Cum faci rost de un Spiriduș

Mitologia poporului român este una plină de culoare și de originalitate. Poveștile și legendele populare românești sunt populate cu o multitudine de personaje magice, cu puteri supranaturale. Zmeii și căpcăunii, ursitoarele și ielele, știma apelor sau cățelul pământului, strigoii sau moroii sunt doar câteva dintre ele. Între aceste personaje, spiridușii ocupă un loc aparte. Deși astăzi suntem tentați să îl privim cu simpatie, el era considerat de români ca fiind un spirit malefic: “Spiridușul sau Spiritușul este un drăcușor în carne și oase sau întruchiparea acestuia într-o vietate văzută sau nevăzută, care la casa unde șade aduce toate nenorocirile din lume, atât cât trăiește omul.”(1)

Românii credeau că spiridușii erau cei care le ajutau pe „vrăjitoare” sau pe “descântătoare” să își facă farmecele. Conform vechilor credințe ale românilor vrăjitoarele sunt femei pricepute “care știu să facă fetelor şi nevestelor de dragoste şi de ursită, să le aducă iubiţii din ori şi ce loc, din ori şi ce ţară'ndepărtată, călări pe-o prăjină sau pe-o mătură. Ele ştiu să'nchege apa, să lege ploile, să ghicească sorta oamenilor, să norocească pe unii şi să nefericescă pe alţii”. Românii aveau convingerea că aceste „daruri” erau dobândite în urma unei înțelegeri cu „Necuratul”: “pentru a poseda această putere ele şi-au vândut sufletul Necuratului şi în schimb au căpătat fiecare câte un Spirituş, care li se supune întru toate şi le împlineşte ori ce dorinţă, ori ce ordin. Fără de Spirituş vrăjitoarele n'ar putea fi nici-odată adevărate vrăjitoare”. (2)

Cum se putea intra în posesia unui Spiriduș? Foarte simplu:

“Chipul cel dintâi şi cel mai uşor prin care ajung vrăjitoarele în posesia unui Spirituş, după credinţa poporului, e următorul: iau un оu de găină părăsit sau un оu de puicuţă neagră care a ouat pentru întâia oră, îl învelesc în bumbac alb (vată) şi-l poartă subsuoara stângă nouă zile şi nouă nopţi. După acest timp se zice că din oul clocit în modul acesta iese un drăcuşor în chip de pui. Acest pui e Spirituşul. La început Spirituşul e ca un pui de găină foarte mic, însă cu'ncetul creşte mare şi se preface în tot chipul, precum: mâţă, şoarece, câine, cal, ţap, muscă, purece, iepure etc. Babele vrăjitoare, scoţându-l din оu, îi dau un nume, precum: Niсоmilă, Nichipercea, Gavrilă, Sarsailă, Vasiliсă, Mititelul etc. Apoi îl pun într'un ughiu de casă şi-l ţin ascuns într'un hârb acoperit cu o oală ca nimeni să nu-l vadă, nimeni să nu ştie de el. Asemenea se'ngrijesc ele foarte mult ca totdeauna, când cere trebuinţa, să-i dea de mâncare şi tutun de fumat, să-l hrănească bine şi să-l adape cum se cade. Însă mâncarea nu trebuie să fie sărată niciodată, pentru că Spirituşul nu suferă mâncările sărate. Dacă vrăjitorea nu caută de dânsul cum se cuvine și cum voieşte el, adică nu-l hrănește, nu-i dă tutun să fumeze şi nu-l adapă la vreme, Spirituşul o maltrateză în tot chipul. O sfarmă, o bate, nu-i dă pace să doarmă cât e noaptea de mare, în scurt, face cu dânsele ceea ce numai un spirit necurat ca dânsul e în stare să facă.” (2)

O altă modalitate de a dobândi un spiriduș era – bineînțeles – cumpărarea acestuia de la cei care îl dețineau deja: “Cine voieşte să-l aibă se adresează cătră o vrăjitoare bătrână, care e acuma pe pragul morţii, sau cum se mai zice „c'un picior în groapă şi cu unul afară", rugând-o să-i vândă „odorul". Bătrâna, se'nţelege, dacă i-a mai rămas vreo scânteie de frica lui Dumnezeu şi n'ar voi să-şi piardă sufletul de tot, caută toate mijlocele cum să se cureţe de Spirituşul său şi-l vinde acelora care vreau să i-l cumpere. Alţii spun însă că se poate cumpăra şi dintr'o mulţime de dughene (bolte). Neguţătorii care se ocupă cu vinderea acestui spirit necurat îl ţin, după cum se zice, închis într'o pană de gâscă ca şi argintul viu, sau într'un şipuşor de unde nu poate scăpa până ce nu-i dă drumul cumpărătorul". (2)

