Supersitiții (oglinda, foarfecele și pieptenele)

Noi românii suntem prin firea noastră un popor superstiţios. Foarte mulţi dintre noi credem în “semne” care ne influenţeză viaţa sau care ne prevestesc viitorul. Suntem supersţioşi, dar fără să devenim fanatici. Dacă lucrurile prevestite de semnele citite în jurul nostru se împlinesc, povestim aceste lucruri cu voluptate celor din preajma noastră. Am să vă spun în cele ce urmează câteva superstiţii referitoare la trei obiecte care ne stau mereu prin preajmă – oglinda, foarfecele și pieptenele – culese acum mai bine de un secol de doi dintre marii etnografi români: Artur Gorovei și George S. Ioneanu:

OGLINDA

- să nu pui oglinda pe peretele de la răsărit pentru că atrage necazuri;
- dacă cineva visează că așază oglinda se zice că în curând va plânge;
- copilul mic nu trebuie să se arate în oglindă până ce nu împlinește anul pentru că se deoache singur văzându-și chipul; de asemenea există credința că dacă copilul se va uita în oglindă înainte de a împlinii un an îi vor ieși dinții anevoie sau că va deveni afemeiat atunci când se va face mare;
- înainte de a se duce la joc, fetele trebuie să spele oglinda și cu apa aceea să se spele și ele, zicând: ‹‹Cum nu poate nimenea să se gătească fără oglindă, așa să nu poată nici flăcăii să joace făr’ de mine!››;


- se crede că mireasa care merge la cununie trebuie să ia în sân o oglindă și o bucățică de zahăr și să pună zahărul în bucatele mâncate de soacră pentru ca să fie văzută bine” de aceasta;
- nu e bine ca femeia care a născut de curând să se uite în oglindă pentru că va face copii curând;
- seara nu e bine să te uiți în oglindă pentru că îmbătrânești;
- noaptea nu te uita în oglindă pentru că “îți faci de urât” și „îți pier vederile”;
- să nu te uiți după un bubos în oglindă, imediat, ci mai târziu, pentru că altfel îi iei bubele;
- nu este bine a mânca uitându-te în oglindă, pentru că astfel îți mănânci norocul;
- când cade oglinda din cui și se strică, e semn de moarte;
- oglinda din casa în care este așezat un mort se acoperă cu un tulpan negru ca să nu mai urmeze și alți morți în acea casă”.



PIEPTENELE

- seara, când se apropie de ferestre, îngerii nu trebuie să găsească pe pervaz nici pieptene nici lulea, pentru că sunt necurate;
- să nu dai cu mâna de pe pieptene pe la nas, ca să nu faci bube la nări;
- dacă îi cade cuiva, pe când se piaptănă, pieptenele cel rar din mână, se crede că are să-i vie un oaspete care vine rar; dacă îi cade pieptenele des, atunci îi va sosi un oaspete care vine des;


- dacă îți cade din mână pieptenele în timp ce te piepteni e semn că vei păți ceva rău; dacă însă îl vei șterge imediat cu o “petică”, nu vei păți nimic;
- să nu lași copii mici să se joace cu pieptenele pentru că altfel fac “limbariță”;
- dacă se piaptănă o femeie și își împletește părul, dacă îi rămâne din greșeală o viță de păr neîmpletită, „apoi îi stă înainte o călătorie lungă”;
- în perioada “Sfinților surghinați” – 11-23 noiembrie – nimeni nu trebuie să se pieptene pe cap, pentru că “fiind părul încâlcit, lupii se vor încurca prin păduri, se vor pierde prin ele și astfel nu vor putea da de urma locurilor prin care pasc turmele”;
- când se pierde o vacă la pășune trebuie să iei doi piepteni și să bagi dinții unuia în dinții celuilalt; “astfel cum stau dinții pieptenilor încleștați unii de alții, așa vor sta și gurile lupilor la vederea vacii”;
- cel ce va umbla cu pieptenele în ziua de Sf. Andrei va fi mâncat de lup; de aceea, mai cu seamă femeile, trebuie să se ferească a umbla cu pieptenele și nici nu trebuie să îi rostească numele;
în perna care se pune sub capul unui mort trebuie să se pună săpunul cu care a fost spălat, pieptenele cu care s’a pieptănat și acul cu care i s’au cusut hainele, “ca să aibă și pe ceea lume săpun de spălat, pieptene de pieptănat și ac cu care să coase”.

