Despre sărut…

Despre sărut suntem tentați să credem că ar fi un gest vechi de când e lumea. Cu toate acestea, cele mai vechi informații legate de acest mod de interacțiune umană au fost găsite abia în scrierile vedice din India (din jurul anului 1500 î.e.n.). Tot în India, un mileniu mai târziu, sărutul este menționat în “Mahabharata” ca fiind un semn al afecţiunii dintre oameni.

Brâncuși - "Sărutul"

Obiceiul de a-ți săruta iubita, membrii familiei sau prietenii a devenit comun probabil abia în antichitate. Grecii foloseau - pentru a numi sărutul - cuvintele “philein” sau “kunein”, dar ele nu se refereau sărutul pasional. Philein desemna sărutul oferit de conducătorii militari altor bărbaţi și erau o formă de recompensă pentru bravura militară. Kunein era considerat un mod de exprimare a respectului. Se pare că sărutul ca semn al dragostei este definit pentru prima dată de romani: “Romanii, totdeauna ordonați, îl clasificau în trei categorii: “basium", schimbat între rude și prieteni; “osculum" prilejuit numai între frați și cunoscuți și, în sfârsit, “suavium", sărutul clasic al îndrăgostiților.”

Sărutul putea avea de asemenea în acele vremuri și o valoare ritualică: “multe noroade din antichitate îi sărutau pe morți ca să le aspire sufletul ce-și lua sborul”. Primele interdicții ale sărutului aparțin și ele antichității: “în antica Romă, Tiberiu interzicea cu strășnicie “osculum cotidianum” (sărutul zilnic), întrucât de la el se propagau multe infirmități, iar Cato își oprea femeile să se sărute de față cu copiii.”

Sărutul mâinii este un obicei des întâlnit în antichitate: “În Iliada, Priam sărută mâinile lui Achille implorându-l să-i restituie cadavrul lui Hector. De asemenea  romanii vechi dădeau inferiorilor să le sărute mâna.”

Primii creștini “au ocolit sărutul, deoarece prin el trădase luda pe Mântuitor”. Cu toate acestea, în anii de început ai creștinismului, se încetățenește obiceiul ca tinerii căsătoriți să se sărute la sfârșitul oficierii ceremoniei religioase de cununie, întărind în acest fel legământul pe care și-l fac unul altuia în fața lui Dumnezeu.  Ceva mai târziu “apostolul Pavel întemeie uzul sărutului păcii cu care frații călugări se salutau în sihăstriile lor, de-alungul lumii.”

Citește și despre: Inelul de logodnă

Un sărut între eschimoși

Gestul sărutului și semnificația erau diferite în funcție de țară: “Multe popoare sărută cu... nasul. Eschimoșii și pământenii din Țara de Foc - ca să dăm numai un exemplu - sărută frecându-și nasul unul de altul. Acest fel de sărutare, poate din cauza originei lui, a fost botezat “sărutul malaez". Chinezii își ating obrajii rând pe rând, mirosindu-se între ei. Chiar “Citongii" din India, când vorbesc despre sărutare, zic “a mirosi" și, ca să ceară un sărut, îndrăgostiții cer “un mirositor."

Rușii din vremea Imperiului țarist obișnuiau să se sărute în ziua de Paști, oriunde s'ar fi întâlnit, schimbând urările rituale “Christos woskresi" (Christos a înviat!), “Voistino woskresi" (Adevărat a înviat!). Obiceiul acesta mai dăinuește încă și astăzi la multe popoare, mai cu deosebire la anglo-saxoni, ca sărutul sub vâsc, în seara Sfântului Silvestru. Olandezii și englezii socotesc imoral sărutul între bărbați. În evul mediu apare și “sărutul franțuzesc”, care se dădea numai pe obraji.

Sărutul franțuzesc  care...
 lasă urme pe obraz

Sărutul a avut și o valoare legală în Statele libere ale Americii de Nord, în tribunalele cărora era destul să se sărute Biblia, spre a da o formă solemnă și absolută unui jurământ.”

În unele state europene precum Marea Britanie sau Germania, gestul sărutului pe obraz se practica atât între femei cât și între acestea și bărbați, dacă aceștia se cunoșteau bine între ei sau dacă erau din aceiași familie. Importanța sărutului de despărțire era atât de mare în Anglia încât femeile, atunci când bărbații lor plecau pentru mai mult timp pe mare, îi sărutau atât pe soți cât și pe însoțitorii acestora. Tot în Anglia însă, era considerat un sacrilegiu ca bărbații să se sărute între ei pe obraz.

Un sărut...
cinematografic

Epoca interbelică – datorită apariției cinematografului – a fost perioada în care sărutul a fost ridicat la rang de artă: “Odată cu apariția cinematografului, sărutul a suferit o evoluție însemnată. El a fost măsurat cu metrul (notă: de peliculă) și minutul și fiecare star sau divă a ținut să se lanseze și să-și breveteze sărutul printr'un fel cât mai characteristic și personal. Astfel, au ieșit săruturile de femei fatale, pe vremea Polei Negri și a Tedei Bara; de seducătoare, tip Marlene Dietrich și Greta Garbo, precum și o mulțime de alte “wamp", începând cu Joan Crawford, Clara Bow și sfârșind cu întreg convoiul colegelor lor. Cam în aceeiași măsură s'a urcat și gama săruturilor bărbătești, de la Valentino, la Gilbert, Menjou etc. etc.".

Japonezi - dragoste exprimată
 doar prin tandrețea privirilor

Dar și în câmpul acesta se desfășoară o mare contraofensivă. Întâi, japonezii care neavând sărutul printre instituțiile și limbajul lor, au pretins ca filmele trimise în Japonia să fie lipsite de acel act neînțeles lumii lor. În urmă, au intervenit legile morale și cenzurile, care au disciplinat sărutul într’un hotar matematic de atâtea minute și atâția metri. Dar și în acele câteva minute și câțiva metri sărutul îngăduit trebuie să fie supus strășniciei unor anumite reguli.”

“Nu mă sărutați !"

Tot în perioada interbelică însă: "Un bacteriolog american a pornit o luptă aprigă împotriva sărutului, definindu-l ca un microb aducător al nu știu câtor boale și alte nenorociri ce se abat asupra seminției omenești. Dar și această descoperire păcătuiește prin prea puțină originalitate. Principiul higienic al interzicerii sărutului s'a răspândit în lume mai ales pentru apărarea copiilor de posibilitatea infecțiunilor. Chiar astăzi copiii americani, pe stradă, acasă și oriunde, umblă cu o pestelcuță la gât pe care sunt brodate vorbele “Nu mă sărutați !".

Ultimul, în sfârșit, a apărut sărutul radiofonic. Numai că de aici s'a iscat un mare neajuns. Cum sărutul natural pare să nu fie destul de radiogenic, interesații au trebuit să caute un surogat, care să dea ascultătorului de departe impresiunea sărutului autentic. Și l-au găsit frecând o bucată de plută de geamul unei oglinzi. Nu e profanare?...”

Epoca noastră a mai adăugat un capitol la această lungă listă a tipurilor de sărut (romantic, amical, ritualic, de vasalitate, de respect, radiofonic...): sărutul virtual. Acesta este un sărut la distanța, simulat prin trimiterea de emoticoane în spațiul virtual sau prin scrisori pe ale căror pagini este imprimat conturul buzelor. Nu e și asta o profanare ? 

Sursa: articolul „Sărutul” – semnat “G.R.” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” din 20 februarie 1935