Paparudă-rudă, vino de ne udă

Pentru țăranii români seceta a fost întotdeauna unul dintre cei mai mari dușmani. Ei credeau că “seceta este o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru necredința și feluritele răutăți ale oamenilor”. Tocmai de aceea uneori “seceta-i binefăcătoare, căci mai aduce lumea la calea adevărului, deschizându-i ochii asupra căilor rătăcite și a deșertăciunilor lumești aduse de toată îmbuibarea și huzurul.” Seceta nu era privită însă doar ca o posibilă pedeapsă divină. Se credea și că “de cele mai multe ori ploile sunt legate de oameni care au interesul să nu ploaie; între aceste soiuri de oameni se numără cărămidarii, care au nevoie de soare spre a li se usca cărămida, și care trebuie izgoniți ca să înceteze seceta, - negustorii și jidovii, de pe la târguri, care vor vreme frumoasă pentru facerea negoțului lor și care, pentru împiedicarea ploilor, se slujesc de strigoaice.”(1)

Secetă...

Pentru că ploaia era cea care aducea bunăstare în gospodăriile țărănești, practicarea ritualurilor de aducere a ploi erau importante în viața satului românesc. Pentru dezlegarea cerului si aducerea ploilor  se practicau o multitudine de obiceiuri. Vă voi spune doar câteva dintre ele:

-  prin Banat femeile trebuiau să fure o cărămidă nearsă de la țiganii cărămidari și să o arunce în apă;

- prin Bucovina, pentru aducerea ploilor, femeile tăiau câteva pene din coada unui cocoș și le aruncau în fântână sau în foc; deasemenea ele curățau fântânile din hotarul satului și le stropeau cu agheazmă;

- prin Apuseni era obiceiul de a se fura noaptea din cimitir crucea de la capul vreunui bețiv, cruce care trebuia mai apoi aruncată într-o apă curgătoare;

- prin Moldova oamenii credeau că pe vreme de secetă trebuie să arunce o icoană furată sau chiar toaca bisericii pe o apă curgătoare;

- tot pentru aducerea ploii trebuia să zgândărești mușuroaiele furnicilor sau să... omori câteva broaște.

Dintre ritualurile practicate pentru aducerea ploii cele mai cunoscute sunt Paparudele, Caloianul și Udătoarea.  

Paparuda

Paparuda (numită și păpăruda, păpăluga, dadaloaia sau babaruga) este unul dintre cele mai răspândite ritualuri magice practicate pentru alungarea secetei. Este „jucat” de fete tinere de cele mai multe ori, dar și de baieți prin unele locuri. Iată descrierea unui astfel de ritual, așa cum era el practicat în Banat: “Tinerele țigane își împletesc cununi de bosii pe cap, se împestrițează cu panglice rosii, cu salbe de firfirici, și merg să joace din casă în casă. O țigană mai în vârstă cântă din gură - pe o arie monotonă, pe note scurte, stacate și pe un tact repede – un șir de invocațiuni pentru aducerea ploii:

Dodoloaie, loaie Dă, Doamne, să ploaie, Ploiță curată Pe rană vărsată! Pe cea vale sacă Norii mi se lasă. Ploaia mi se varsă. Să se facă spicul Mare ca voinicul

Și rodu’ Până-n podu, Cucuruzele Cât grădinele! Păpărugă, rugă Ia'n ieși de ne udă Cu olcuță nouă, S’o umplem cu rouă!” (2)

Paparude

După ritmul cântecului, două sau mai multe “paparude" joacă în mod săltător, bătând din palme, plesnind din degete, imitând sunetul castanetelor spaniole și repetând alternativ exlamațiunea Ha! Ha! În timpul acesta stăpâna casei ia o cană cu lapte dar mai cu seamă o găleată, o doniță cu apă și o aruncă pe dânsele, udându-le de sus până jos. Zărind’o, paparudele se prefac că fug; uneori fug în realitate, mai ales când apa e rece. Însă cele din urmă sunt ajunse și tot nu scapă de botezul, de ploaia ce invocă. Apoi, după diferite urări de viață fericită, primesc sau o monedă, sau o strachină de grâu, de mălai, de făină, de fasole, ori un caier de lână, o rochie etc. În același mod purced din casă în casă, și aceluia la care nu joacă “paparudele", există credința că nu-i va merge bine vara ce urmează".(3)

