.

Căţelul pământului


Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Căţelul pămăntului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire de ursitoare, zâne, ielestafiistrigoi sau joimăriţe – ca să numesc doar câţiva dintre aceşti prieteni sau duşmani imaginari ai românului – Căţelul pământului (numit şi Câinele pământului, Grivan sau Ţâncul pământului) are un corespondent în lumea reală. Acest corespondent este un rozător care se hrăneşte cu rădăcini şi care trăieşte în tainica lume subpământeană, ascuns de ochii oamenilor: orbetele. Conform legendelor însă, Căţelul pământului “este o vietate, se pare asemănătoare câinelui, dacă nu chiar un câine, care trăieşte în fundul pământului, departe de sate, deci de locurile în care se fac fântâni. Câteodată iese noaptea pe faţa lumii, şi prin lătrăturile lui, dacă nu şi prin muşcătură, caută să înspăimânte ori să vatăme pe drumeţii rătăciţi, când întunericul este mai greu. Sunt oameni care povestesc că l-au văzut, că l-au auzit; alţii spun chiar că îl aud lătrând în fundul pământului, dacă pun urechea în pământ.(1)
Această credinţă este menţionată de altfel și de Mihai Eminescu în poezia “Strigoii”:

În numele sfântului
Taci, s-auzi cum latră
Căţelul Pământului
Sub crucea de piatră
."

Cățelul pământului speria și alunga chiar și pe celelalte duhuri din locurile pe unde el hălăduia:

“ Duhurile nu se simt la locul lor
pe unde buha uhuie înfiorând.
Pe unde latră căţelul-pământului
ele se simt la fiece pas stingherite.”
(Lucian Blaga – “Duhuri și oglinzi”)

Orbetele mic
O frumoasă legendă care circula în vechiul Regat ne dă şi explicaţia vieţii subterane a acestei vietăţi. Legenda spune că la început orbetele era un câine care păzea curtea unui gospodar bogat. Într-o bună zi, Dumnezeu însoţit de Sf. Petru, se plimbau printre oameni ca să le vadă nevoile. În timpul plimbării ei au ajuns şi prin preajma casei bogatului. Acesta însă, văzându-i îmbrăcaţi sărăcăcios,  şi-a asmuţit câinele asupra lor. Dumnezeu s-a supărat şi a privit mai întâi pe gospodarul cel bogat iar acesta s-a transformat pe dată în scrum. Şi-a întors apoi privirea către câinele lui de pază, iar acesta, de frică, s-a făcut mic și s-a ascuns în pământ. De atunci, câinele pământului trăieşte sub pământ, ascuns privirilor oamenilor.

Iată ce relatează etnograful Romulus Vulcănescu în volumul său "Mitologie Română": "Căţelul pământului duce o viaţă subterană în preajma cimitirelor din afara satelor, a crucilor şi troiţelor de hotare. Are înfăţişarea unui câine scund, lung, de culoare albă, cu ochii nu vede, o gură puternică, un glas strident. Iese noaptea din pământ, umblă lătrând în preajma drumurilor, a pădurilor şi în pustietăţi.(...) Făptură mitică funerară se aseamănă cu Cerberul, iar în privinţa obolului (cerut de la morţi), cu Charon, care pentru acelaşi obol trece sufletele cu barca lui infernală peste Styx. Doar se aseamănă, el nu are legătură cu trecerea sufletelor peste Apa Sâmbetei, în drum spre Iad, deşi deţine atribute infernale (...) Lătratul lui strident prevesteşte moartea sau alte nenorociri pe capul celui care-l aude la miezul nopţii, între toaca din cer şi cântatul cocoşilor. Din folclorul mitic căţelul pământului pătrunde în plastica ecleziastică, în care îl întâlnim sub formă de suporturi-picioare de jilţuri în două biserici bucureştene - Sf. Ilie Rahova şi Mielari."


Căţelul pământului – creatură fantastică moștenită se pare din mitologia dacilor – aduce nenoroc celui care întâmplator îl vede şi este cel care prin lătratul puternic, „cu glas ca de zimbru”, prevesteşte moartea. El controlează mormintele şi muşcă morţii de nas sau de urechi dacă nu au fost înmormântaţi respectându-se datinile:

Trei zile şi trei nopţi de-a rândul, cât stă mortul la început în groapă, vine la el Ţâncul pământului şi-l întreabă:
- Ce-ai venit peste mine?
Mortul îi răspunde:
- Am să plătesc!
Dar Ţâncul pământului nu-l slăbeşte şi trei zile şi trei nopţi la rând tot îl cihăleşte şi-l trage de nas. A treia zi el zice:
- Plăteşte-mi!
Şi mortul, de are un ban în mână, îl plăteşte; de nu, i se roade nasul, de merge omul slut la judecata de apoi.”(1).

Țâncul pământului
Tocmai de aceea, prin Transilvania, după înmormântare, merg două-trei neamuri la mormânt, îl stropesc cu apă, îl tămâiază și fac 15 mătănii, în timp ce toiagul arde, pentru ca mortul să nu fie lătrat de Cățelul pământului”.

Voi încheia spunându-vă o altă frumoasă legendă în care Țâncul pământului apare în prim-planSe zice că Dumnezeu, când a urzit lumea, a urzit prea multe și că acestea nu încăpeau sub cer. Ce să facă? Ce să dreagă? Ca să afle, trimite albina să ispitească pe Țâncul pământului. Albina a mers la Țâncul pământului, dar acesta n’a voit să-i spuie:
- Dacă-i Dumnezeu, lasă că știe singur ce să facă!
Albina, cuminte, nu s’a dus, ci s’a ascuns lângă poarta lui. Țâncul pământului, crezând că-i singur, a zis:
- Hm! El mă întreabă pe mine ce să facă. Da de ce nu strânge pământul în mână, că s’ar face ici dealuri, colo văi, și atunci toate ar încăpea pe lume.

Albina cum a auzit, a zburat la Dumnezeu și i-a spus ce a auzit. Dumnezeu, pentru lucrul acesta a blagoslovit-o să facă miere și oamenii să mănânce. De aceea e albina bună la Dumnezeu.” (1).

Sursa: (1) – Tudor Pamfile – „Mitologie românească - Dușmani și prieteni ai omului” – 1916.

Căţelul pământului Căţelul pământului Reviewed by De ieri De azi on 10:09 Rating: 5

Niciun comentariu:

Imagini pentru teme create de A330Pilot. Un produs Blogger.