O mare problemă era însă era aceea de a trezi fericitul posesor al unui astfel de spirit malefic fără voia ta: “Mulţi însă ajung în posesia Spiritușului fără de voia lor şi fără să aibă lipsă de el. Iată cum! Vrăjitoarea care l-a avut mai înainte, voind a scăpa de dânsul, îl învălește în vreun lucru preţios, îl pune într'un loc anumit pe unde se'nvârtesc mai tare oamenii, sau îl leagă într'o năframă scumpă şi mestecându-se printre oameni, mai cu seamă în zile de târg, lasă anume să-i pice năframa său să i-o fure cineva, şi-şi caută cât mai iute de drum. Spirituşul se leagă acum de omul care a găsit sau a furat năframa şi nu se lasă de dânsul odată cu capul. Nenorocitul posesor al obiectului găsit sau furat cunoaşte îndată din mai multe semne că trebuie să se fi legat de capul lui vreun Spirituş. Drept aceea, dacă voieşte să-l păstreze şi să se folosească de dânsul, trebuie să se'ngrijească de susţinerea lui, iar de nu, caută să se cureţe de dânsul prin aceleaşi mijloace ca şi vrăjitoarea. La dincontră o păţește urât, căci Spirituşul nu-i dă pace nici un minut, ci zi şi noapte îl maltratează, atât pe dânsul cât şi pe toată familia sa, şi pe toate vitele câte le are pe lângă casă. Lucrurile i le strică, i le aruncă în toate părţile, şi ori ce ar întreprinde nu-l lasă să ducă la capăt.” (2)

Odată dobândit, Spiridușul o ajută de “femeia pricepută în a face și a desface descântece”  în mai toate îndeletnicirile sale magice. Singura condiție era să îl hrănească “cu miez de nucă și cu alte lucruri bune”. Trebuia de asemenea să îl adăpostească, sticlele și “ulciorașele mici de marmoră sau de pământ alb” fiind cele mai potrivite pentru un astfel de locatar năzdrăvan. O dată îndeplinite aceste “mici” condiții nu trebuia decât ca vrăjitoarea să îi ceară spiridușului personal să “îți aducă călare pe prăjină ibovnicul de la drăguța lui” sau să tămăduiască bolile celor care îi solicitau ajutorul pentru aceste lucruri să se întâmple.(1) Dar nu numai atât: “Dacă voieşte vrăjitorea să aducă pe iubitul vreunei fete din depărtare, Spirituşul cât ai bate în pălmi se duce şi nu se lasă, de-ar fi acela şi la marginile lumei, până ce nu-l află; atunci îl pune călare pe-o prăjină sau pe-o mătură sau pe-un alt obiect şi aducându-l prin aer îl sloboade pe horn în casa vrăjitoarei.” (2)

“De asemenea, se zice, că Spirituşul adună toţi banii câţi îi dă stăpânul sau stăpâna sa când cumpără vreun lucru. Cu ajutorul Spiritusului poate vrăjitoarea să cumpere de-un galben o mulţime de lucruri preţioase, care fac sute de galbeni, şi la urma urmelor galbenul său tot îi rămâne în pungă”. (2)

“Spirituşul e şi atotştiutor. De aici vine că Zodierii şi Vrăjitorii care încă trebuie să-l aibă, dar mai cu seamă Vrăjitoarele, ştiu să ghicească ce au păţit şi ce au să mai păţească oamenii. Ştiu să spună curat când a fost cineva bolnav şi când are să se mai bolnăvească şi din ce le va fi leacul. Ştiu să spună că cutare are să'ntreprindă vreo călătorie de care nici n'a visat şi pe care într'adevăr, mai curând ori mai târziu, o şi întreprinde. Spirituşul spune stăpânului sau stăpânei sale din fir în păr cum are să ghicească şi să profeţească acelora care vin la dânşii ca să-i consulte într'o privinţă sau într'alta”. (2)

Tentația de a avea un Spiriduș personal pe lângă casă e mare, nu-i așa? Nu trebuie însă să uitați că “în cealaltă lume sufletele acelora care au avut Spirituş, şi 'nainte de moartea lor nu s-au desbărat de dânsul, merg de-a dreptul în Iad, unde trebuie să sufere munca cea vecinică, să facă toate ce le-ar porunci Spirituşul, precum le-a făcut şi el pe lumea aceasta”. (2)

Surse:

(1) Tudor Pamfile – “Mitologie românească – Dușmani și prieteni ai omului” – Editura “Librăriile Socec&Comp.” - 1916

(2) Simion Florea Marian – articolul “Mitologie daco-română – Spiritușul” – publicat în revista “Albina Carpaților” – numărul din 15 noiembrie 1878

Citește mai mult... »

De-aș avea un copilaș... (superstițiile femeilor însărcinate)

Pârdalnica de dragoste și-a făcut loc în inima ei și primul sărut i-a fost furat la hora din sat. A urmat celebrarea cununiei la biserica din sat și petrecerea de nuntă cu alai și cu lăutari. La puțin timp după aceea, în sufletul tinerei neveste începe să își facă loc o dorință stăruitoare:

“De-ar vrea bunul Dumnezeu

Să-mi asculte dorul meu!