FOARFECA

- pentru ca un copil să nu fie furat din leagăn atunci când femeile sunt silite să iasă din casă, acestea lasă de pază pe lângă copii o mătură și un foafece;
- dacă vei da cuiva o foafecă cu vârful îndreptat către dânsul, atunci te vei certa în curând cu acea persoană;


- dacă îți scapă o foafecă în apă în timp ce tai cu ea, e semn că vei primi oaspeți pe care nu i-ai văzut de mult timp:
- celei dintâi cămeși care i se face unui copil trebuie “să i se treacă prin gură de trei ori foafecele cu care a fost croită, ca să fie copilul tare ca foarfecele”; de asemenea înainte de a te îmbrăca cu o cămașă nouă, “să dai cu foafecele de trei ori prin ea, că e bine pentru sănătate”;
- când tai ceva cu foarfecele și le uiți deschise sau dacă pui foarfeca deschisă pe masă e semn de certă în casă;
- nu folosi foafecele în ziua de Anul Nou dacă vrei să ai un an îmbelșugat:
- în seara de Sf. Alexie se leagă foarfecele cu ață pentru ca “gurile jivinelor să fie întreg anul legate și asfel să nu se poată atinge de vite”;
- se crede că norocul oilor este pe frunte; de aceea “se și încep a fi tunse de la frunte, unde se face cu foarfecele semnul crucii”.


- Artur Gorovei – “Credinți și superstiții ale poporului român” – Editura Librările Socec&Comp. – 1915;
- George S. Ioneanu – “Mică colecțiune de superstiții ale poporului român” – Editura Modernă A. Davidescu – 1888.

Citește mai mult... »

Inelul de logodnă



Inelul de logodnă – o materializare a promisiunii pe care și-o fac viitorii miri că își vor fi fideli unul altuia și că se vor căsători în viitor – are o istorie milenară. Având forma unui cerc – fără început și fără de sfârșit – inelul de logodnă este un “simbol al credinței conjugale, al legăturii spirituale și trupești între două ființe întovărășite pentru toate fericirile și durerile vieții.”(1)


Inelul de logodnă se poartă azi, de cele mai multe ori, pe degetul inelar al mâinii stângi. Există însă și țări europene în care inelul de logodnă se poartă pe inelarul mâinii drepte sau în care se ține în perioada logodnei pe mâna stângă, fiind mutat pe inelarul mâinii drepte în timpul ceremoniei căsătoriei. De ce a fost ales cel de al patrulea deget de la mână pentru a purta acest simbol al comuniunii? Pentru că “a existat multă vreme credința că de la degetul inelar (degetul al patrulea) pornește o venă de sânge direct la inimă (vena amoris) și de aceea inelul a fost un semn de iubire.” (1).

Nu a fost însă întotdeauna așa: “La care deget nu s'a purtat inelul? În timpul Renașterii inelul se purta în degetul cel mare. În Franța se purta inelul în degetul arătător - precum îl purtau și evreii de altădată – iar în Evul Mediu se purta inelul în degetul al patrulea  al mânei drepte (inelarul de azi) numai de cavalerul care era împotriva căsătoriei și voia să arate astfel, în chip public, ca ține la desăvârșita lui libertate.”(1).

Istoria inelului de logodnă începe – se pare -  în Roma antică. Enciclopedia Universală Britannica menționează că: "dăruirea unui inel de logodnă era un vechi obicei roman. Inelul era probabil un simplu angajament, "pignus", că va fi încheiat un contract. În timpul lui Plinius (cca. 70 d. Hr.), obiceiul conservator încă cerea doar un simplu inel de fier.”(2) Cel mai vechi inel de logodnă creștin a fost găsit tot în catacombele Romei și datează din secolul al II-lea.