Caloianul

Caloianul era un alt ritual practicat pentru curmarea secetei. Era o datină care se ținea de obicei în a treia zi de marți de după Paști, dar care se repeta de-a lungul anului atunci când seceta pustia ogoarele: „Când seceta durează mai multe săptămâni, e obiceiul ce fetele și femeile de la țară, frământând pământ galben, să modeleze un om în miniatură – numit Caloian sau Scaloian – pe care’l pun într-un mic coșciug ca pe mort, îl plâng, îl tămâie și îl îngroapă, sau între bosii, sau la fântână, sau la puțul satului cântându-i versurile:

Caloiene, iene Caloiene, iene Du-te’n cer și cere Să deschidă porțile Să sloboaze ploile Să curgă ca gârlele Zilele și nopțile, Ca să crească zilele.

(…) Caloiene, iene Caloiene, iene Du-te’n cer la Dumnezeu, Ca să plouă tot mereu Zilele și nopțile, Să dea drumul roadelor Roadelor, noroadelor, Ca să fie’mbelșugată Țara toată, lumea toată.

Caloianul

Ca să poată plânge, căci plânsul este obligatoriu, se freacă cu ceapă la ochi. După trei zile dezgroapă Caloianul și’l aruncă pe gârlă, ca să tulbure norii și apele, cum se întâmplă înaite de ploaie. Bărbații ară numai până la prânz în ziua Caloianului, iar de la amiază până seara beau și joacă la cârciumă.”(3)

Udătoarea 

Prin Oltenia, pentru a porni ploile se practica o datină numită udătoarea sau fierăritul. Iată cum se desfășura acest ritual la Bârca pe la sfârșitul secolului al XIX-lea: “Mare zgomot era și atunci când Dumnezeu nu vrea să dea ploaie! Numai ce vedeai dănacii, oameni în toată firea, în mijlocul nopții, unii mugind ca boii, alții bătând clopotul de la biserică, pe când alții luau căldări, hârdaie și dau fuga la Dăsnățui, le umpleau cu apă și apoi tăbărau mai întâi pe la Țigani, iar apoi plecau mai pe la toți oamenii din sat, de alegeau mai ales pe fete, le descoperiau și le făceau leoarcă de apă. Te uitai bine la ei cum fugeau bieții oameni, înecați de răcoreala apei.

Udătoarea

După aceea puneau mâna pe cară, căruțe, sănii, le luau târâș și le duceau de le aruncau în Dăsnățui. Alătrau câinii de ziceai că au tăbărât turcii! Auzeai oamenii șoptind în cergă:

- I-auzi fierașii !

Și se închideau în casă. Așa li se făcea dacă dormeau pe-afară! Și dimineața numai ce vedeai oamenii că se duceau de-și luau carăle cu proțapele frânte, cu leucile rupte, cu roțile pierdute și nu ziceau nimic!  Ba:

- Ploaie să dea Dumnezeu !“ (1)

Surse:

(1)  Tudor Pamfile – Văzduhul după credințile poporului român – București,1915;

(2) Enea Hodoș -  Cântece bănățene – Caransebeș, 1898;

(3) G. Dem. Teodorescu – Poezii populare române – București,1885;

(4) T. Gherman -  Ploaia în credințele poporului – articol publicat în revista “Comoara satelor” numerele din februarie și aprilie 1924.

Citește mai mult... »

Joacă bine Moș Martine...

Motto:

Joacă bine Moș Martine,

Că-ți dau pâine cu măsline!