De-aș avea un copilaș,

Dragul mamei îngeraș!”

“Și ca să aibă un copil, se sfătuiește cu toată lumea, și fiecare o învață fel de fel de leacuri. Mă-sa, ori soacră-sa, o îndeamnă să aibe credință în Dumnezeu, de la care toate purced în lume, și o învață cum să-l roage. Plătește sărindare, acatiste și liturghii; ține posturile, face lumânări lungi câtu-i și ea de ‘naltă și le aprinde la icoana Maicei Domnului; ba colindă până și mănăstirile și bisericele unde sunt icoane făcătoare de minuni” (1). Dacă toate astea nu ajută, tânăra nevastă apelează poate la bătrânele satului, cele pricepute în a face și a desface vrăji și descântece, care prepară leacuri doar de ele știute, care pot să împlinescă dorul ei stăruitor. Atunci când, în sfârșit, “Dumnezeu a dat bucurie în casa creștinului”, grijile acestuia nu dispar. Ba mai mult, ele se înmulțesc și se întețesc acum, “când nevasta a rămas grea”.

Prima întrebare din mintea tuturor celor care află de binecuvântarea soției: Oare ce va fi: băiat ori fată? “Cine poate să-i spuie? Babele, care știu și toaca din cer, asta n’o pot spune. Femeia însărcinată ar putea să ghicească. Dacă poartă mai greu, va fi băiat, și va fi fată dacă poartă mai ușor. În Ardeal au un semn: când isprăvește de țesut pânza, femeia trimite pe un copil cu ochii închiși, călare pe fușteii răsboiului, să iasă în ulița satului și acolo să deschidă ochii. Dacă va vedea întâi un bărbat, femeia va naște băiat, iar de va vedea femeie, va naște fată”. (1)

Orice ar fi însă să nască, frica viitoarei mame este să nu piardă copilul și să nască ușor. Dar pentru ca aceste dorințe să i se împlinească trebuie să respecte cu sfințenie obiceiurile și țină seama de nenumărate superstiții. Am adunat pentru voi câteva dintre acestea:

- “ca o femeie însărcinată să facă lesne, de câte ori mătură și ia gunoiul în poală, aruncându-l să zică: ‹‹cum arunc gunoiul acesta de iute, așa să și fac de lesne!››”;

- “femeia însărcinată care culege surcele ieșite din rindea va face copil cu părul creț”;

- “să nu desculțe pe nimeni, nici să nu tragă cioarecii cuiva, că apoi nu poate să nască până ce acela pe care l’a desculțat sau desbrăcat nu-i va da apă din opincă sau cismă”;

- “să nu sufle în cuptorul de pâine, că face copilul cu limba prinsă”;

- “prin războiul de’nvelit pânza să nu treacă nici o femeie, pentru că naște copii gemeni”;

- “femeia îngreuiată să nu poftească nimic, iar dacă poftește să i se dea, că de nu pierde copilul; femeia îngreuiată trebuie să guste din tot ce vede, să-și aducă aminte că-i îngreuiată la vederea tuturor lucrurilor urâte, și să nu ție mâinile în cruciș pe pâncete”;

- “nu e bine să mănânce două poame care sunt crescute și lipite una de alta, sau, după cum spun bucovinenii și moldovenii, să nu mănânce nici un fel de poame îngemănate, căci va face copii gemeni”;

- “nu e bine să mănânce din măr rupt – adică netăiat – că face copilul cu semn, ca și cum ar fi mușcată de un câine”;

- “nu e bine să mănânce Duminica fructe păstăioase, căci copilul se face bolând, și toată viața lui va comite numai fapte rele”;

- “să nu mănânce borș umplu în zi de sec, căci copilul va face un fel de bubușoare numite focuri”;

- “mamele care poftesc la ceva – mai cu seamă poame – pe care nu le pot avea de îndată, să nu pună mâna pe corpul lor, de teamă ca copilul să nu poarte aidoma însemnat în acel loc fructul pe care au voit să îl aibă”;

- “să nu își înoade pletele, că face copilul cu limba împiedicată”;

- “să nu își puie floare la brâu, că face copilul cu semn”;

- “dacă va vedea vreun foc mare sau vreuna sau mai multe case arzând, să nu puie mâna la față, nici să nu se mire, căci noul născut va avea pete roșii pe obraz, mai ales acolo unde a pus mai întâi mâna”;

- “să nu deie cu piciorul în vreun câine, căci copilul ce-l va face va fi câinos la inimă; copilul femeii ce va da cu piciorul în vreun câine sau mâță, va fi flocos și păros ca animalul pe care l-a lovit”;

- “femeia însărcinată să nu stea jos pe vreun prag, căci poate veni în urmă-i vreun vrăjmaș să dea cu toporul în acel prag, și atunci face copilul cu o buză crăpată ca o tăietură”;

- “femeia îngreuiată să nu treacă peste o funie, că face copilul cu buricul încurcat pe după gât; nici nu trebuie să stea pe vreun sac, că va naște greu”;

- “femeia însărcinată care va ședea pe treptele unei scări de la casă, va face copilul anevoie, iar aceea care va ședea pe vreo albie, va naște fată”;

- “femeile îngreuiate, când văd că se apropie ziua să nască, să se ducă la biserică ca să se mărturisescă și să se cuminice”. (1)

Surse:

(1) studiul etnografic “Nașterea la români” – Simion Florea Marian – Lito-Tipografia Carol Gőbl – București – 1892;

(2) “Datinile noastre la naștere” – Artur Gorovei – Bibliteca ‹‹Minervei›› București – 1909.