Logodna Fecioarei Maria - Rafael
În trecut inelul de logodnă era confecționat din “fier, os, cristal, fildeș sau lemn, acoperit de numeroase gravuri: la evrei un templu sau numai chivotul legei, la romani o cheie, care arăta că bărbatul e păzitorul casei. (…) Toate legendele spun că inelul de căsătorie al lui Iosif dulgherul cu fecioara Maria, era de onix și ametist, iar puterea lui de-a face miracole s'a dovedit neîntrecută. Astfel că numeroase biserici s'au pomenit, stăpânitoare ale “adevăratului" inel.” (1) Abia pe la mijlocul veacului al XVIII-lea obiceiul de a confecționa inelul de logodnă în forma pe care o cunoaștem astăzi – un cerc subțire din aur -  devine comun tuturor europenilor. Obiceiurile și ritualurile legate de oferirea și de purtarea inelului de logodnă au diferit de la țară la țară:

“În Islanda inelele erau de os, de fier sau de lemn și uneori atât de mari încât încăpea prin ele mâna toată. Logodnicii își dădeau mâna printr'un inel uriaș, fixat pe un stâlp.
După ritualul bisericii ortodoxe orientale inelul de logodnă se poartă la mâna dreaptă și e schimbat de trei ori de la locul lui înainte de a rămânea definitiv în “inelar". S'ar putea să fie aici o legătură cu rolul pe care-l joacă numărul 3 în toate legendele și miturile Rusiei: părinții au totdeauna trei fii, eroii trec prin țări în număr de trei ori nouă, cei mai voinici au 33 de ani și toți își ajung țelul la a treia încercare.
La Greci e obiceiul să se schimbe la logodnă două inele: unul de aur și altul de argint. La Armeni, când două mame se'nțeleg că urmașii lor (în vârstă de doi-trei ani) să se căsătorească - ceea ce părinții admit, la rândul lor, fără mare greutate - mama băiatului, întovărășită de două femei în vârstă și de un preot, se duc la părinții fetei și oferă copilei un inel, în numele viitorului soț. Băiatul e adus și el, popa citește câteva versete din Biblie, binecuvântează pe logodnici și micul logodnic e obligat, până la căsătorie, să dăruiască în fiecare an micei logodnice, câte o rochiță nouă.

Inelul de logodnă al Sfintei Ecaterina
Aceste obiceiuri există și în Europa, în familiile princiare. Inelul cel mai mic a fost confecționat și și-a jucat rolul la logodna lui Henric al VIII-lea, pe atunci prinț moștenitor. “El" era în vârstă de 8 luni, iar “ea", prințesa Mary, în vârstă de 2 ani. Un reprezentant al prințului a vârât în degetul “logodnicei" un mic inel, acoperit de diamante și slujba religioasă a avut loc cu toată solemnitatea.

În Anglia și America se obișnuiește a se împărți tinerilor și fetelor care au luat parte la o logodnă, câteva fărâmituri din prăjitura comună, trecute prin inelul de logodnă, ca să le puie la căpătâi și să aibe vise plăcute. În ziua sfântă de 6 Octombrie e obiceiul în nordul Angliei ca trei fete să facă o prăjitură din făină, apă, zahăr și sare. O răsucesc de trei ori în cuptor, o taie în trei părți egale, fiecare parte în alte nouă felii, iar din una din felii se taie un inel. Se culcă toate trei într’un pat cu inelele atârnate în dreptul fiecăreia și sunt sigure că vor vedea în vis pe logodnicul ursit.” (1)

Românii au considerat întotdeauna inelul de logodnă ca având puteri magice. El îi unește pe cei doi logodnici dar are și puterea de a alunga spiritele rele din preajma lor sau de a se opune farmecelor sau vrăjilor. Artur Gorovei a menționat în lucrarea sa “Credinți și superstiții ale poporului roman” câteva dintre credințele românilor legate de inel:

“Dacă pierde unul dintre logodnici inelul de logodnă sau dacă se frânge, apoi se crede că logodna se va desface curând.” De asemenea se credea că cei care își uită inelele acasă atunci când merg la biserică pentru logodnă sau pentru cununie vor fi “nefericiți în viața lor”. Se spunea și că nu e bine “să ții inelul în degetul din mijloc, că n’ai noroc în dragoste.”