În vremea sărbătorilor de primăvară mai cu seamă, satele românești și maidanele mahalalelor din marile orașe erau luate cu asalt de ursarii care “jucau ursul” și care cutreierau ulițele. Victor Bilciurescu consemna în anul 1945 în volumul “București și bucureșteni de ieri și de azi”: “Pe vremea mea, cu deosebire la mahala, lumea căsca gura cât timp țiganul își juca ursul și se ținea după el de-a lungul uliței. De acolo și zicala: “S'a strâns lumea ca la urs''. Jocul consta din câteva mișcări ritmice ale ursului, după cântecul și bătăile în ciur ale ursarului, dintr'o luptă între ursar și nenorocitul prizonier flămând și cu spinarea tobă de ciomegele stăpânului și care se termina cu întinderea ciurului la spectator, care zvârleau în ciur unul sau doi gologani.

Joacă bine Moș Martine...

Acest biet patruped mai îndeplinea și alte misiuni la mahala: călca de durere de șale. Bolnavul se așeza pe o țoală în bătătură cu fața în jos, iar ursul condus de țigan se urca precaut cu câte-și patru labele pe spinarea pacientului, operație care însă costa mai mult decât căscatul gurii la joc. Altă rețetă bună de leac o mai dăruia ursul cu cele câteva fire de păr din blana ce i se smulgea tot în schimbul câtorva gologani, fire de păr cu care se afumau bolnavii ce sufereau de cine știe ce alte metehne. Cei ce astăzi au prilejul să întâlnească ursari, să nu creadă că ursul acestora este tot una cu cel din pădure. O pot afla din gura vânătorilor experți în acest soi de vânat. Cel din lanț nu mai are nimic din fiara semenului său din libertate, ci este este atât de slăbit și de șubrezit, încât chiar de-ar mai fi lăsat în libertate, nu ar mai putea redeveni puternicul rege al fiarelor pădurilor noastre de munte.” (1)

Călcătura ursului
 "un remediu pentru durerile de șale"

Folcloristul Artur Gorovei relata și el despre modul în care – pe la începutul secolului trecut - sătenii din Ibănești, județul Tutova (județul Vaslui de azi) reacționau atunci când un ursar ajungea cu ursul lui în sat: “Poporul de aici (Ibănești – Tutova), mai ales femeile, cum văd vreun țigan cu ursul, îl cheamă, să-i joace ursul și să-l vâre și în casă; și dacă o întrebi pentru ce, ea’ți răspunde: ‹‹așa-i ghine să hie, numai giocuri și veselii în ograda mè, iar din casă ursul ni-o scos faptu’, și de’acu are să ne meargă ghine.” Tot Artur Gorovei consemna și câteva dintre vechile credințe ale românilor referitoare la urs:  

Satul adunat la jocul ursului

- “ursul se zice că ar fi fost fecior de popă; când a ieșit Maica Precista la biserică, el a speriat-o orăcăind, și blăstămat fiind de ea, s’a făcut urs”.

- „când visezi urs înseamnă noroc”.

- “se crede că dacă cineva are durere de șale, este bine ca ursul să-l calce și apoi îi va trece durerea”. 

- “cine vorbește pe întuneric suferă de spăriet; fă-i cu păr de urs, că scapă; pentru friguri căpătate de frică e bine să te afumi cu păr de urs”.(2)

Citește și: Europa văzută prin ochii unui ursar

Perioada interbelică a adus cu ea modernizarea societății românești. Odată cu această schimbare ursarii au devenit tot mai rari în peisajul satelor și al mahalalelor noatre. Scriitorul Felix Aderca surprindea această schimbare într-un articol publicat în numărul din 12 mai 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”:

“Pe drumuri de țară, prin târguri mai rar, prin mahalalele orașelor, ursarii se ivesc într'un nour de praf și zvonuri de tobe și de alămuri care stârnesc spaima și lătrăturile tuturor potăilor de curte. Tras de un lanț prins în nasul cu belciug, bietul urs calcă domol, ca un elefant în miniatură, legănându-se de parcă ar umbla numai pe covoare. 