Citește mai mult... »

Samca (poveștile unui spirit necurat)

Între personajelor malefice ce aparțin mitologiei populare românești, Samca ocupă un loc aparte. Românii descriau în cântecele și în descântecele lor acest spirit necurat astfel: ”cu chip de femeie în pielea goală, cu capul despletit și foarte sborșit, cu părul până’n călcâie, cu țâțele până la genunchi, cu ochii ca stelele, cu mâinile de fier, cu unghii la mâini și la picioare lungi și ascuțite ca andrelele sau încârligate ca secerile și cu limba de foc.” Samca se mai arăta însă oamenilor și “în chip de porc grozav de mare și fioros, apoi în chip de ogar sau de câine cu dinții rânjiți, în chip de mâță belită cu ochii înholbați și înfocați, în chipul unei chei de ușa cu ochii boldiți și cu gura căscată și foarte urâtă sau în formă de cioară, șoarec, muscă sau păianjen.” (1)

Relele pe care le făcea Samca - conform credințelor populare - erau înspăimântătoare. Ea chinuia femeile în ceasul nașterii, omorându-le câteodată: “Samca de multe ori se arată chiar și femeilor ce zac în patul nașterii, pe care le înspăimântă și le frământă, le torturează și smintesc, până ce și dintr’acestea de cele mai multe ori mor îndată ori rămân pentru totdeauna schimonosite și neputincioase”. Tot Samca era responsabilă de moartea copiilor nenăscuți sau de îmbolnăvirea gravă a pruncilor nou-născuți sau încă mici: “Copiii, pe care-i înspăimântă sau îi cuprinde acest spirit necurat, se zice că încep tare să plângă, și atâta plâng până ce leșină și tot corpul lor li se’nvinețește, încât gândești că sunt morți.” Arătarea Samcei aducea copiilor mici spasme (“unii copii care sunt cuprinși de acest spirit capătă un fel de cârcei la stomac”) sau crize de epilepsie (“alții se întind din toate încheieturile, înhoalbă ochii, fac spumă la gură și schimbă fel de fel de fețe”). (1)

De relele pe care le putea face un astfel de spirit necurat nu te puteai apăra decât prin rugăciune: româncele aveau obiceiul de purta în permanență la ele o rugăciune adresată Sf. Arhanghel Mihail scrisă pe un petec de hârtie, “de îndată ce purced însărcinate și până după ce nasc”. Rugăciunea trebuia să fie scrisă de un bătrân, pentru că acestuia Samca nu putea să îi facă nici un rău.(2) Tot pentru a se apăra de Samcă, prin unele locuri, românii aveau obiceiul de a scrie pe un perete al casei toate cele 19 (sau 25) nume sub care era cunoscută: “1. Avestița, 2. Nadarca, 3. Salomia, 4. Nacara, 5. Avezuha, 6. Nadariea, 7. Salmona, 8. Paha, 9. Puha, 10. Grapa, 11. Zliha, 12. Nervuza, 13. Hamba, 14. Glipina, 15. Humba, 16. Gara, 17. Glapeca, 18. Tisavia, 19. Pliaștia”. Pentru a  evita venirea acestei “aripi a Satanei” pe la gospodării, numele ei nu era pomenit niciodată seara în casele în care erau copii mici. (2)

Românii credeau că bolile căpătate de “cei trudiți de Samcă” putea fi gonite cu ajutorul descântecelor. De aceea apelau la “femeile pricepute în a face descântece”. Acestea pregăteau de cele mai multe ori o “scăldătoare din planta Samca sau Samcutia (notă: scai albastru sau scai vânăt) în care scaldă apoi pe copii sau pe cei bolnavi”. Dacă acest leac nu însănătoșea bolnavul descântătoarea lua “untură și excremente de porc negru, găinaț de cocoș negru, tamâc, dohot (păcură) și din plante: usturoi (ai), iarbă mare, leuștean și samcă și pe toate obiectele acestea le pun la un loc într’o tigaie de lut să se prăjească la foc, iar pe când se prăjesc le mestecă bine. După ce s’au prăjit de ajuns, ung cu amestecătura aceasta copilul bolnav de Samcă, începând de la creștetul capului de către urechea dreaptă, în jos peste piept până la vârful degetului de la piciorul stâng, apoi din creștetul capului de către urechea stângă peste piept până în vârful piciorului drept. Tot în acest chip și pe spate.” La final femeile făceau câte o cruce în fiecare colț al casei.(2) Acest ritual era însoțit de rostirea unui “descântec de Samcă”, asemeni celui publicat de Gheorghe Tazlăuanu în anul 1943 în culegerea de folclor “Comoara neamului” (vol.VIII):

