Obiceiuri de Anul Nou: Buhaiul

Noaptea în care se face trecerea de la anul vechi la Anul Nou - Revelionul de astăzi – purta în vechime denumirea de „Îngropatul anului”. Această noapte aflată la cumpăna dintre ani a reprezentat întotdeauna un timp al luptei inevitabile dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte. „De aici credinţa că la răscrucea dintre ani, şase zile înainte şi şase după, au o semnificaţie specială, cerurile se deschid, sufletele morţilor se întorc pe pământ, animalele vorbesc, duhurile rele colindă prin lume şi multe, multe altele se întâmplă în credinţele existente şi la alte popoare.” (Julia Maria Cristea – Sărbători, tradiţii, ritualuri, mituri...). La noi, trecerea în Anul Nou se sărbătoreşte prin câteva obiceiuri rituale, dintre care amintesc doar pluguşorul, haiducii sau buhaiul. Cei mai mulţi dintre noi asociază „Buhaiul” doar cu instrumentul muzical care imită mugetul de taur şi care acompaniază în mod tradiţional urările de Anul Nou. Puţini dintre noi mai ştim însă că:

„Buhaiul" este o reprezentaţie dramatică interpretată de un impozant număr de artişti improvizaţi. Spectacolul are loc în ajunul Anului Nou, adică în seara de Sf. Vasile, între asfinţitul soarelui şi miezul nopţii. Locul în care se dă reprezentaţia este ales de obicei în faţa ferestrei gospodarului căruia i se face urarea de anul nou. De multe ori însă, uliţa satului sau chiar interiorul caselor sunt cadrul în care se desfăşoară „obiceiul buhaiului". Personagiile sunt următoarele: căpitanul, baciul, trei ciobani, trei travestiţi în capre, un ţigan, o ţigancă, cântăreţi, un moşneag, două babe şi în sfârşit ursul (travestit). O serie întreagă de obiecte de plugărie, de stână, din viaţa ţiganilor, costumele de capră şi urs, servesc la îndeplinirea ritualului buhaiului". Principalul obiect este bineînţeles „buhaiul" prin care se imită mugetul vitelor. E confecţionat dintr'o putină de lemn la capătul căreia s'a adăugat o piele întinsă şi la mijloc e prins un fuior de păr din coadă de cal.

Căpitanul, baciul, capra...

Toţi fac roată în jurul ciobanilor care stau de vorbă cu oile, reconstituind o seară la stână. Numai ursul şi ţiganii stau mai la o parte. Ţiganul bate un fier pe nicovală, ţiganca spoieşte tingiri sau dă în cărţi. Muzicanţii încep însă să cânte cântece bătrâneşti şi toată lumea începe să joace: ciobanii, caprele, ursul, toţi. Ursul profită şi când e neobservat, găsind o poartă deschisă, se furişează afară, fură o capră şi fuge cu ea. Se produce mare învălmăşeală, strigăte de ajutor. Ţiganul prinde ursul şi ciobanii readuc capra. Căpitanul va judeca acum pe ţiganul care n'a ştiut să-şi păzească ursul. Scena aceasta e presărată de glume, care stârnesc veselia asistenţei:

...ţiganul, ţiganca, ursul

Căpitanul-primar: Cum te cheamă ?

Ţiganul: Danciu Trăilă din Colibeni...

Primarul: Din comuna Năcăjiţi ?...

Ţiganul: Nu, Colibeni !...

Primarul: Coliveni ?...

Ţiganul: Nu. Co-li-beni...

Primarul: Colăceni ?...

Ţiganul: Colibeni !!!

Primarul: Chiolbeni ?...

Ţiganul: Ei, scrie şi aşa…

Primarul: Scrim din satul Golani, aşa e ?

Ţiganul: Apăi nici eu nu ştiu, c'am fugit de acasă de mult…

Ţiganul se oferă ca drept despăgubire să facă o căldare. Cu trei bătăi în nicovală bate trei tinichele, pe care le pune cu sila în mâna primarului. Apoi cere voie să facă un joc, dar în tot timpul jocului se milogeşte:

Ţiganul: Sunt flămând, domnule căpitan, dă-mi o bucăţică, dacă vrei să mai joc!...