Ursul joacă "prin zvonuri de tobe"

Stăpânul lui e un prinț al Indiei, ajuns după rătăciri milenare cerșetor, prin jalnica Europă; din vechile-i halate de mătase și podoabe de aur cu smaralde n'au mai rămas decât zdrențele unor izmene peticite, unor opinci desfundate și brâiele ferfenițite cu paftale de plumb. Zulufii de odinioară răsuciți în mirodenii pe tâmple, sunt azi lațe nepieptănate, invadate de toate speciile de păduchi. Bietul urs, după ce a învățat să salte de mic pe un cuptor încins cu jar dedesubt, saltă acum numai la o vorbă a țiganului, se lasă jumulit de firele de păr brumăriu, care sunt bune la descântece de spaimă și calcă șalele țăranilor desnodați și ale țațelor. Răcnetele în versuri libertine ale ursarului, care nu se teme de afurisenia Academiei și nu sție ce înseamnă pornografia, încântă mai mult pe ascultători decât pe urs, a cărui partener de câștig e zeciuiala pâinii sau a mămăligii primite în dar. Am deplânge pe urs și am blestema pe țigan, dacă n'am vedea că e singura întovărășire dintre om și animal, pentru viața de azi a amândurora. E amarnică soarta ursului educat pe cărbuni și crunt destinul indianului coborât la starea țiganului de pustă și bărăgan, dar cine le oferă o viață mai bună? În mizeria lor, ursul ține la țiganul care-l bate și tiganul dă de mâncare ursului, care aduce satul, cu merinde, întru întâmpinarea lor.

Ursarul și ursul lui

Nu s'a dat încă nici o circulară către jandarmi care să împiedice meseria ursarului: Semn bun… Dumnezeu n'a uitat de tot pe urs și pe țigan!... Căci poate nu e departe vremea când vom lua ultima pereche de urși, să-i prăsim, să-i creștem, de la mâna ursarului, ca să nu-i pierdem cu desăvârșire, așa cum am pierdut zimbrul, de la care nu ne-a mai rămas decât efigia”.(3)

Cu toate acestea rămânea nostalgia vremurilor trecute, pe care Radu Gyr o transpunea în versuri:

Tot mai rar prin mahalale desfundate

Primăvara, trec țigani ursari,

Cu obrajii arși de zări înveninate,

Cu amieze largi în ochii mari.

Trec ursari, ducând prin praf și șanțuri

Urșii mohorâți și pădureți.

Parcă duc pădurile în lanțuri,

Parcă duc mormane de tristeți…”(4)

Surse:

(1) Victor Bilciurescu – “București și bucureșteni de ieri și de azi” – Editura “Universul” – 1945

(2) Artur Gorovei – “Credinți și superstiții ale poporului român” – Editura “Librăriile Socec&Comp.” – 1915

(3) Felix Aderca – articolul “Ursul și prietenii lui” – publicat în numărul din 12 mai 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”

(4) Radu Gyr – “Țiganii ursari” – publicată în numărul din 17 iunie 1939 al revistei “Universul Literar”

Citește mai mult... »

"Strigarea peste sat"

“Strigarea peste sat” a fost unul dintre cele mai populare obiceiuri practicate în lumea satului românesc de altădată. Fiind organizată în perioada Postului Sfintelor Paști – o perioadă de recunoaștere dar și de îndreptarea a păcatelor – în timpul “strigării peste sat” românii satirizau năravurile locuitorilor obștei. Această practică era întâlnită în majoritatea aşezărilor din Muntenia, Transilvania și Banat și avea loc cu precădere de Lăsatul secului sau în Joia Mare. Articolul “Strigarea peste sat – datină veche”, publicat în numărul din martie - aprilie 1898 al “foii enciclopedice literare lunare” ‹‹Revista Ilustrată››, descrie modul în care se desfășura acest obicei într-un sat de pe Valea Hațegului, la sfârșitul secolului al XIX-lea:

"Strigarea peste sat" în Glod - Maramureș

“Miercuri seara, adecă în seara spre Joia Paștilor, se adună feciorii şi copilandrii din sat toţi pe dealul din apropierea satului. Iar copiii mai mici, cum sunt cei de şcoală, se suie prin arbori în grădinile părinţilor. Cei de pe deal fac motoşini de paie, le pun în bâte şi le aprind şi fac diferite jocuri de foc. Cei mai mari îmbracă câte o roată stricată cu paie, o aprind şi-i dau drumul pe deal la vale. În timpul acesta strigă din răsputeri, câte unul ori toţi laolaltă vorbele acestea: ‹‹Aure – maureee!!!››. Iar ceata de feciori, ce-i postată pe alt deal, îi răspunde:

- Ce ţi-e maure, ce ţi-e?!

- M'a îndires! (notă: mi-a poruncit)

- Cine te-o îndires?

- M'a îndires Petru Plopenilor să-i fac un pod de aur până la Firuţa Păuneștilor.

Asta-i o strigare măgulitoare, semn că Petru cu Firuţa îşi sunt dragi şi s'or lua după Paști. Dar vin altele, batjocoritore, la adresa celor ce au făcut ceva rău. Aci se strigă public toate defectele ori-şi-cărui sătean, bunăoră ca:

- Aure - maureee!!!

- Ce ţi-e, maure, ce ţi-e?

- M'a îndires.

- Cine te-a îndires?

- M'a îndires Istode al Toteștilor să abat apele pe la Măriuca lui să se spele de cenuşă.

Aci dau în Măriuca că umblă cu télele (hainele, veștmintele) nespălate, ori că ea-i tot cănită (nespălată). Ori:

- Aure - maureee!

- Ce ţi-e maure, ce ţi-e?

- M'a îndires.

- Cine te-a îndires?

- M'a îndires Sofica Silvăşenilor să duc de prânz la Todica ei, că ea nu știe unde-i?

- Tu știi unde-i?

- Ba!

- Du-te la jupânul Iţig şi întrebă, că de nu-i acolo, atunci de bună seamă-i la jupânul Ştrol!

Aici, precum vedeţi, bate în Todică, că-i beţiv. Ori:

- Cine te-a îndires?

- M'a îndires popa, mă, să merg la Nastasia Ursuţului să-i gat cusăturile, că şuba n'are mâneci, cămaşa n'are spate, opregul nu-i deloc…

Aici bate în fata leneşă. Ori:

- M'a îndires popa, mă, să merg la Ionul primăriului să-i spun să steie cu furceriul de-a îndemână, că vine Rusalina ai strigoaie şi-i duce laptele de la vaci şi de la oi!

Atunci strigoaiele la care li se strigă numele nu mai pot de năcaz pe feciori şi aleargă după ei, dar atunci nu mai au putere; nici o strigoaie nu rămâne cruţată atunci.

Nenumărate sunt batjocurile ce se strigă atunci peste sătenii cunoscuţi ca cuprinşi de ceva patimă: beţie, lene, lux, fudulie, neghiobie, cămătărie, avariţie etc. Dar junii pentru aceea nu sunt traşi la nici o răspundere, nu sunt pedepsiți ca calumniatori. Atunci, în Miercurea de Paști seara, nu se lasă nici o ţoală (haină, veșmânt) pe afară, că vine ‹‹Joimari›› şi le spurcă.

În timpul din urmă însă a început a se cam părăsi această datină, parte că ce trecuse în abuz, de strigau vorbe proaste fără cumpăt peste persoane nevinovate, parte că s'au amestecat oficialii administrativi şi i-au înţărcat pe feciori de la aceste datini. Dar pe ascuns, colo noaptea târziu, tot se practisează această datină, ci mai cu băgare de seamă şi mai cu rezervă ca de altădată”.(1)

Puțini erau cei care scăpau “nestrigați peste sat” şi era considerată o mare onoare să nu fii pomenit în această seară. Mai mare era ruşinea însă pentru cei “strigaţi” de două sau chiar de mai multe ori. Obiceiul “Strigării peste sat” nu s-a pierdut. El se mai practică în satele noastre, “ușor modernizat”:

“- Alimolile, alimolile, măăă!

