Ziua Înălţării Sfintei Cruci, cinstită de
creștini în 14 septembrie și numită în popor “Ziua Crucii”, este poate cea mai veche dintre sărbătorile
creştine, aducând aminte credincioșilor de patimile şi de moartea Mântuitorului
pe Golgota. Acum ceva mai mult de opt decenii – în toamna anului 1935 - un om “a chemat lumea la pocăinţă, la mai multă
credinţă în Dumnezeu şi la mai multă dragoste de oameni”. Chemarea acestuia
a adunat în satul lui mulțimi impresionante de pelerini:
“Cine este Petrache Lupu şi în ce constă celebritatea lui care vrăjeşte atâta lume urnindu-o pe anevoiosul drum al Maglavitului şi al pocăintii? Petrache Lupu e un cioban. La şcoală n'a umblat şi nu ştie deci carte. Rămas orfan de copil, zestrea lui a fost singurătatea şi năcazul. Suferinţele nu şi le-a spus nimănui. Nici n'o putea face, fiindu-i legat graiul. Cuvânt de mângăiere n'a prea auzit de la oameni, fiindcă chiar dacă i s'ar fi rostit, nu l-ar fi înţeles, fiindu-i legat auzul.
 |
| Ziua Crucii la Maglavit fotografie de pe prima pagină a "Realității ilustrate" |
Ciobănia în care l-a aşezat destinul l-a despărţit de oameni şi de lume dar i-a dat putinţa să trăiască în mijlocul naturii şi să stea de vorbă cu florile şi iarba câmpului, cu stelele boltii cereşti şi cu turma sa blândă de oi. Departe de freamătul lumii şi de ispitele ei, el a crescut doar sub pavăza lui Dumnezeu, păstrându-şi inima curată ca roua unei dimineţi de vară sau ca zăpada în care-şi învăleşte iarna pământul. Băutură beţivă n'a beut, nici cu tutun nu şi-a afumat gura sa; buzele lui n'au rostit cuvânt de ocară şi inima lui n'a aprins-o lăcomia după averea altuia. “ (“Viața ilustrată” – septembrie 1935).
 |
| Petrache Lupu - vorbind mulțimii de Ziua Crucii |
Același reporter, Nicolae Colan, ne povestește despre cele trei întâlniri cu Dumnezeu invocate de ciobanul Petrache Lupu, întâlniri care ar fi avut loc în trei zile de consecutive de vineri ale anului 1935 (31 mai, 7 şi 14 iunie): “Într'o zi în care, ca atâtea ori, sta de vorbă cu sine învăluindu-şi turma cu privirea lui blândă, i s'a arătat „Moşul" într'un nor de lumină şi i-a spus: „Petrache, du-te de spune oamenilor să se întoarcă la căile mele, să se lase de fărădelegi şi să se pocăiască". Petrache n'a ascultat de porunca „Moşului". Vedenia şi-a păstrat-o pentru sine, n'a descoperit-o nimănui. Nici graiurile auzite nu le-a vădit lumii. „Moşul" i s'a arătat a doua oară, peste câteva zile. Cu aceeaşi solie. Petrache tot mut a rămas. La cea de a treia arătare „Moşul" l-a certat şi i-a poruncit aspru să cheme lumea la pocăinţă. De atunci Petrache Lupu propovădueşte ce a auzit şi ce a văzut. De atunci auzul i s'a deschis şi graiul i s'a slobozit.
 |
| Pelerini ascultând în genunchi slujba religioasă |
Lumea aleargă din toate părtile tării şi chiar din străinătate, să-l vadă şi să-i asculte chemările. Medici, advocaţi, ofiţeri, meseriaşi, neguţători, profesori, gazetari, preoji, învăţători şi ţărani — pelerini de toate stările aleargă cu zecile de mii să asculte solia trimisă de Dumnezeu prin smeritul apostol care este Petrache Lupu. Desigur, în gloata acestor pelerini se găsesc şi necredincioşi sau sceptici, cari nu pleacă la Maglavit decât din simplă curiozitate. De întors însă — după propria lor mărturisire — se întorc, dacă nu convertiţi cel pufin cutremuraţi sufleteşte.
Fiindcă cei ce au plecat cu prejudecata de a identifica în Petrache Lupu pe un şmecher sau şarlatan gata să facă un rentabil negoţ cu presumptiva sa viziune şi îmbogătindu-se din daniile „prostimii superstiţioase" să la drumul unei vieti în stil mare, ca un al doilea Krişnamurti, au fost victimele unei reconfortante desiluzii: Petrache Lupu a rămas cu oile sale şi cu viata sa de până acuma, nerevendicându-şi nici un ban din orfandele marilor mulţimi care-l înconjoară zilnic. Căci ofrande sunt: şi încă probabil destul de bogate.
Dar ele toate sunt destinate pentru durarea sfântului locaş de închinare ce se va ridica pe locul arătării dela Maglavit. Din aceasta pricină vor rămânea probabil goale alte lăzi, expuse — după cum spun unii — de autorităţile administrative, pentru adunarea sumelor necesare ofensivii de refacere a drumului călcat zilnic de miile de pelerini...