Primarul: Las'că mai bine joci flămând, că eşti mai uşor…

Toată lumea se asociază la jocul ţiganului şi se încinge un joc mare cu strigături. După o mică pauză, se rânduiesc toţi la fereastră, făcând urarea finală. După urare, întreaga ceată intră în casă şi se cinsteşte cu gospodarul. Căpitanul primeşte de la acesta daruri în obiecte sau bani.”

Obiceiul "Buhaiului"

(Descrierea de faţă este făcută după un studiul în manuscris al d-lui Ernest Bernea, alcătuit în cadrul cercetărilor monografice întreprinse de Institutul Social Român de sub conducerea d-lui prof. D. Gusti – preluat din revista “Ilustraţiunea Română” – numărul din 1 ianuarie 1934).     

Citește mai mult... »

Descântecul stelelor

Creștini fiind, românii cred că cerul și podoabele lui au fost create de Dumnezeu, asemeni tuturor celor care există. Ei cred deasemenea că “cerul, fiind locașul lui Dumnezeu, al Domnului  Hristos, al Maicii Domnului, al Sfinților și al cetelor îngerești, stelele sunt făcliile ce se aprind noaptea spre a lumina sfânta lume a celor fără sfârșit.” Alte legende spun că stelele nu ar fi altceva decât niște candele sau felinare agățate de torțile cerului “ca să ne arate și noaptea locașul înfricoșatului județ al lui Dumnezeu.” Prin unele locuri din Moldova se spune că la începutul lumii nu erau stele pe cer și că ele au început să răsară abia după ce primii oameni au început să se nască. De aici și credința că stelele care împodobesc cerul noaptea nu ar fi altceva decât “lumânări aprinse ale sufletelor celor care se nasc; fiecare om are în cer o stea care lucește foarte frumos când omul se silește a face fapte bune și care nu mai licărește când omul face rău.” 

Credința populară înzestrează aștrii cerului cu puteri supranaturale. Tocmai de aceea, către stele “se îndreaptă unele rostiri de vrajă ale celor care doresc feluritele lucruri ale acestei lumi”.

Stelele și dragostea

În studiul său “Cerul și podoabele lui după credințele poporului român”, etnologul Tudor Pamfile descrie un vechi ritual – descrisul la stele – al cărui scop era ca tineriilor care îl practicau “să li se arate ursitul în vis”: “Miercurea, sau dacă nu sunt pe stele pe cer, sâmbăta seara, după ce au ieșit stelele pe cer, vrăjitoarea de desbracă în pielea goală, apoi cu o batistă luată de la cel căruia îi decântă, vine în pragul ușii și rostește de trei ori următorul descântec, fluturând mereu batista în vânt, în direcția stelei:

Tu stea Logostea, Toate stelele să stea, Numai tu să nu stai ! Să umbli’n lung și’n lat Și la noi în sat, Până unde-i găsi Scrisa lui N... La ea să te duci, Cu biciul să plesnești, Din somn s’o trezești, La mine s’o trimiți,

În vis s’o visez, Aievea s’o văz. Și unde oi vedea-o s’o cunosc; Cu biciul s’o bați La mine s’o abați, Cu biciul de foc Să nu-i vie a sta pe loc; Cu bici de curea Să nu-i vie a sta, Să nu-i vie a dormi, Nici a odihni Până la mine n’o veni!"

Tot despre stele se credea că au puterea să îți aducă dragoste și frumusețe. Un descântec pe care îl spuneau fetele către cele mai strălucitoare trei stele de pe cer era:

Trei stele gogostele, Duce-ți-vă la’mpărat, la’mpărăteasă, Dragostea le-o furați Și-o aduceți la mine în cană Și-o lăsați. Trei stele gogostele Duce-ți-vă la zâna cerului, Frumusețea i-o luați, Și-o aduceți la mine în cană, Și-o lăsați. Trei stele gogostele, Duce-ți-vă la rege și la regină, Dragostea le-o furați, Mândria i-o apucați, Și-o aduceți la mine în cană, Și-o lăsați.