“Plecând femeia (cutare) Duminică la sfânta biserică, Căci era zi de sărbătoare, Cu pruncul a născătoare. Și la mijloc de cale, La mijloc de cărare, S'a întâlnit cu Satan ăl mare, Călare pe un taur, În mână cu biciul de balaur. Cu biciul a pocnit Și trei draci au venit, Pe (cutare) au apucat-o, De mijioc au luat-o, Sus au asvârlit-o, În pământ au trântit-o, În deșert au izbit-o, Și copilul neîmplinit, Ea că l-a făcut, Și nimeni n'a văzut-o, Și nimeni n'a auzit-o,

Numai Maica Domnului, Din înaltul cerului, Care'ndată a venit Și la (cutare) femeie i-a poruncit Degrabă la descântătoare să se ducă Și carte pe piele i-a făcut Cu litru de sânge a iscălit, Pe Satan l-a afurisit, Ca din copil să iasă, Și peste nouă mări să treacă Acolo să trăiască, Acolo să-și văcuiască, Iar copilul va crește, Ca voinicul din poveste, Frumos ca spuma laptelui, Nalt ca bradul muntelui.”    Din gura descântătoarei Elena lancu, Tescani-Bacău.(3)

Surse:

(1) Simion Florea Marian – articolul “Mitologia daco-romană - Samca” – publicat în revista “Amiculu Familiei”- numerele din 9/21 martie 1880 și 23 martie/4 aprilie 1880

(2) Tudor Pamfile – “Mitologie românească - Dușmani și prieteni ai omului” – Editura “Librările Soccec&Comp.” - 1916

(3) Gheorghe I. Tazlăuanu – “Comoara neamului, vol. III – Descântece” – Imprimeriile “Văcărești” - 1943

Citește mai mult... »

Descântecele babei Cocoșoaica

În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că bolile “ne sunt date de spiritele cele rele”. Românii aveau convingerea că majoritatea „beteșugurilor” pot fi îndepărtate cu ajutorul farmecelor și al descântecelor. Oamenii au născocit farmece și descântece despre care credeau că ar putea să îi ajute în aproape orice situație: pentru alungarea bolilor (de brâncă, de bubă, de gălbenare, de gâlci etc.), pentru alungarea spiritelor rele (de iele, de smeoaică, de samcă etc.), pentru aducerea dragostei (de ursită, de scrisă) sau pentru invocarea ajutorului în situațiile limită (secetă, caniculă, furtună, pentru paza recoltelor sau a animalelor etc.). “Zilele când la sate baba Anghelușa era cea mai temută au trecut. Acum descântecele, vrăjitoriile, datul cu ghiocul și făcătura de dragoste sau de boala seacă au rămas numai de atât bune ca să le scriem în cărti” - spunea pe la 1907 un redactor al revistei “Țara Noastră”. Dar, cu toate acestea, trei decenii mai târziu, reporterul Lory Panairescu-Zătreni consemna în revista “Realitatea Ilustrată”:

„Al doilea dușman al medicului comunal o constituie ceata - de multe ori inteligentă - a lecuitoarelor. O lecuitoare nu e numai decât o femeie bătrână, o babă: poate fi și mai tânără. Se cere, însă, să fi fost negreșit măritată și să fi îngropat, dacă nu mai mulți, cel puțin un bărbat. Și negreșit - e mai deșteaptă decât mulți dintre ceilalți - altfel nu ar putea fi lecuitoare. Știe de toate: să moșească, să ajute la lepădat, să tragă, să descânte: de rău și de bine, să facă de spart o bubă rea, să spele mortul, să-l îmbrace, să-i ia măsura cu o creangă de alun, să dea peste groapa proaspât astupată o găină neagră groparului, să facă colivă și să bocească cu viers.