Petrache Lupu este deci un om curat. El e sincer, fără vicleşug.
În această curăţenie a inimii lui trebuie căutat şi temeiul credinţei cu care aleargă lumea la Maglavit. Căci, după vorba Evangheliei, numai cei curați cu inima pot vedea pe Dumnezeu.” (“Viața ilustrată” – septembrie 1935)
Nu mă voi lansa în speculații inteligente. Și nici nu îmi doresc să stârnesc polemici, pentru că ele nu vor duce la nici un rezultat. Cum nu au dus nici în anul 1935 și nici mai târziu. Voi adăuga doar că fenomenul Maglavit a fost unul într-adevăr de masă – poate cel mai important din România interbelică. Fotografiile făcute în 14 septembrie 1935, de Ziua Crucii, la Maglavit spun tot ce ar putea fi de spus despre pelerinajul din acele zile. Voi da totuși cuvântul unui alt reporter intrebelic, de data aceasta lui Constantin B. Isvoreanu (“Realitatea ilustrată”) - martor al evenimentului - pentru a da un plus de culoare imaginilor:
 |
| În căutarea tămăduirii la Maglavit |
“MAGLAVITUL a marcat Sâmbăta trecută începutul unei noi faze. Biserica printr'unul dintre prelaţii ei, i-a conferit o calitate oficială. Episcopul Vartolomeu al Râmnicului întovărăşit de un sobor de preoţi a oficiat la târla din pădurea satului o slujbă divină la care, în chip de trimis laic al divinităţii, umil şi inspirat, a asistat şi Petrache ciobanul. În ziua aceea, şi cu două zile mai înainte toate drumurile au revărsat în poiana dela stână, mii şi zeci de mii de oameni. S'a vorbit de cifre fantastice. Unii au apreciat numărul pelerinilor adunaţi acolo la 100.000. Poata să fi fost mai puţini, poate mai mulţi. Impresia însă pe care o făcea imensa broderie de capete, văzută de pe estrada din mijloc, depăşea ideea de număr. Era un corp formidabil, încremenit într'o reculegere liniştită ca fundul mărilor. Petrache şi preoţii însemnau prea puţin pentru toată valea aceea în mocnîre mistică.
 |
| Femei la copacul de lângă care Petrache Lupu a vorbit cu... "Moșul" |
Aci era minunea. Oamenii veniţi pe jos dela sute de kilometri, oamenii aduşi clae peste grămadă în trenuri aşa numite speciale, istoviţi de nesomn şi osteneală, găseau încă puterea să se mişte într'o disciplină de schit, să asculte şi să se roage, la singurul semn al degetului aspru ridicat de un păstor fără ştiinţă în vorbă şi fără pricepere în gânduri.
- „Moşul" a spus să nu mai fiţi răi... Moşul era supărat pe voi... Toţi oamenii sunt fraţi.
Şi ei ascultau sorbind cuvântul. Unde e omul care ar mai fi putut face cu atât de puţine vorbe şi cu mijloace atât de reduse, ceea ce face Petrache?
De trei luni auzeam vorbindu-se mereu de el. Şi într'o zi în trecere prin Calafat am fost să-l văd. S'a întâmplat să călătoresc tocmai într'o Vineri, în preajma Sfintei Cruci când la Maglavit urma să se ţină mare slujbă.
De la Bucureşti se formase un tren special pentru Maglavit. Un tren care aducea călători din toate părţile Moldovei, din Bucovina şi Dobrogea. Basarabeni erau foarte puţini, patru sau cinci inşi, după cum mi se spusese. Garnitura aceasta compusă din 16 vagoane, plecase de cu seara, cu o oră şi jumătate înaintea trenului de personae care porneşte la ora 10 din Gara de Nord în spre Craiova. Am ajuns-o totuşi în Slatina pe la cinci dimineaţa. La ora 6, la Craiova, personalul obicinuit are o legătură cu Calafatul.
În ziua aceea, pe peronul gării olteneşti nu mai era loc să strecori o umbrelă. Toate trenurile, din spre Sibiu, Timişoara şî Bucureşti, descărcaseră câteva mii de călători. Toţi aşteptau legătura cu Maglavitul. Cum ne-am putut urca toţi în personalul de Calafat este o minune pe care numai Petrache ar fi putut-o lămuri. Am călătorit de altfel, după moda de mult uitată, a răsboiului: pe tampoane, pe acoperiş, pe scări. Indicaţiunea de pe bilet nu mai avea nici o valoare. Călătorii de clasa întâi se amestecau la un loc cu cei din celelalte clase şi niciun controlor nu cuteza să se avânte prin culoare.