“E bine ca tot omul să aibă inel în deget, ca să nu se lege blestemurile de el, sau de alții, ale lui.” Deasemenea “ca să nu se prindă blăstămul de copii, femeile să poarte inele și cruci, de care, în acest caz se lipesc.” Cu toate acestea “la muncă e bine să ții inelul atârnat de o viță, de brâu” pentru a-l proteja. Pentru a avea noroc în dragoste “când se întâlnesc două fete care sunt logodite, să schimbe câte un ac, inel sau flori între ele.” Prin unele părți ale țării era obiceiul ca mireasa să se uite prin inelul de logodnă când sosea mirele la casa ei, ținând un ochi închis, “ca să n’o doară ochii la bătrânețe.” (3)

Surse:

(1) – articolul “Inelul de logodnă – tradiții din toate timpurile și toate locurile” publicat în revista “Realitatea ilustrată” din 14 decembrie 1929;
(2) – Enciclopedia Universală Britannica;

Citește mai mult... »

Primiți cu sorcova?

A început un alt an. E timpul urărilor pentru anul ce vine și vremea sorcovei. Lumea de azi e cu totul alta decât cea de acum un secol. Oare? Să vedem dacă urările scrise acum aproape un secol mai sunt actuale și astăzi:

INTRODUCERE:

După cum e obiceiul,
Anul Nou, când bate'n prag,
Cititorii, abonații,
Sorcovim și noi cu drag:

Fericire dă-le Doamne,
Prinde-i cu-al iubirii foc !
Anul care azi începe,
Să le-aducă mult noroc !


STUDENȚILOR:

Baluri, vin, manifestații
Și bastoane mai… masive,
Ca să-și treacă doctoratul,
După merite… sportive.


ȘCOLARILOR:

Știm noi bine ce le place,
Și o spunem fără ură,
Să se schimbe în vacanță
Timpul lor de’nvățătură.


SĂTENILOR:

Le dorim dări micșorate.
Vite scumpe, nutreț bun.
Să nu uite stăpânirea
Nici de țuică sau tutun.


BOGAȚILOR ȘI SĂRACILOR:

Cerșetorii toți s'ajungă
Proprietari de comori,
Iar bogații să se schimbe
Pentru-o clipă’n cerșetori.


COMERCIANȚILOR:

Când sunt prețuri maximale,
Toți se plâng: comerțu-i mort !
Le dorim deci anu-aceasta:
Libertate la import.


CELOR DE LA C.F.R.

Le dorim trenuri mai bune,
Căci încep a rugini.
Deraieri pot fi mai multe,
Dar nu-atâtea pungășii.

BANCHERILOR:

Le dorim multe'mprumuturi
De la Stat. Ei țara-ajută:
Când primesc cu 8 procente
Dânșii iau optzeci la sută.


POLITICIENILOR:

Toți câți vor și se agită,
Urcă-i, Doamne, la putere,
Și din fagurele țării,
Stoarcă toți mai multă miere.

Le urăm azi și-acelor
Ce nici când nu au visat:
Să ajungă prim-miniștri
Ori sub-secretari de Stat.


CONSILIERILOR MUNICIPALI:

Ei sunt mucenicii vremii,
Sărăcia îi înghite:
Să le dăm fonduri… secrete
Și bugetele sporite !


FUNCȚIONARILOR :

Carne ieftină și pâine
Și să fie transformate,
Le urăm, bacsișurile,
În salarii regulate.


MUNCITORILOR:

Fie-le și lor pe voie:
Celor cu nădejdi pierdute.
Să își vadă realizată
Ziua cea de… opt minute.


INDUSTRIAȘILOR:

Le dorim urcarea vămii,
Tocmai precum se închină:
La hotare zid puternic,
Pentru marfa cea străină.


MILITARILOR:

Au și dânșii-o rugăminte
Falnicii eroi ai țării:
Cu-Anul Nou să eșueze
Conferința dezarmării.