Citește și: Viața medicului de la țară

(...) Lecuitoarea are marele avantaj de a fi și ea țărancă: ea trăiește și muncește în mijlocul celorlalți, la fel cu ei, și - de multe ori - e înrudită cu mare parte din săteni. Dar, cel mai de seamă avantaj, e că ea nu dă numai consultații, ci și medicamente. Aici se plasează veșnicul deziderat al medicilor rurali. Ei cer medicamente, cer veșnic medicamente. Ceea ce li se trimite de la depozitul central sanitar al regiunei, față de cerințele reale, e pur și simplu ridicol. Sunt medici care dau din buzunarul lor, pentru pansamente, alcool, tinctură de iod, etc. Dar numai puțini pot face acest gest și numai în mică măsură. Țăranul pleacă de la dispensar, de foarte multe ori, cu o fițuică de hârtie, o “rițeptă”, care nu-l satisface deloc. Farmacia poate fi la 30-40 de km. de satul lui, medicamentele nu prea sunt ieftine de obicei, cu atât mai vârtos cu cât farmacistul rural are de plătit, în plus, un transport costisitor, care se adaugă firește, în unele cazuri, la prețul “rițepte”. În schimb lecuitoarea Cocoșoaica, lelea Maria ori țața Constandina, ia o pasăre omului, ori o oca de țuică, ori două oare (pui) mai mici dar îi dă și leacul. Fie el untură de câine pentru ofticoși, fie buruieni pentru tuse, fie că îl trage cu cărbune, îl calcă, îl măsoară cu cuțitul. (Femeia Constandina lui Radu Stoica din comuna Z., măsoară cu cuțitul pentru orice boală, dar mai ales de răceală ori de junghi). Chiar dacă pacientul se prăpădește, închide ochii mulțumit c'a încercat lumea, în tot felul, să'l “întoarcă" (să-l însănătoșeze).

Însă, ca și la oraș, clientela cea mai de seamă a lecuitoarelor o formează femeile și fetele. Omul - adică bărbatul - e oricum mai puțin credul, mai merge la oraș, după “o nevoie", e scuturat, trezit, desmorțit, ca un arbore'n furtună, de serviciul militar. Femeile și fetele însă, se duc la bunele țațe sau lelițe știutoare și pentru fermece, adică fie pentru a momi pe cineva din dragoste, fie pentru a-i pierde sufletul din ură. În satul meu, sat oltenesc, departe de oraș, departe de calea ferată, țăranii spun că cutare fată sau cutare flăcău bolește din dragoste, ori din ură. Și cât adevăr în această expresie... De aici nevoia lecuitoarei de a fi medic sufletesc, de a ostoi sentimentele sau resentimentele. Câte fete, câte mame nu vin la ele pentru a curma o jale, pentru “a aduce un om" (soțul) la vatra lui, o cununie la o fată mai coaptă, ba chiar și moartea unui dușman. Descântecele și “fermecele" se fac în secret. Riturile sunt scabroase uneori, de aceea se fac cu mare fereală. Îmi propun ca, foarte curând, să dau în paginile “Realității Ilustrate" câteva exemple de farmece. Iată totuși, pentru ca cititorii noștri să’și poată face o idee, cum putem să ne vindecăm, fără Javol, Capol, Testa ori alte medicamente, de durere de cap, fără dentist de dureri de dinți, fără Gomenol de guturai și așa mai departe.

Lecuitoarea ia apă din nouă ciuturi și o bate cu nouă fire de busuioc, luate din nouă sacsii (ghivece), de la nouă case. Bate apa și spune de nouă ori așa:

   Cuțit, cuțit, cuțitat și alămat,

   De nouă țigani lucrat,

   De nouă popi cununat,

   De nouă foi suflat

   De nouă muieri descântat,

   Fă-te naiba împelițat,

   Și ieși de la (cutare) din creierii capului,

   Din fața obrazului,

   Din sgârciul nasului,

   Din limbele capului,

   Din dinți,

   Din măsele,

   Și du-te unde oi ști,

   Pe ale pustii,

  Și să nu mai vii.

Bolnavul asvârle în apa astfel descântată nouă cărbuni, aprinși sau numai încinși și spune, la rândul lui, odată cu lecuitoarea:

   Eu cu apa asta, când m'oi uda,

   Durerile, junghiurile, cuțitele, frecările, acele, undrèlele,

   Mi-or ieși din creierii capului,

   S'or potoli durerile,

   Cum a potolit Dumnezeu vacile în oboare,

   Porcii în cotețe,

   Cum a potolit Dumnezeu vântu' pe tot pământu'.

O frecție bună, cu apa asta și bolnavul nu mai are cuțite în creier sau în măsele. E medieval? Posibil, dar e real. De altfel descântecele sunt în mare cinste și la București, pe la mahalale, ba uneori chiar în sâmburele orașului. Reamintiți-vă procesul Titei Cristescu (notă: Tita Cristescu, Miss România 1926, a murit în anul 1936 otrăvită cu cianură de potasiu ascunsă în bomboane; asasinul a fost descoperit la mai bine de un deceniu, acesta mărturisindu-și  crima la spovedania de pe patul de moarte), cu amănuntul scabros al unei vrăji, în care escrementul amestecat în cafeaua neagră avea un rol de seamă Dacă așa ceva s'a putut petrece în Capitală, într’o lume din pătura zisă cultă, de ce să ne mire practici asemănătoare într’un sat, sau mai multe, pierdute între coline nărăvașe? E un subiect asupra căruia vom reveni. Și totuși trebuie să ia un sfârșit aceste obiceiuri. Sunt oameni cari zâmbesc, dar săteanul crede în ele, ca în mama lui și moare cu zile. Cel care luptă din răsputeri în această direcție e medicul de la țară. Dar cât de puțin e ajutat!

