Anuța și farmecele de dragoste

Odată ajunsă la vârsta la care începe să îi freamăte inimioara de dorul vreunui flăcău, Anuța începe să aştepte cu tot mai multă nerăbdare Duminica şi zilele de sărbătoare. Sunt acele zile în care Anuța are prilejul de a-și mai astâmpăra întrucâtva pojarul adunat în suflet. Anuța nu stă însă cu mâinile în sân în asteptarea horei din sat. În seara de dinaintea jocului “fata desface în două focul din vatră și între focuri pune o oală cu apă neîncepută, un ban alb și busuioc. Oala rămâne acolo până în dimineața următoare, la utrenie. Atunci o ia de acolo și o așează pe o farfurie curată în fereastră. Când trage întâia oară clopotul la liturghie, rostește de trei ori”:


- Bună dimineața,
Râu de rouă,
Râul lui Iordan!
- Mulțumesc Dumitale,
Fată frumoasă,
Cu cosița groasă.
Șezi pe scaun
De matasă!
- Ba! N’am venit
Să șed
Pe scaun de mătasă;
Numai am venit,
Să mă rog
De Sfânta Maică
     Duminică,
De Sfânta Maică
     Maria:
Să mă spele
Pe față,
Pe brață,
De urâciuni,
De făcături,
De trămisături,
De la străini,
De la vecini,
De la verișori,
De la verișoare,
De la neamurile toate.
Că mi-or pus:
Pe cap
Piele de țap,
Pe mânușiță
Piele de mâță,
Pe trup
Piele de lup,
Pe tălpi
Nojâțe de câine.
Când pe drum plecam:
Țapii sbierau,
ții se smiorau,
Lupii urlau,
Câinii lătrau,
Cu smoală mă negreau,
Toți de mine fugeau!
Io plângeam,
Mă văieram,
Nime’n lume
Nu m’auzea,
Numai Sfânta Maică
   Duminica,
Cu Sfânta Maică
   Maria,
Din vâna cerului
De’asupra soarelui.
În toiag d’argint
Se rezema,
Pe mine’n brațe mă lua,
În râul lui Iordan mă arunca,
În lapte dulce mă scălda,
Cu brâu roșu mă’ncingea,
Cu stâlp de busuioc mă freca:
Pe cap,
Pe după cap,
Să cad la toată lumea cu drag,
La oamenii cei bătrâni
Cu cinste și omenie,
Și la juni cu dragoste mare.
Și-mi punea în cap
Un mac,
Pe mânicele
Stele mărunțele,
Să se uite
Toată lumea la ele.(1)

Odata farmecul fiind săvârșit, Anuța se “înschimbă” în hainele cele curate, se împodobește cu flori proaspete și parfumate ca să fie și mai mândră de cum este, se stropește apoi cu apă descântată și pleacă plină de speranță la joc. Ea e convinsă că, odată făcut ritualul știut doar de ea, flăcăii se vor înghesui în jurul ei să o cheme la joc. E sigură că și Ionică al ei va fi printre ei…

Dacă vede însă că Ionică nu se înghesuie să intre în vorbă cu ea, în zilele următoare se roagă Anuța de mamă-să cu lacrimi de foc în ochi să renunțe la cocoșul cel năzdrăvan și cu pene roșii în coadă. Mama nu poate să rămână de piatră în fața unei suferințe atât amare și ia subsuoară cocoșul cel nevinovat și merge împreună cu Ana la baba Rada – femeia cea pricepută în a face și a desface de dragoste. “Cum-că descântecu-i de leac, nu se mai îndoiește nici o babă, fie ea şi numai de 99 de ani”. Baba primește de la fată cocoșul și cu el în mână – cântărindu-l parcă - zice descântecul:

Sări cocoș,
Pe coș,
Cu ciocul de oțel,
Cu ghearele de fier,
Aripile de-aurel!
Nu sări pe coș,
Ci pe partea Anei.
Să te duci la Ionică,
Cu ciocul să-l ciocănești,
Cu gherele să-l gherăești,
Cu aripile să-l tărăpești
Și la Ana să-l pornești!
În vis să-l visăm,
Aevea să-l vedem.
Să nu poată mânca,
Nici lucra,
Nici sta,
Până la Ana nu va pleca! (1)