RĂSPUNSUL ANULUI NOU:

Arlequin, ce cânți în rime,
Croncănind ca și un corb,
Roata lumii nu se'ntoarce,
Nu uita: Norocu-i orb.

Îi atrage pe-unii noaptea,
Pe-alții poate aurora:
Ce e scris în cartea sorții
Voi aduce tuturora.

Citește mai mult... »

Obiceiuri de Anul Nou: Buhaiul

Noaptea în care se face trecerea de la anul vechi la Anul Nou - Revelionul de astăzi – purta în vechime denumirea de „Îngropatul anului”. Această noapte aflată la cumpăna dintre ani a reprezentat întotdeauna un timp al luptei inevitabile dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte. „De aici credinţa că la răscrucea dintre ani, şase zile înainte şi şase după, au o semnificaţie specială, cerurile se deschid, sufletele morţilor se întorc pe pământ, animalele vorbesc, duhurile rele colindă prin lume şi multe, multe altele se întâmplă în credinţele existente şi la alte popoare.” (Julia Maria Cristea – Sărbători, tradiţii, ritualuri, mituri...). La noi, trecerea în Anul Nou se sărbătoreşte prin câteva obiceiuri rituale, dintre care amintesc doar pluguşorul, haiducii sau buhaiul. Cei mai mulţi dintre noi asociază Buhaiul” doar cu instrumentul muzical care imită mugetul de taur şi care acompaniază în mod tradiţional urările de Anul Nou. Puţini dintre noi mai ştim însă că:


Buhaiul" este o reprezentaţie dramatică interpretată de un impozant număr de artişti improvizaţi. Spectacolul are loc în ajunul Anului Nou, adică în seara de Sf. Vasile, între asfinţitul soarelui şi miezul nopţii. Locul în care se dă reprezentaţia este ales de obicei în faţa ferestrei gospodarului căruia i se face urarea de anul nou. De multe ori însă, uliţa satului sau chiar interiorul caselor sunt cadrul în care se desfăşoară obiceiul buhaiului". Personagiile sunt următoarele: căpitanul, baciul, trei ciobani, trei travestiţi în capre, un ţigan, o ţigancă, cântăreţi, un moşneag, două babe şi în sfârşit ursul (travestit). O serie întreagă de obiecte de plugărie, de stână, din viaţa ţiganilor, costumele de capră şi urs, servesc la îndeplinirea ritualului buhaiului". Principalul obiect este bineînţeles buhaiul" prin care se imită mugetul vitelor. E confecţionat dintr'o putină de lemn la capătul căreia s'a adăugat o piele întinsă şi la mijloc e prins un fuior de păr din coadă de cal.

Obiceiuri de Anul Nou
Căpitanul, baciul, capra...
Toţi fac roată în jurul ciobanilor care stau de vorbă cu oile, reconstituind o seară la stână. Numai ursul şi ţiganii stau mai la o parte. Ţiganul bate un fier pe nicovală, ţiganca spoieşte tingiri sau dă în cărţi. Muzicanţii încep însă să cânte cântece bătrâneşti şi toată lumea începe să joace: ciobanii, caprele, ursul, toţi. Ursul profită şi când e neobservat, găsind o poartă deschisă, se furişează afară, fură o capră şi fuge cu ea. Se produce mare învălmăşeală, strigăte de ajutor. Ţiganul prinde ursul şi ciobanii readuc capra. Căpitanul va judeca acum pe ţiganul care n'a ştiut să-şi păzească ursul. Scena aceasta e presărată de glume, care stârnesc veselia asistenţei:

Obiceiul buhaiului
...ţiganul, ţiganca, ursul
Căpitanul-primar: Cum te cheamă ?
Ţiganul: Danciu Trăilă din Colibeni...
Primarul: Din comuna Năcăjiţi ?...
Ţiganul: Nu, Colibeni !...
Primarul: Coliveni ?...
Ţiganul: Nu. Co-li-beni...
Primarul: Colăceni ?...
Ţiganul: Colibeni !!!
Primarul: Chiolbeni ?...
Ţiganul: Ei, scrie şi aşa…
Primarul: Scrim din satul Golani, aşa e ?
Ţiganul: Apăi nici eu nu ştiu, c'am fugit de acasă de mult…