- Da’ ce ți-i alimolile, măăă?!

Păi mi-i alimolile, mă!,

Că președintele măăăă!,

Nu repară drumu’, măăă!,

Șî se duce la mierea lui Tuta, măăă!

În cotrulă, măăă!...

Ș-o să deie în gropane, măăă!” (2)

Sau:

„- Aure, maure, mă!

- Aure, maure, ce ţi ţie, mă?

- Ce ţi ţie, nu mi mie, mă!

- Ai aflat că fata lu’ …..

Umblă pân sat,

Cu păru’ buclat,

Cu cămeşa parfumată,

Cu gura rujată!

Numa’ acasă

Îi tare lenoasă!

Dîn zori până-nserat

Şade toată zîua-n pat

Numa sara să scoală

Şî fuge la a lu’... în poală!

- Şi ce să-i facem, mă?

- Aure, maure, mă!

Să facem un pod de c...t

Până la ea în pat! (3)

Surse:

(1) articolul “Strigarea peste sat – datină veche” – semnat “Hațeganul” - publicat în numărul din martie - aprilie 1898 al “foii enciclopedice literare lunare” ‹‹Revista Ilustrată››

(2) studiul “Restructurări tematice și conotative într-un obicei tradițional din zona Făgetului – Strigarea peste sat” – Ion Căliman

(3) articolul ‹‹„Joii Mari” sau „Strigarea peste sat”, premergătoare talk-show-urilor televizate›› - semnat Matei Mircioane - www.argument-cs.ro

Citește mai mult... »

Lumea pețitoarelor de altădată

În pețit...

O prezență constantă în societatea românească - dar nu numai - au fost întotdeauna pețitorii. Aceștia erau cei care se îndeletniceau cu „potrivirea destinelor” și cu „facerea de căsătorii”. Ei erau de cele mai multe ori „tocmiți dintre cei buni de gură, veseli şi care se pricepeau la peţit sau stărostit“. Intermedierea făcută de ei era deosebit de importantă pentru că: “oricine știe că multe femei nu se pot mărita pentru că moravurile interzic femeii de a alege și de a se oferi ea însăși după plac. Ea trebuie să se lase pețită, adică aleasă, dar ea singură nu trebuie să pețească. De nu o va cere cineva, ea intră în marea oștire a bietelor femei care nu și-au atins scopul vieții și care din pricina lipsei unei existențe sigure ajung în mizerie, ba de multe ori, de râsul lumii.” (A. Bebel  - “Femeia în trecut, prezent și viitor” - 1898)

În lumea satului “primul pas spre realizarea căsătoriei este pețitul. Pețitul îl face feciorul și părinții săi printr'o cunoștință sau rudă, de obicei o femeie, care este trimisă la familia fetii, unde aduce la cunoștință dorința celor din partea cărora a fost trimisă, de a lua pe fată în căsătorie. Pețitoarea mai expune care-i situația feciorului și ia la cunoștință situația fetii precum și răspunsul părinților fetii la cererea în căsătorie”. (Ilie Radu – “Monografia satului Belinți” – revista “Sociologie românească” – 11 noiembrie 1936).

Pețitorii erau o prezența indispensabilă și pentru aranjarea căsătoriilor celor din clasa avută. O cronică de la sfârșitul secolului al XVIII-lea ne spune că “Gheorghiță Jianul, al doilea fiu al lui Hagi Stan, se însoară în 1781 cu Zoița, fiica puternicului boier Ștefan Pârșcoveanu; pețitoare fuseseră o Știrboaică și o Bengească.” (Constantin V. Obedeanu – articolul “Ceva despre Neamul Jienilor” – publicat în “Arhivele Olteniei” din iulie-august 1925). Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea intermedierea căsătorilor devenise deja o afacere: “nenumărate agenții de căsătorie, puternic  organizate, pețitori și pețitoare de tot felul, se îndeletnicesc cu negoțul și caută candidați pentru ‹‹ sfânta căsătorie ››. Acest negoț e plin de câștig mai ales atunci când se ‹‹ lucrează ›› pentru membrii claselor înalte.”  (A. Bebel  - “Femeia în trecut, prezent și viitor” - 1898)