Ce s-a schimbat? Ce a rămas aproape la fel ca și acum 80 de ani – atunci când redactorul Lory Panaitescu-Zătreni își publica articolul în revista “Realitatea Ilustrată”? Vă las pe voi să răspundeți…

Citește și articolul: Sting nouă cărbuni...

Sursa:

- articolul “Satul românesc - Viața medicului de la țară” – semnat Lory Panaitescu-Zătreni – publicat în numărul din 17 martie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”

Citește mai mult... »

Superstiții și prejudecăți

Noi românii suntem prin firea noastră un popor superstiţios. Foarte mulţi dintre noi credem în “semne” care ne influenţează viaţa sau care ne prevestesc viitorul. Suntem supersiţioşi – dar fără să devenim fanatici. Dacă lucrurile prevestite de semnele citite în jurul nostru se împlinesc, povestim aceste lucruri aproape cu voluptate celor din preajma noastră. Am să vă spun în cele ce urmează câteva superstiţii, culese de Artur Gorovei la începutul secolului trecut şi publicate în volumul “Credinţe şi superstiţii ale poporului român” – apărut în anul 1915 (răsfoit din colecția digitală a Bibliotecii Digitale a Bucureştilor):

- Ce ghinion Nene Iancule, felinarul e ocupat...
("Furnica" - 1 septembrie 1911)

Dacă găseşti un ac, e semn de ceartă.

Dacă găseşti un ac cu urechi, iţi va naşte femeia o fată; daca acul găsit e fără urechi, nevasta îţi va naşte un băiat.

Exista credinţa că dacă visează un om tânăr albine zburând îi va mege foarte bine; dar dacă un om bătrân visează albine zburând, îi va arde casa.

Aluniţele sunt semn de mare noroc şi de aceea,  dacă tai părul de pe ele, îţi pierzi norocul.

Copilul mic să nu se pupe pe şezut, pentru că atunci când se va face mare va întorce dosul celui care l-a pupat.

Fetelor care se spală cu apă în care s’a spălat limba unui clopot le va merge vestea departe cum merge sunetul clopotului şi vor fi la fel de curate ca şi clopotul.

Copii să nu se scalde cu apă rămasă din ziua cealaltă, fiindcă nu vor mai creşte.

Apa de la întalnitură (de la confluenţa pâraielor) e bună de scăldat, ca să nu se lipească de cel scăldat boli şi famece.

Dacă visează cineva că se scaldă într-o apă curată, atunci va fi sănătos şi cu voie bună; dacă însă visează apă tulbure, se va îmbolnăvi.

Să nu vinzi lucruri care le-ai căpătat de pomană căci îţi va merge rău.

Femeia însărcinată să nu mănânce aripi de păsări căci copilul care se va naşte nu va sta înfăşat (va da mereu din mâini şi din picioare).

Dacă iţi iese în cale un preot e semn rău; dacă nu vrei să îţi meargă rău, azvârle după el cu paie sau cu fân.

Dacă te întâlneşti dimineaţa cu o babă, toată ziua îţi va merge rău.

Pe cine-l apucă soarele în prima zi dintr-o lună în pat, nu va face avere.

Dacă te mănâncă palma stângă, o sa primeşti bani; dacă te mănâncă palma dreaptă, dai bani.

Lunea nu e bine să dai bani, fiindcă vei da bani toată săptămâna. Dacă primeşti bani luni e semn bun.

Ca să ai întotdeauna bani în casă e bine să baţi un cui în pragul casei.

Ca să fii bănos, spală-te cu apă de pe bani la cele trei sărbători mari: Crăciun, Paşte şi Rusalii.

Când e lună plină, să îi arăţi bani dacă vrei să ai bani toată luna.

Cine visează bani mărunţi, va fi bârfit de cineva.

Dacă te visezi cu barbă şi cu mustăţi, vei primi oaspeţi.

Dacă îţi transpiră palmele, vei lua bătaie.

Dacă bei alcool cu mâna stângă – te îmbeţi.

Copii care nu sunt botezaţi şi plâng mult se cer botezaţi; copii care plâng mult în timpul săvârşirii tainei botezului, vor trăi mult.

Dacă îţi intră o broască în casă e semn că cineva ţi-a trimis farmece sau ţi-a făcut vrăji.

Pruncii alăptaţi de mame despletite fac bube la gură.

Când varsă cineva cafea din greşală, în ziua aceea va caştiga ceva.

Când pleacă cineva la drum lung, presară-i înante făină pe prag ca să-i meargă bine.

Să nu te îmbraci cu cămaşa pe dos ca să nu te urască nevasta. Să nu porţi cămaşa pe dos fiincă ţi se întoarce norocul în rău.

Dacă din întâmplare iei cămaşa pe dos, se va înrăutăţii vremea.

Mamele să nu întoarcă cămăşile copiilor pe dos, pentru că se vor speria rău noaptea.

Femeia să poarte cămaşa pe dos dacă vrea să înţarce copiii.

Fata care spală cămaşi şi se udă pe veşminte se va mărita cu un bărbat beţiv.