Ţiganul se oferă ca drept despăgubire să facă o căldare. Cu trei bătăi în nicovală bate trei tinichele, pe care le pune cu sila în mâna primarului. Apoi cere voie să facă un joc, dar în tot timpul jocului se milogeşte:
Ţiganul: Sunt flămând, domnule căpitan, dă-mi o bucăţică, dacă vrei să mai joc!...
Primarul: Las'că mai bine joci flămând, că eşti mai uşor…
Toată lumea se asociază la jocul ţiganului şi se încinge un joc mare cu strigături. După o mică pauză, se rânduiesc toţi la fereastră, făcând urarea finală. După urare, întreaga ceată intră în casă şi se cinsteşte cu gospodarul. Căpitanul primeşte de la acesta daruri în obiecte sau bani.

Obiceiuri de Anul Nou
Obiceiul "Buhaiului"
(Descrierea de faţă este făcută după un studiul în manuscris al d-lui Ernest Bernea, alcătuit în cadrul cercetărilor monografice întreprinse de Institutul Social Român de sub conducerea d-lui prof. D. Gusti – preluat din revista “Ilustraţiunea Română” – numărul din 1 ianuarie 1934).     

Citește mai mult... »

Descântecul stelelor


Creștini fiind, românii cred că cerul și podoabele lui au fost create de Dumnezeu, asemeni tuturor celor care există. Ei cred deasemenea că “cerul, fiind locașul lui Dumnezeu, al Domnului  Hristos, al Maicii Domnului, al Sfinților și al cetelor îngerești, stelele sunt făcliile ce se aprind noaptea spre a lumina sfânta lume a celor fără sfârșit.” Alte legende spun că stelele nu ar fi altceva decât niște candele sau felinare agățate de torțile cerului “ca să ne arate și noaptea locașul înfricoșatului județ al lui Dumnezeu.” Prin unele locuri din Moldova se spune că la începutul lumii nu erau stele pe cer și că ele au început să răsară abia după ce primii oameni au început să se nască. De aici și credința că stelele care împodobesc cerul noaptea nu ar fi altceva decât “lumânări aprinse ale sufletelor celor care se nasc; fiecare om are în cer o stea care lucește foarte frumos când omul se silește a face fapte bune și care nu mai licărește când omul face rău.” 
Credința populară înzestrează aștrii cerului cu puteri supranaturale. Tocmai de aceea, către stele “se îndreaptă unele rostiri de vrajă ale celor care doresc feluritele lucruri ale acestei lumi”.

Stelele și dragostea


În studiul său “Cerul și podoabele lui după credințele poporului român”, etnologul Tudor Pamfile descrie un vechi ritual – descrisul la stele – al cărui scop era ca tineriilor care îl practicau “să li se arate ursitul în vis”: Miercurea, sau dacă nu sunt pe stele pe cer, sâmbăta seara, după ce au ieșit stelele pe cer, vrăjitoarea de desbracă în pielea goală, apoi cu o batistă luată de la cel căruia îi decântă, vine în pragul ușii și rostește de trei ori următorul descântec, fluturând mereu batista în vânt, în direcția stelei:



Tu stea
Logostea,
Toate stelele să stea,
Numai tu să nu stai !
Să umbli’n lung și’n lat
Și la noi în sat,
Până unde-i găsi
Scrisa lui N...
La ea să te duci,
Cu biciul să plesnești,
Din somn s’o trezești,
La mine s’o trimiți,

În vis s’o visez,
Aievea s’o văz.
Și unde oi vedea-o s’o cunosc;
Cu biciul s’o bați
La mine s’o abați,
Cu biciul de foc
Să nu-i vie a sta pe loc;
Cu bici de curea
Să nu-i vie a sta,
Să nu-i vie a dormi,
Nici a odihni
Până la mine n’o veni!"