Ionică al nostru nu poate să rămână insensibil la atâtea farmece de dragoste. I se aprind și lui călcâiele după Anuța, căreia i-a furat într-o seară o dulce și pătimașă sărutare. Dar inima parcă nu îi dă ghes încă ghes să se însoare… Anuța e însă hotărâtă și știe ce are de făcut: “se duce la un fir de mătrăgună, se pune în genunchi și zice de trei ori la rând, în trei vineri seara, acest descântec; totdeauna când gată descântecul îi dă câte o bucată de carne, de pâine și de sare. Iar când se depărtează mergând către casă știe că nu-i iertat ca să se uite îndărăt”:

Mătrăgună, mătrăgună,
Floare frumoasă și bună,
Auzit-am auzit
Că mult bine ai făcut,
De ți-a mers vestea,
Și povestea,
Că multe boli ai vindecat
Că din pat betegi ai ridicat,
Că mulți feciori ai însurat
Și multe fete ai măritat.
Ascultă-mă,
Mărită-mă,
Că de mi asculta,
De mi mărita,
Bunătăți ți-oi da:
O oală cu lapte acru
Să te ferească de dracu,
Și una de lapte dulce
De la care dracu se duce.
Tu scumpă mătrăgună
Mărită-’n astă lună,
Că de mi mărita
Miere de stupi ți-oi da,
Cu bine te-oi ținea
Pe lângă casa mea.

Iarna te-oi acoperi,
Primăvara te-oi plivi,
Vara te-oi îngriji,
Frumoasă te-i ivi,
Și frumoasă-i crește.
Cu toții te-om griji,
Scumpă mătrăgună.
De mi mărita,
Vinars ți-om da
Cu viadra,
Și bine te-oi ospăta
La nunta mea.
Bine te-oi ținea eu
La ospățul meu
C’o cupă de zeamă
Fiartă, nefiartă,
C’on font de carne,
Fript, nefript,
Să ști că te-am omenit.
Na un pic de carne
C-un pic de pâine
Să ai până mâine,
Și un pic de sare
Șă-ți fie de cale.
Mărită-mă draga mea,
Că de mult mi-o trecut vremea! (2)

Credeți însă că problemele de dragoste ale Anuței se termină odată cu hora din biserică și cu ritualicul “Isaia dănțuiește” cântat cu mult patos de popa din sat?  Vă înșelați! Anuța e de acum femeie măritată și știe ce are de făcut. Dacă lui Ionică i se mai aprind călcâiele și își pierde nopțile pe la vreo vădană cu vino-ncoa: “ia un sbicuț de cânepă, împletit în trei scordi, se duce în grădină unde se îndreaptă cătră lună și zice de trei ori acest descântec în trei zile după olaltă” (doar în nopțile cu lună plină, bineînțeles)

Lună luniță,
Doamnă domniță
Cu fața albă
La lume dragă,
Toate le vezi
Pe mine mă vezi
Că’s supărată,
’s întristată,
Ori beteagă,
Că m’o lăsat
Ionică cel drag.
Na ăst zbicuț,
Sui în căruț,
Mi’l adă oricum.
Toarce lele, toarce, toarce,
Pân bădița s'o întoarce..
.
Ori supărat
Ori voios,
Ori sănătos,
Că mi drag
Ca ochii din cap.
Lună luniță,
Bună luniță,
Firea-i cum îi fi
Ad’ pe badea-aci
Că de nu-oi muri!(3)

Surse:

(1) E. Hodoș – “Descântece din Banat” – revista “Transilvania” numărul martie-aprilie 1911
(2) Theodor A. Bogdan – “Descântec de măritat” – “Revista ilustrată” numărul din 15 ianuarie 1901
(3) Theodor A. Bogdan – “Descântec de dragoste” – “Revista ilustrată” numărul din 15 martie 1901




Citește mai mult... »

Lăsata secului

În zilele pe care le trăim începutul postului mare – Lăsata secului – trece aproape neobservat. În alte vremuri însă, această zi de hotar dintre perioada horelor, a balurilor sau a carnavalului şi timpul reculegerii şi al rugăciunii era serbată cu fast. La ţară se organiza “ultimul joc” şi se aprindeau focuri pe dealuri. În oraşe aveau loc ultimele baluri din perioada carnavalului. Gospodinele spălau vasele cu leşie ca să înlăture “urmele de dulce”. Cele mai habotnice aduceau din pod vasele destinate anume mâncării de post. Era ziua “legării grânelor” şi a “baterii alviţei”. Obiceiuri pierdute despre care au mai rămas doar amintiri:

Foc aprins de Lăsata secului
 
Bunicii noştri credeau că norocul “vine la cel care îi întinde masa; aceasta se întâmplă la Lăsatul secului de postul Paştilor, când se crede că nu este bine să se strângă masa, ci să se lase aşa – bucate şi vin – ca să poată mânca Norocul peste noapte. (“Duşmani şi prieteni ai omului” – Tudor Pamfile). 
 
Tot de Lăsata secului, în Bucovina şi în Moldova, chiar în prima zi a Postului Mare, se făcea “spolocania".  Ea consta din adunarea rudelor la un loc pentru a mânca numai “borşholteiu", adică borş fără nici un fel de legume, numai cu pâine sau cu mălai, pentru a se spăla gura şi gâtul de răutatea mâncărilor din ziua premergătoare. Prin Banat, prima zi de Luni din Păresimi era o zi importantă pentru mamele cari aveau copii păstori. În această zi, “Lunea păstorilor", se făcea o turtă din făină de grâu sau din mălai pentru “Sfânta Maica Luni", pentru ca aceasta să păzească pe copiii păstori şi turmele de oi de spurcăciune, de lupi sau de alte fiare sălbatice. În această zi nici mama, nici copiii păstori nu lucrau, "căci lucrând, lupii pot ataca turma iar şoarecii mănâncă semănăturile de pe câmp.” (articolul “Obiceiuri de Paşti la români” – semnat Nicodim – “Ilustraţiunea română” - numărul special de Paşti 1937)
Copil păstor de altădată
 
Baterea halviţei era un alt obicei specific zilei de Lăsata Secului. Era de fapt un joc şi un prilej de distracţie pentru întreaga familie. Iată cum evoca Victor Bîlciurescu în volumul său memorialistic  “Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi” (1945) o bătaie a alviţei din timpul copilarie sale:
 
La sata Secului, membrii familiei sau a două-trei familii se strângeau la una din ele unde se făcea bătaia alviţei, ce consta dintr'un boţ mai mare sau mai mic de alviţă, după numărul participanţilor, boţ legat de o sfoară spânzurată de cuiul tavanului - unde de obicei se atârna lampa de gaz - şi după ce se introducea în boţ o monedă de argint sau de aur, ascunsă adânc în alviţă, ca să fie anevoie de găsit, se începea bătaia alviţei. Asistenţa făcea cerc la o distanţă bună de boţul ce atârna acum la nivelul gurii, iar gazda imprima boţului o mişcare de rotaţie ce trecea pe dinaintea participanţilor, care cu tot riscul loviturii produsă de greutatea boţului şi de viteza învârtelii lui, totuşi reuşeau să apuce cu dinţii boţul, să-i oprească rotaţia şi dacă erau meşteri, să smulgă boţului o bucată de alviţă. Apoi se imprima iar boţului mişcarea de rotaţie şi procedeul urma tot aşa în hazul general, până ce se ¡vea norocosul care prindea odată cu bucata de alviţă şi moneda de argint sau de aur. De multe ori, învârtecuşul acesta al boţului se întâmpla din iuţeală să sângereze caninii concurenţilor. Ţiu minte că unchiul meu foarte mucalit, mi-a clănţănit până la sânge dinţii, repezindu-mi boţul spre gură, cu această hazlie recomandaţie:
- Aţin-te mă nătăfleţule! Ce stai să-ţi pice para mălăiaţă în gura iui Nătăfleaţă!

Bătaia alviţei 
 
O brodise ca nuca'n perete. Că numai nătăfleţ nu eram, ci dimpotrivă zburdalnic ca o sfârlează. Cu riscul de a mă lipsi de bătaia alviţei, am pândit şi eu momentul prielnic când boţul s’a apropiat din vârtej de cercul unde ne aflam noi copiii şi i-am repezit boţul cu atâta putere în nas, că l'au prididit lacrimile, întorcâdu-i zicala, s'o potrivi nu s'o potrivi, în vers:

Prinde unchiule băncuţa,
Ca să-ţi mai umfli punguţa!