Nu îmi propun însă să fac o istorie a acestei îndeletniciri milenare. Vă invit doar să pătrundem împreună în lumea unei pețitoare din perioada interbelică. Numele ei era Clementina  și era “o femeie fină, de un romantism exagerat, care-și ducea viața din greu, alergând de dimineța până seara pe vreme oricât de rea, de la un capăt la altul al Bucureștiului, predând lecții de franceză”. D-șoara Clementina a renunțat la ocupația de profesor  “pentru că îi mergea prost de tot” – nimic nou sub soare, nu-i așa? – pentru a intra în lumea pețitoarelor:

“Și începu a-mi povesti primul ei târg în noua meserie. Cunoștea o familie cu o fată rahitică care se topea de dorul dragostei, după un cămin al ei. Banii nu-i lipseau, era însă moale, timidă. Și unui avocat, om bun dar fără noroc, căruia cu toate studiile strălucite nu-i ieșea în cale nici urmă de client și se distrugea în mizerie cruntă, i-a dat putința să se apropie cinstit de această ființă.

La cununie asistă și...
pețitoreasa

- Cinstit! Cum poți avea sinceră credința că ai să porți alături toată viața o ruină a naturii?

- Nu era tocmai așa. Fata avea chipul plăcut. Doar umerii îi erau aduși, de-ți făcea impresia că poartă un mic gheb. Apoi nici el nu era cine știe ce frumusețe: dar dacă-i vorba să ceri părerea ochiului, ce amarnic te mai poți înșela.

- Și ce ți-a ieșit de aici?

- Bani și cadouri cum n'am câștigat de pe urma a lunii întregi de muncă în cealaltă îndeletnicire. A fost, e drept, truda grea până am reușit să vâr băiatului în cap ideea c’o soție care n'are tocmai o înfățișare pe sprânceană, cu un suflet frumos, poate aduce înmiit mai multă fericire. Și-am avut dreptate. Oamenii s'au înțeles și-o duc și astăzi minunat de bine.

Câștigul ușor i-a dat curaj. A început să colinde prin familii, să lege cunoștințe, să pătrundă situații…

- Nici nu-ți dai socoteală ce întinsă e “pețitoria". Femei tinere, bătrâne, mare parte de bună condiție social, nu trăiesc decât din asta. M'am isbit și eu de văduva unui general care cu toată pensia rămasă de la bărbat, se ocupa cu pețitul mai vârtos ca una care a apucat meseria de când e ea. A fost înșelată într'un loc și nu s'a lăsat până n'a desfăcut tot ce muncise.

- Și-ai încheiat târguri multe până acum?

- Am lucrat ceva. Am avut dibăcia să mărit și-o babă.

- Ce spui!

- I se urâse cu singurătatea și nu știa ce să mai facă cu banii. În timpul acesta un nenorocit de inventator îmi tot bătea drumurile. Lucra, spunea el, la o motocicletă aeriană și-i mai trebuiau ceva parale ca s'o poată pune la punct. Un caraghios, bătea câmpii. Dar era bine ca bărbat. Asta-i trebuia și bătrânei. Aici la mine am făcut “vederea" și ea își pierduse într’atât cumpătul, mai dihai ca o fată mare.

Clementina de altădată, doar cu o valiză jerpelită singura avere, avea acum interiorul ei cu mobilă proaspăt cumpărată.

- Am și ceva parale, căci vine câte o epocă când vlaga-ți slăbește și nu mai poți pune atâta siguranță și căldură ca să poți convinge pe cineva. Și-atunci stau frumușel în casă la gura sobei sau afară la soare, după cum e anotimpul, trăind numai pentru mine. Ce vrei, trebuie să ne mulțumim cu viața așa cum e. Visurile îți aduc numai distrugere. Poezia rămâne în cărți.