Tot despre stele se credea că au puterea să îți aducă dragoste și frumusețe. Un descântec pe care îl spuneau fetele către cele mai strălucitoare trei stele de pe cer era:

Trei stele gogostele,
Duce-ți-vă la’mpărat, la’mpărăteasă,
Dragostea le-o furați
Și-o aduceți la mine în cană
Și-o lăsați.
Trei stele gogostele
Duce-ți-vă la zâna cerului,
Frumusețea i-o luați,
Și-o aduceți la mine în cană,
Și-o lăsați.
Trei stele gogostele,
Duce-ți-vă la rege și la regină,
Dragostea le-o furați,
Mândria i-o apucați,
Și-o aduceți la mine în cană,
Și-o lăsați.
Cele trei stele gogostele,
Duce-ți-vă la’mpărați și împărătese,
Regi și regine,
Principi și prințese,
La toate zânele lumii,
Și tot ce-i bun culegeți,
La mine cu brațul aduceți,
În cană puneți,
Peste cap mi-aruncați!


Stelele care alungă bolile  

Un alt vechi ritual - “de pus la stele” – avea scopul de a îndepărta “boalele”  de la cel descântat. În studiul “Materialuri folkloristice” publicat în anul 1900 de etnologul Gr. G. Tocilescu este descris modul în care descânta la stele  “vrăjitoarea Simina din Gresia, Teleorman”: 

“Rețetă: Se descântă în rachiu lunea. În rachiu se pun trei cărbuni aprinși și se sting; dacă cărbunii cad la fund e semn rău – zice-se că bolnavul nu se mai scoală și cade la o zăcere mare – iar dacă stau cărbunii deasupra – fără să se cufunde în acel rachiu – este semn bun cum că bolnavul are să se scoale îndată.”:

Tu, stea logostea,
Toate stelele să stea,
Dar steaua lui .... să nu stea.
Să umble pe toate câmpurile,
Să adune toate leacurile,
Că soarele mi-a răsărit,
Nouă surori au venit,
Pe.... l-au tămăduit.
Cu grapele l-au grăpat,
Cu măturile l-au măturat,
La masă de mătase l’au mânat.
Toate preotesele,
Toate jupănesele,
Peste ape au suflat.
Apele se limpezea,
Boalele lui... se sprijinea.
De la.... eu le-am gonit,
În cuibul berzelor le-am sorocit.
Toți șerpii îi reteza,
La puișori îi ducea,
Boalele de la... se ridica.
În cumpenile fântânilor le-am ridicat,
De acolo le-am descântat,
În nisipul mărilor le-am băgat,
Pe... l-am sculat."


Surse:
-      “Cerul și podoabele lui după credințele poporului român” – Tudor Pamfile – 1915;
-      “Materialuri folkloristice” - Gr. G. Tocilescu - 1900

Citește mai mult... »

De Crăciun în lumea interbelică: Uniunea Sovietică

În Rusia Crăciunul este sărbătorit în mod oficial începănd de la sfârșitul secolului al X-lea, odată cu celebrarea botezului prințului Vladimir. Nașterea Domnului este sărbătorită și azi în 7 ianuarie și este considerată una dintre cele mai mari sărbători ale Bisericii Ortodoxe Ruse.

În ajunul Crăciunului familiile ruse asistă la Sfânta Liturghie, după care se întorc acasă pentru pentru tradiționala "Sfânta Cină" din Ajunul Crăciunului. Aici se servesc în mod tradițional 12 feluri de mâncare, câte una în onoarea fiecăruia dintre cei Doisprezece Apostoli. Cele mai gătite feluri de mâncare sunt gâsca sau rața cu mere și purcelul umplut. Peștele, ciorba de sfeclă și varza cu mei sunt de asemenea nelipsite de pe masa de Crăciun. Se pregătesc și numeroase dulciuri: biscuiți în formă de fulgi de nea, colaci, chifle, plăcinte sau torturi ornate în formă de ceas care arată miezul nopții. Familiile de credincioși revin apoi la biserică pentru “Privegherea de toată noaptea”.