Şi am zbughit-o. Ştiam că de mă prinde, în loc de bălaie de alviţă, îmi făcea spinarea tobă.”


Nici în lumea mahalalelor ziua de Lăsata secului nu trecea neobservată. Doar că aici lucrurile deveniseră… ceva mai prozaice: Nu sunt de loc mulţi ani de atunci şi totuşi parcă lucrurile nu s'ar fi petrecut pe lumea aceasta... Lăsata secului! Mamă, mamă, cum se bătea halviţa şi cum se dădeau câinii în tărbacă prin Dealul Spirei, prin Mecetul turcesc, prin Raion, prin Jarcaleţ, prin Bujaverca şi mai ales prin Duşumea! Câte castroane de ciorbă de zeamă de varză se consumau şi ce bătai ieşeau, bătăi în lege, cu vânătai la ochi, cu capete sparte şi muşcături de ureche, până la sânge. Căci, cum nu se concepea nuntă fără lăutari, tot aşa nu se putea concepe lăsat de sec fără mardeală. Nu de alta, dar altfel nu era petrecerea completă!
 
Veneau finii doldora de plocoane, sărutau mâna naşilor, aşa cum era datina, se aşezau la masă şi după aceea începea baterea halviţei. Atârnau de tavan, cu o sfoară, un bolovan de halviţă, înfigeau în ea bănuţi de câte 50 de bani şi ca nişte lei se repezeau, care mai de care, să ia bănuţii doar cu gura, fără intervenţia mâinilor. Mâncau halviţa şi beau ciorba de zeamă de varză şi n'aveau nici pe dracu!
Tradiţionala farfurie
 cu mucenici
(…) Ce mai lucra de “Lăsata secului", Victor Talianu, regele mardeiaşilor" de prin Filantropia! Înhăitat cu o ceată de haidamaci, toţi îmbrăcaţi cu pantaloni cu creţuri, cămăşi cu arnici, brâuri roşii, căciuli ţuguiate, veste cu găitane şi cismuliţe cu tocuri înalte şi vârfurile cât o băncuţă cutreierau mahalalele “după gagice". Sbierau cât îi ţinea gura învârtind ciomegele prin aer, trăgeau salve de pistol şi cântau acompaniaţi de armonică, d’alde “Valsul lui Victor Talianu": “lubeşte-mă Veto pe mine, iubeşte-mă că sânt nebun; căci cine mă puse pe mine, cu tine să fac amor!", “Deschide, deschide fereastra, o vorbă numai să-ţi spun" sau “Foaie verde lin pelin, hai puică la Severin!". Când s'a dus pe cea lume Victor Talianu, l-a bocit o săptămână încheiată toată “Filantropia", în cap cu amanta lui, Paulina, şi i-au făcut o înmormântare ca de prinţ. După Lăsata secului se făcea “blau" vreo două zile, aceasta pentru “revenirea în fire". (articolulul “De lăsata secului altădată… şi acum…” - semnat Ioan Massoff – “Realitatea ilustrată” din 20 martie1935)

Citește mai mult... »

Ursitoare, ursitoare, m-ai ursit la grea dogoare!

La puțul cu două zale,
Cum mai plânge-o fată mare
Că n’o avut ursitoare…
Ursitoarea i-o fost bună
Dar mintea i-o fost nebună!”


Ursitoarea, Soarta și Moartea
Credința în Ursitoare și în marea lor putere de a hotărî destinul unui om este adânc înrădăcinată în sufletul poporului nostru. Asemeni romanilor, românii au privit întotdeauna destinul ca fiind unul predefinit: Cum se naşte un băiat sau o copilă, totdeauna se înscrie în cer într-o carte, care se numeşte Cartea sorţii, nu numai numele, ci şi tot viitorul său cum are să fie: bun ori rău, de unde vine apoi şi zicala: aşa mi-a fost scris.(1)

În popor se credea că atunci când se naște un copil apar la fereastră ursitoarele – capricioasele zâne care hotărăsc soarta noului-născut. De aceea, nimeni din cei ai casei nu trebuia să fie trist în primele opt zile de după nașterea copilului, pentru că altfel se’ntristează și ursitoarele, și cum vor fi ele în aceste zile, așa va fi apoi și copilului în viață.”(1)