D-ra Clementina avu un mic râs ciudat.

- Ceea ce-i curios e că altădată, când aveam o meserie cu oarecare prestanță, treceam nebăgată în seamă de bărbați. Astăzi lucrurile s'au schimbat cu totul. Medici, profesori, avocați se întrec cu toții în curteniri. Eu le vorbesc de partida cu care vreau să-i încurc și ei mă privesc în ochi cu alte gânduri.

- Și de ce nu te oprești la unul care să-ți convină și ca situație și ca vârstă?

- Când după ani de alergare am adunat o avere bunicică, fii sigură că pretendenții serioși n'au să lipsească, numai că atunci are să fie prea târziu.”

(extrase din articolul semnat de Margareta Nicolau - “Făuritoarele căsătoriilor” – publicat în revista “Realitatea ilustrată” din 15 aprilie 1934).

Că lucrurile nu se aranjau întotdeauna așa cum și-o doreau tinerii căsătoriți și… pețitoarele, ne-o spune cu umor Lepus – redactor al revistei „Furnica” pe la începutul secolului trecut:

Îngerul Cucoanei Veta

Să mă’nsoare, zor nevoie Coana Veta, pețitoare, Cu o fată cu avere, Tânără și’ncâtătoare. - Despre partea frumuseții, Poate chiar să fie slută, Principalul, Coană Veto, Cât se poate de avută. Dacă ai așa partidă Gata sunt de’nsurătoare. Însă cine’mi garantează Că-i... pardon... - Ce? Fac prinsoare! - Faci prinsoare? De minune Vezi, ideea mă’nfioară C’ar putea să fie altfel, Cum am zice: Domnișoară! - Las pe mine, duc eu grijă, Rău desigur n’o să-ți pară. Nu te mai gândi la asta Că e parte secundară! Mâine chiar, nu mai departe Mergi cu mine la vedere. Vezi de fi charmant cu soacra Și gătit cum moda cere. Fata e un înger candid Cum nu cred altul să fie. Și modestă ca o ‹‹ maică ›› ! Și cuminte, lumea știe. *** Iată-mă’s și ginerică. Tămbălău și plictiseală, Dragoste cu mama soacră, Și cu fata... cheltuială. Natural în contul zestrei! Uf! Respir de astă-dată Am scăpat de birt acuma Și de casă mobilată. ***

Merg acum la fapt de-adreptul: După nuntă’n timpul mesei Uite-așa în timpul mesei Îi veni rău – Cui? – Miresei. Toată lumea zăpăcită Nu știa cum să se poarte Eu dau fuga după doctor Să scap zestrea de la moarte. La întors, altă surpriză! Găsesc lumea consternată, Coana Veta cu mireasa, Mama soacră leșinată! - Domnu-i doctor, zic miresei Când văd gluma că se-ngroașă. Coana Veta strigă’ntr’una: - Adă tontule o moașă! Iar alături două fete Vrând s’arate că’s deștepte: - De – ziceau – copilul naibei Nu putea să mai aștepte !? Când văzui una ca asta O rupsei atunci la fugă De credea-i că vin din urmă Turci, tătari să mă ajungă. Nu-i nevoie de detaliuri, A-ți ghicit ce se’ntâmplase Strânsă în corset mireasa Și dansând mult... avortase. Tot avui noroc la fine Căci de nu-i venea miresei Ca să nască’n timpul mesei Dădea puiu peste mine. Și așa pierdu-i și zestrea Când n’aveam nici para chioară Căci crezând că iau o fată Dădu-i peste-o... Domnișoară! De-ar fi să mă’nsor vreodată Am spus Vetei, ca să știe. Că întâi consult o moașă Și-apoi merg la primărie! (Lepus – “Furnica” – septembrie 1905)

Citește mai mult... »