Dacă visezi câini ai duşmani mulţi.

Dacă te muşcă un câine să nu-l omori fiindcă nu se va vindeca rana.

Dacă va plesni capacul de pe oală, să ştii că vei primi o veste mare.

Nu mânca având cartea deschisă ca să nu uiţi ce ai învăţat.

Când tai castravetele, să tai vârful din partea în care a fost floarea şi să-l pui pe fruntea unui copil: nu îl va durea nicidată capul.

Când tai ceva cu foarfecele şi le uiţi deschise – e semn de ceartă în casă.

Dacă femeile poartă cercei schimbaţi (unul de la o pereche şi unul de la altă pereche) îşi va schimba şi bărbatul.

Dacă strănuţi de trei ori la rând e semn de mare chef…

Citește mai mult... »

Ursitoare, ursitoare, m-ai ursit la grea dogoare!

„La puțul cu două zale,

Cum mai plânge-o fată mare

Că n’o avut ursitoare…

Ursitoarea i-o fost bună

Dar mintea i-o fost nebună!”

Ursitoarea, Soarta și Moartea

Credința în Ursitoare și în marea lor putere de a hotărî destinul unui om este adânc înrădăcinată în sufletul poporului nostru. Asemeni romanilor, românii au privit întotdeauna destinul ca fiind unul predefinit: “Cum se naşte un băiat sau o copilă, totdeauna se înscrie în cer într-o carte, care se numeşte Cartea sorţii, nu numai numele, ci şi tot viitorul său cum are să fie: bun ori rău, de unde vine apoi şi zicala: aşa mi-a fost scris.”(1)

În popor se credea că atunci când se naște un copil apar la fereastră ursitoarele – capricioasele zâne care hotărăsc soarta noului-născut. De aceea, nimeni din cei ai casei nu trebuia să fie trist în primele opt zile de după nașterea copilului, pentru că altfel “se’ntristează și ursitoarele, și cum vor fi ele în aceste zile, așa va fi apoi și copilului în viață.”(1)

Pentru a îmbuna ursitoarele, zâne cu toane și supărăcioase, acestea erau așteptate cu daruri: “De aceea se pun – în a treia sară – ursitorile: din pâine, ceapă, țuică, vin, carte (de e băiat) ori cusături și fuioare (de e fată), sare, lumânare aprinsă – să vază ursitorile - și un franc – toate pe masă și la icoane.” (obicei din Corbu-Muscelului) (2). Prin alte locuri din Transilvania se puneau pe masă și trei talgere cu grâu fiert, trei pahare cu apă și trei cu ulei. În Banat era obiceiul ca să se coacă pogace făcute din grâu curat. Acestea erau așezate și ele pe “masa ursitoarelor”. Una dintre pogace era pusă de moașă la capul copilului nou-născut în timp ce se ruga “să vie ursitorile și să-l ursească de bine”:

“Doamne, Dumnezeule!

Trimite Ursitoarele,

Să vină voioase,

Voioase și bucuroase,

La masă să gustescă,

Lui N. (numele copilului) bine să’mpărțească

N. puțintel să muncească

Și mult să trăiască!” (1)

Masa ursitoarelor

Masa fiind astfel pregătită, toți cei din casă se culcau sperând să vină ursitoarele și să-i urzească de bine noului-născut. “Ele vin, intră încet pe fereastră sau pe ușă, se așază la căpătâiul pruncului și încep să-i țeasă viitorul. Cea mai bătrână dintre ele, Ursitoarea, ținând furca în brâu, învârte fusul; cea mijlocie, Soarta, toarce firul din caer, iar cea mai mică, Moartea, taie firul cu foarfecele. După ce i-au tors firul vieții, dacă copilul s’a născut într-un ceas bun, prind a cânta cu vers foarte frumos și a-i sorti de bine; iar dacă s’a născut în ceas rău, încep a cânta cu vers duios și trist, și sorțesc numai de rău. Apoi încep a-i da pe rând: minte și noroc, bogăție sau sărăcie, într’un cuvânt îi hotărăsc viața ce are s’o ducă zi cu zi.”(3)

Citește și: Despre ceasul cel rău

Românii credeau că ursita noului-născut, stabilită de Ursitoare  în această noapte și scrisă mai apoi în “Cartea sorții”, “nu numai că trebuie să se împlinească, ci ea rămâne veșnică, neschimbată, și nimeni în lume, afară de unicul Dumnezeu, care e mai mare și mai puternic decât dânsele, nu e în stare să prefacă ce au ursit ele odată.”(1)

Surse:

(1)        Simion Florea Marian – “Naşterea la români” – Lito-tipografia Carol Göbl – 1892;

(2)        C. Rădulescu-Codin – “Literatură, tradiții și obiceiuri din Corbii-Muscelului” – Atelierele grafice “Cultura națională” București – 1929

(3)        Arthur Gorovei – “Datinele noastre la naștere” – Editura “Minerva” – 1909.

  

Citește mai mult... »