E atât de încărcat trenul acesta încât pe drum, din cauza greutăţii, trei vagoane se aprind şi trebuesc scoase de pe linie la prima haltă. Nici orarul nu mai poate fi respectat. Ajungem la destinaţie cu o oră şi jumătate întârziere. Cu toată înghesuiala şi chinul la care sunt supuşi, niciunul dintre călători nu cârteşte. Maglavitul pare că are acest dar de anticipată cuminţire a pelerinilor: se simt înfrăţiţi numai prin faptul că toţi merg în acelaşi loc, pentru a vedea pe acelaşi om. Încă o minune deci.
E atât de încărcat trenul acesta încât pe drum, din cauza greutăţii, trei vagoane se aprind şi trebuesc scoase de pe linie la prima haltă. Nici orarul nu mai poate fi respectat. Ajungem la destinaţie cu o oră şi jumătate întârziere. Cu toată înghesuiala şi chinul la care sunt supuşi, niciunul dintre călători nu cârteşte. Maglavitul pare că are acest dar de anticipată cuminţire a pelerinilor: se simt înfrăţiţi numai prin faptul că toţi merg în acelaşi loc, pentru a vedea pe acelaşi om. Încă o minune deci.
 |
| Petrache Lupu vorbind unei mulțimi impresionante de pelerini |
Maglavitul nu cunoaşte ierarhii. Petrache însuşi nu mai face azi nici o deosebire între orăşean, oaie şi cioban. Pentru el toţi sunt, deavalma, ăia pe care s'a supărat „Moşul". Pe toţi îi tratează la fel. Pentru toţi n'are decât un pronume : voi şi biblicul vouă.
Când am ajuns, in seara de Vineri în luminişul pădurei Madona pe locurile unde ciobanul arată că a vorbit cu Dumnezeu, focuri mari din ceară de lumânări jucau umbre pe feţele a 10-15 mii de oameni.
Douăsprezece cruci imense înălţate proaspăt tremurau în negura pădurii. Şi toată câmpia din mijloc, pe o întindere de doi kilometri pătraţi părea o vastă scenă de practică misterioasă.
Oamenii inventaseră un joc nou : ardeau în careuri mari luminiţe de ceară aruncate pe pământ şi se rugau îngenunchiaţi pe margini. In mijlocul careurilor ardea un foc mare alimentat într‘una de buchete de lumânări aruncate de la distanţă. În jurul crucilor alte focuri din candele şi ceară.
Petrache apăruse pe la ora 4 şi nu mai urma să vină decât a doua zi la opt, odată cu episcopul Râmniculu'. Cei mai mulţi pelerini sosiţi pe seara, nu-l putuseră vedea şi nici nu încercau să-l viziteze în sat.
Casa ciobanului, aşezată în marginea satului pe drumul care duce la târlă era asaltată de sute de oameni, orăşeni şi ţărani. Nimeni nu îndrăsnea însă să-i calce pragul până dădea el semn că îngădue. Şi în seara aceea era prea frânt de osteneală ca să mai deschidă uşa.
Un preot din capitala Olteniei fusese ultimul cu care stătuse de vorbă, îi luase un lung interview, îl pusese să repete vorbele moşului, apoi să cânte din fluer şi la urmă să spună în detaliu tot ce simte el când pune mâna pe un bolnav, când vorbeşte oamenilor când rămâne singur, când se roagă... Petrache răspunsese la toate şi acum era sfârşit.După preot mai încercase un şofer să-i vorbească. Petrache i-a tăiat vorba înciudat:
- Lăsaţi-mă ! Voi toţi câştigaţi de pe urma mea şi în loc de mulţumire nici să dorm nu mă lăsaţi...
Făcea aluzie la şofeurii cari cer preţuri exagerate celor pe cari îi aduc dela Calafat ia Maglavit.Omul a devenit nervos şi e vecinic agitat. De aceea, după ce a închis uşa, nimeni nu cutează să-i mai bată în geam. Credincioşii se mulţumesc să-i calce bătătura curţii, şi să-i atingă uşa.
 |
| Petrache Lupu la stână |
În primele săptămâni ale revelaţiilor lui, din cei 4000 de locuitori ai Maglavitului nici 20 nu credeau în el. Azi nu e nici unul singur care să nu povestească cu evlavie câte un amănunt din viaţa ciobanului şi toţi nu-l mai numesc decât „Sfântul". Când iese pe drum, oamenii i se apleacă în temenele până la pământ şi îi cer favoarea să-i atingă mâna.În procesiunea care a avut loc Vineri, 100.000 de inşi au stat îngenunchiaţi în faţa estradei de pe care vorbea el jurându-î că se vor cuminţi. Acest jurământ e singura minune pe care a făcut-o până acum Petrache, şi o face mereu. Ba mai e una : cei mai mulţi se ţin de jurământ.“ („Realitatea ilustrată“ – septembrie 1935).
Surse:
- Articolul “Fericiți cei curați cu inima – Minunea de la Maglavit” – semnat Nicolae Colan – “Viața ilustrată” - numărul august-septembrie 1935
- Articolul “Ziua Crucii la Maglavit” – semnat Constantin B. Isvoreanu – “Realitatea ilustrată” numărul din 25 septembrie 1935 din (colecția Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” – Cluj Napoca)