Pentru a îmbuna ursitoarele, zâne cu toane și supărăcioase, acestea erau așteptate cu daruri: “De aceea se pun – în a treia sară – ursitorile: din pâine, ceapă, țuică, vin, carte (de e băiat) ori cusături și fuioare (de e fată), sare, lumânare aprinsă – să vază ursitorile - și un franc – toate pe masă și la icoane.” (obicei din Corbu-Muscelului) (2). Prin alte locuri din Transilvania se puneau pe masă și trei talgere cu grâu fiert, trei pahare cu apă și trei cu ulei. În Banat era obiceiul ca să se coacă pogace făcute din grâu curat. Acestea erau așezate și ele pe masa ursitoarelor”. Una dintre pogace era pusă de moașă la capul copilului nou-născut în timp ce se ruga “să vie ursitorile și să-l ursească de bine:

Doamne, Dumnezeule!
Trimite Ursitoarele,
Să vină voioase,
Voioase și bucuroase,
La masă să gustescă,
Lui N. (numele copilului) bine să’mpărțească
N. puțintel să muncească
Și mult să trăiască!” (1)

Masa ursitoarelor
Masa fiind astfel pregătită, toți cei din casă se culcau sperând să vină ursitoarele și să-i urzească de bine noului-născut. Ele vin, intră încet pe fereastră sau pe ușă, se așază la căpătâiul pruncului și încep să-i țeasă viitorul. Cea mai bătrână dintre ele, Ursitoarea, ținând furca în brâu, învârte fusul; cea mijlocie, Soarta, toarce firul din caer, iar cea mai mică, Moartea, taie firul cu foarfecele. După ce i-au tors firul vieții, dacă copilul s’a născut într-un ceas bun, prind a cânta cu vers foarte frumos și a-i sorti de bine; iar dacă s’a născut în ceas rău, încep a cânta cu vers duios și trist, și sorțesc numai de rău. Apoi încep a-i da pe rândminte și noroc, bogăție sau sărăcie, într’un cuvânt îi hotărăsc viața ce are s’o ducă zi cu zi.”(3)
Citește șiDespre ceasul cel rău

Românii credeau că ursita noului-născut, stabilită de Ursitoare  în această noapte și scrisă mai apoi în “Cartea sorții”, “nu numai că trebuie să se împlinească, ci ea rămâne veșnică, neschimbată, și nimeni în lume, afară de unicul Dumnezeu, care e mai mare și mai puternic decât dânsele, nu e în stare să prefacă ce au ursit ele odată.”(1)


Surse:

(1)        Simion Florea Marian – “Naşterea la români” – Lito-tipografia Carol Göbl – 1892;
(2)        C. Rădulescu-Codin – “Literatură, tradiții și obiceiuri din Corbii-Muscelului” – Atelierele grafice “Cultura națională” București – 1929
(3)        Arthur Gorovei – Datinele noastre la naștere” – Editura “Minerva” – 1909.
  
Citește mai mult... »

Obiecte magice: “iarba fiarelor” și “fluierul fermecat”

În poveștile care ne-au fermecat copilăria, “iarba fiarelor” și “fluierul fermecat” erau două dintre obiectele magice folosite de eroii noștri îndrăgiți pentru a deschide lacătele cu care erau zăvorâte alesele lor și comorile cele mai ascunse, sau pentru a-și vrăji dușmanii cu ajutorul unor cântece minunate. Poveștile nu ne-au dezvăluit  însă secretul dobândirii acestor obiecte cu puteri supranaturale. Am găsit aceste “secrete” în două numere din anul 1927 ale revistei “Comoara satelor”:

Iarba fiarelor

“Iarba fiarelor”, planta misterioasă pomenită în multe dintre basmele românilor, avea puterea de a deschide orice lacăt sau zăvor. Ea avea de asemea darul de a-l face invicibil pe cel care o deținea în fața cuțitelor, săbiilor sau gloanțelor. Iosif Dumitrescu, învățător în Bistrița în anul 1927 - ne dezvăluie secretul dobândirii acetui obiect magic:


Căutăm pui de arici, îngrădim împrejurul lor cu un gard de nuiele în așa fel încât să nu poată ieși și să plece mai departe, nici părinții lor să nu treacă la ei. Când ariciul își vede puii în primejdie, caută să-i scape. Dacă vede însă că totul e în zadar, atunci se duce și caută prin iarbă, până găsește “iarba fiarelor”. Cu aceasta vine și atinge gardul, care cade jos la pământ și astfel puii devin liberi. Ariciul ia după aceea “iarba fiarelor” și o înghite. Cine taie atunci ariciul, v-a găsi în burta lui “iarba fiarelor”, pe care o va lua și o va pune sub unghia de la degetul mic de la mână. Acel om va avea o putere de neînchipuit și se poate opune chiar “contra glonțului de pușcă” și va putea să sfărâme ziduri de fier. Orice lacăt, prin atingerea cu degetul  în care se află “iarba fiarelor”, se sfărâmă. Se zice că bandiții – hoții cei mari – au iarba fiarelor.” (Iosif Dumitrescu - învățător din Bistrița – în “Comoara satelor” nr. 9-10 din anul 1927).


Fluierul fermecat

Iată ce trebuie să faci dacă vrei să ai un fluier fermecat, un instrument cu care să poți cânta atât de frumos încât atunci când îl vei pune la gură “să joace pietrele, să stea apele și frunzele de pe copaci să te asculte”:


Să te duci la un meșter și să-i ceri să-ți facă un fluieraș potrivit. Să te păzești numai ca de foc să nu care cumva să-l pui, tu ori meșterul, în gură. Mai pe scurt, să stai lângă el până ți-l gătește. Dacă ți l’o gătat, îl iei frumușel și-l înfunzi cu smoală la un capăt și la toate bortele. Cauți după aceea o capră roșie, o mulgi și torni laptele în fluier și îl înfunzi și la celălalt capăt. După ce ai făcut trebușoara asta, aștepți până la a cântatul cocoșului de miezul nopții și te duci cu el la o răspântie de drumuri afară din sat. Măsori cu pasul șapte obrațe (notă: veche unitate de lungime egală cu 26,76 m) din răspântie, te dezbraci frumos în chelcăluța goală, te pui jos cu fața în sus și-ncepi a săpa cu un cuțitaș, cu mâinile la spate, o gropșoară cam cât o încăpea fluierul tău. Pui fluierul în groapă, îl astuchi și praștia acasă, după ce ai făcut mai întâi trei mătănii cu fața spre răsărit. A treia noapte te duci, tot pe acea vreme, te dezbraci iar și tot cu mâinile la spate îl desgropi. Dacă l’ai dezgropat, îl desfunzi și bei laptele din el și pe urmă îl pui la gură și ce cântec ți-a veni în gând, acela ți-l zice. Că de nu-i ști a cânta batăr din gură, cu fluierul ăsta cânți așa de minunat orice cântec de joacă și chietrele.

Atenție însă: dobândirea fluierului fermecat te expune la mari pericole. Dracii își doresc și ei mult un așa instrument minunat, așa că vor încerca să te ispitească:

Cum ai început a cânta, ai să auzi în urma ta trăsnind și fulgerând, cai și căruțe care ți se va năzării că dau buzna peste tine și draci răcnindu-ți la ureche să te ferești, că te smonesc (notă: ispitesc) cu bani și alte scumpeturi, doar te-o pune păcatul să le răspunzi sau să te uiți în urmă. Cum îi face o mișcare ceva, te și pocescîți iau o mână ori un chicior. Tu s’o ții coardă’nainte, căutând, până’i trece de cele șapte obrațe, că pe urmă nu mai auzi nimica și’ai scăpat teafăr. Acum a doua noapte să nu te culci până n’or cânta cocoșii de miezul nopții și de te-or striga, să nu răspunzi, că aista ți’i leacul. Gheavolul umblă’ntracela timp să te amăgească cumva și să puie camca pe tine. A treia noapte tot așa. Într’a patra noapte or să vie să te întrebe:

- Mă ista, mă cutare, cum vrei tu să cânți? Toate cântecele de pe lume sau numai de jumătate sau pe sfert?

Tu să-i spui că pe jumătate ori pe sfert, numa pe toate să nu zici, că rămâi mort pe loc, dar așa le-ai tăiat haudacu.” (spusă de Grigore a Mariei din Hârtoape, comuna Lespezi, jud. Fălticeni - publicată  în “Comoara satelor” nr. 2 din anul 1926).

Citește mai mult... »