Ded Moroz și Snegurochka
Perioada interbelică a însemnat însă un răstimp în care nu a fost permisă sărbătorirea Crăciunului în statele care compuneau Uniunea Sovietică. Celebrarea sărbătorilor religioase au fost oprite încă din anul 1920 de către guvernul comunist condus de V.I. Lenin. Sărbătorirea Crăciunului  și chiar posibilitatea de a îmbodobi un brad în perioada sărbătorilor de iarnă a fost interzisă mai apoi și printr-o Ordonanță a  Consiliului Comisarilor Poporului din 24 septembrie 1929. Cu toate acestea Crăciunului a continuat să fie sărbătorit în famiilile ruse, pe ascuns. Ținând cont de această realitate, Stalin a revenit în anul 1935 la decizia inițială încercând, și reușind în mare măsură, să de-a o semnificație laică acestei sărbători. S-a “legalizat” împodobirea unui copac sau brad (împodobit în vârf cu o stea sovietică cu cinci colțuri nu cu șapte colțuri ca cea tradițională de la Betleem) și posibilitatea de a organiza reuniuni de familie de… Anul Nou. Cadourile erau însă oferite de către "Ded Moroz"(Moș Gerilă) și de nepoata sa "Snegurocika" ("Zâna zăpezii").

Nu au fost însă uitate cu totul vechile tradiții slave. La țară se păstra obiceiul de a se acoperi podeaua caselor cu fân iar pe masă să se pună paie și numai deasupra lor faţa de masă, în amintirea faptului că Mântuitorul s-a născut într-o iesle. S-a păstrat și obiceiul ca în zilele de Crăciun să se împărtă mâncare săracilor, să se trimită daruri la azilurile de bătrâni, la casele văduvelor și ale orfanilor și la spitale, astfel încât nimeni să nu se simtă singur în aceste zile de sărbătoare.


În țările slave noaptea Crăciunului este considerată ca fiind magică. Tocmai de aceea în această noapte se practicau și multe obiceiuri de origine păgână. O parte dintre acestea ne sunt dezvăluite într-un articol publicat de revista “Realitatea Ilustrată” î21 decembrie 1929:

Cocoșul... prezicător
Cel mai cunoscut e obiceiul fetelor tinere de căuta în aceste zile norocul sub chipul viitorului soț. Procedeele variază: se toarnă ceara într'un vas cu apă care clocotește și se observă apoi formele și arabescurile desemnate de ceara care s'a prins în apă. Altădată, fata rămâne ore întregi, în timpul nopții, singură, nemișcată, cu privirea fixă, privind un pahar cu apă pe fundul căruia se găsește o monedă nouă de argint și așteaptă cu teamă apariția logodnicului predestinat, bălai sau oacheș, după cum l-a visat, dar întotdeauna frumos și impunător. Nemișcarea atât de îndelungată, singurătatea, încordarea peste măsură a nervilor, produc de obicei efectul voit. Spre marea bucurie a tinerei fete, dar și spre teama ei, bărbatul visat se oglindește în suprafața sclipitoare a argintului. Dar vai de aceea care se îndoiește de realitatea apariției!

(…) Există și un alt chip de a prevedea viitorul: după chipul cum umblă prin curte păsările, mai ales cocoșii și găinile. Chaldeenii, grecii, romanii, care obișnuiau și ei acest mod de prezicere, creaseră chiar o instituție și desigur că aceasta a fost adusă în Rusia, prin Bizanț. Un arhiepiscop al Nowgorod-ului, Ghenadie, care a trăit prin secolul al XV-lea, menționează acest obicei ca devenit tradițional în ținutul său.
În Ucraina, prevederea logodnicului are mult pitoresc. Fetele tinere se adună în cea mai spațioasă “khata" (colibă), făcând cerc în jurul unei grămezi de grâu pe care se află un inel. Un cocoș, introdus în colibă, mănâncă din gramada de grâu, până ce găsește inelul, pe care, bineînțeles, îl dă deoparte. Inelul se rostogolește și cade la picioarele uneia dintre fete: aceea se va mărita în cursul anului care vine.”

Surse:

- articolul “Crăciunul la diferite popoare – Crăciunul în Rusia” – semnat  E. Halperine - Kaminsky – publicat în Realitatea Ilustrată” din 21 decembrie 1929
- articolul “Datinile de Crăciun în diferite țări” – Realitatea Ilustrată” din 20 decembrie 1938



Citește mai mult... »