei, din Bucovina şi Dobrogea. Basarabeni erau foarte puţini, patru sau cinci inşi, după cum mi se spusese. Garnitura aceasta compusă din 16 vagoane, plecase de cu seara, cu o oră şi jumătate înaintea trenului de personae care porneşte la ora 10 din Gara de Nord în spre Craiova. Am ajuns-o totuşi în Slatina pe la cinci dimineaţa. La ora 6, la Craiova, personalul obicinuit are o legătură cu Calafatul.

În ziua aceea, pe peronul gării olteneşti nu mai era loc să strecori o umbrelă. Toate trenurile, din spre Sibiu, Timişoara şî Bucureşti, descărcaseră câteva mii de călători. Toţi aşteptau legătura cu Maglavitul. Cum ne-am putut urca toţi în personalul de Calafat este o minune pe care numai Petrache ar fi putut-o lămuri. Am călătorit de altfel, după moda de mult uitată, a răsboiului: pe tampoane, pe acoperiş, pe scări. Indicaţiunea de pe bilet nu mai avea nici o valoare. Călătorii de clasa întâi se amestecau la un loc cu cei din celelalte clase şi niciun controlor nu cuteza să se avânte prin culoare.
E atât de încărcat trenul acesta încât pe drum, din cauza greutăţii, trei vagoane se aprind şi trebuesc scoase de pe linie la prima haltă. Nici orarul nu mai poate fi respectat. Ajungem la destinaţie cu o oră şi jumătate întârziere. Cu toată înghesuiala şi chinul la care sunt supuşi, niciunul dintre călători nu cârteşte. Maglavitul pare că are acest dar de anticipată cuminţire a pelerinilor: se simt înfrăţiţi numai prin faptul că toţi merg în acelaşi loc, pentru a vedea pe acelaşi om. Încă o minune deci.

Petrache Lupu  vorbind unei mulțimi
 impresionante de pelerini

În halta neînsemnată până ieri aşteaptă 60—70 de căruţe cari în trei şi patru reprise ridică încărcătura trenurilor. 20 de lei de călător. Din haltă până la târla lui Petrache sunt şase chilometri, până în sat mai sunt încă doi. E preferabil să mergem până la Calafat. De acolo distanţa e ceva mai mare: 10 kilometri pe noul drum din marginea Dunării sau, 14 kilometri prin satul Maglavit, dar la Calafat se poate tocmi o trăsură sau un automobil care îşi ia angajamentul să te şi aducă înapoi. Cei mai mulţi însă preferă în chip de umilinţă duhovnicească, să facă drumul pe picioare. Aşa se face, că la un loc cu cămăşile cu râuri, cucoanele cari s'au dat jos din cl. I şi a II-a, completează pitorescul potecilor, cu voaluri şi corsajii imprimate.

Maglavitul nu cunoaşte ierarhii. Petrache însuşi nu mai face azi nici o deosebire între orăşean, oaie şi cioban. Pentru el toţi sunt, deavalma, ăia pe care s'a supărat „Moşul". Pe toţi îi tratează la fel. Pentru toţi n'are decât un pronume : voi şi biblicul vouă.

Când am ajuns, in seara de Vineri în luminişul pădurei Madona pe locurile unde ciobanul arată că a vorbit cu Dumnezeu, focuri mari din ceară de lumânări jucau umbre pe feţele a 10-15 mii de oameni.

Douăsprezece cruci imense înălţate proaspăt tremurau în negura pădurii. Şi toată câmpia din mijloc, pe o întindere de doi kilometri pătraţi părea o vastă scenă de practică misterioasă.

Oamenii inventaseră un joc nou : ardeau în careuri mari luminiţe de ceară aruncate pe pământ şi se rugau îngenunchiaţi pe margini. In mijlocul careurilor ardea un foc mare alimentat într‘una de buchete de lumânări aruncate de la distanţă. În jurul crucilor alte focuri din candele şi ceară.

Petrache apăruse pe la ora 4 şi nu mai urma să vină decât a doua zi la opt, odată cu episcopul Râmniculu'. Cei mai mulţi pelerini sosiţi pe seara, nu-l putuseră vedea şi nici nu încercau să-l viziteze în sat.

Casa ciobanului, aşezată în marginea satului pe drumul care duce la târlă era asaltată de sute de oameni, orăşeni şi ţărani. Nimeni nu îndrăsnea însă să-i calce pragul până dădea el semn că îngădue. Şi în seara aceea era prea frânt de osteneală ca să mai deschidă uşa.

Un preot din capitala Olteniei fusese ultimul cu care stătuse de vorbă, îi luase un lung interview, îl pusese să repete vorbele moşului, apoi să cânte din fluer şi la urmă să spună în detaliu tot ce simte el când pune mâna pe un bolnav, când vorbeşte oamenilor când rămâne singur, când se roagă... Petrache răspunsese la toate şi acum era sfârşit.După preot mai încercase un şofer să-i vorbească. Petrache i-a tăiat vorba înciudat:

- Lăsaţi-mă ! Voi toţi câştigaţi de pe urma mea şi în loc de mulţumire nici să dorm nu mă lăsaţi...

Făcea aluzie la şofeurii cari cer preţuri exagerate celor pe cari îi aduc dela Calafat ia Maglavit.Omul a devenit nervos şi e vecinic agitat. De aceea, după ce a închis uşa, nimeni nu cutează să-i mai bată în geam. Credincioşii se mulţumesc să-i calce bătătura curţii, şi să-i atingă uşa.

Petrache Lupu la stână

În primele săptămâni ale revelaţiilor lui, din cei 4000 de locuitori ai Maglavitului nici 20 nu credeau în el. Azi nu e nici unul singur care să nu povestească cu evlavie câte un amănunt din viaţa ciobanului şi toţi nu-l mai numesc decât „Sfântul". Când iese pe drum, oamenii i se apleacă în temenele până la pământ şi îi cer favoarea să-i atingă mâna.În procesiunea care a avut loc Vineri, 100.000 de inşi au stat îngenunchiaţi în faţa estradei de pe care vorbea el jurându-î că se vor cuminţi. Acest jurământ e singura minune pe care a făcut-o până acum Petrache, şi o face mereu. Ba mai e una : cei mai mulţi se ţin de jurământ.“ („Realitatea ilustrată“ – septembrie 1935).

Surse:

- Articolul “Fericiți cei curați cu inima – Minunea de la Maglavit” – semnat Nicolae Colan – “Viața ilustrată” - numărul august-septembrie 1935

- Articolul “Ziua Crucii la Maglavit” – semnat Constantin B. Isvoreanu – “Realitatea ilustrată” numărul din 25 septembrie 1935 din (colecția Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” – Cluj Napoca)

Citește mai mult... »