Cele trei stele gogostele, Duce-ți-vă la’mpărați și împărătese, Regi și regine, Principi și prințese, La toate zânele lumii, Și tot ce-i bun culegeți, La mine cu brațul aduceți, În cană puneți, Peste cap mi-aruncați!

Stelele care alungă bolile  

Un alt vechi ritual - “de pus la stele” – avea scopul de a îndepărta “boalele”  de la cel descântat. În studiul “Materialuri folkloristice” publicat în anul 1900 de etnologul Gr. G. Tocilescu este descris modul în care descânta la stele  “vrăjitoarea Simina din Gresia, Teleorman”: 

“Rețetă: Se descântă în rachiu lunea. În rachiu se pun trei cărbuni aprinși și se sting; dacă cărbunii cad la fund e semn rău – zice-se că bolnavul nu se mai scoală și cade la o zăcere mare – iar dacă stau cărbunii deasupra – fără să se cufunde în acel rachiu – este semn bun cum că bolnavul are să se scoale îndată.”:

Tu, stea logostea, Toate stelele să stea, Dar steaua lui .... să nu stea. Să umble pe toate câmpurile, Să adune toate leacurile, Că soarele mi-a răsărit, Nouă surori au venit, Pe.... l-au tămăduit. Cu grapele l-au grăpat, Cu măturile l-au măturat, La masă de mătase l’au mânat. Toate preotesele, Toate jupănesele,

Peste ape au suflat. Apele se limpezea, Boalele lui... se sprijinea. De la.... eu le-am gonit, În cuibul berzelor le-am sorocit. Toți șerpii îi reteza, La puișori îi ducea, Boalele de la... se ridica. În cumpenile fântânilor le-am ridicat, De acolo le-am descântat, În nisipul mărilor le-am băgat, Pe... l-am sculat."

Surse:

-      “Cerul și podoabele lui după credințele poporului român” – Tudor Pamfile – 1915;

-      “Materialuri folkloristice” - Gr. G. Tocilescu - 1900

Citește mai mult... »

De Crăciun în lumea interbelică: Uniunea Sovietică

În Rusia Crăciunul este sărbătorit în mod oficial începănd de la sfârșitul secolului al X-lea, odată cu celebrarea botezului prințului Vladimir. Nașterea Domnului este sărbătorită și azi în 7 ianuarie și este considerată una dintre cele mai mari sărbători ale Bisericii Ortodoxe Ruse.

În ajunul Crăciunului familiile ruse asistă la Sfânta Liturghie, după care se întorc acasă pentru pentru tradiționala "Sfânta Cină" din Ajunul Crăciunului. Aici se servesc în mod tradițional 12 feluri de mâncare, câte una în onoarea fiecăruia dintre cei Doisprezece Apostoli. Cele mai gătite feluri de mâncare sunt gâsca sau rața cu mere și purcelul umplut. Peștele, ciorba de sfeclă și varza cu mei sunt de asemenea nelipsite de pe masa de Crăciun. Se pregătesc și numeroase dulciuri: biscuiți în formă de fulgi de nea, colaci, chifle, plăcinte sau torturi ornate în formă de ceas care arată miezul nopții. Familiile de credincioși revin apoi la biserică pentru “Privegherea de toată noaptea”.

Citește și:  De Crăciun în lumea interbelică - Statele Unite ale Americii

Ded Moroz și Snegurochka

Perioada interbelică a însemnat însă un răstimp în care nu a fost permisă sărbătorirea Crăciunului în statele care compuneau Uniunea Sovietică. Celebrarea sărbătorilor religioase au fost oprite încă din anul 1920 de către guvernul comunist condus de V.I. Lenin. Sărbătorirea Crăciunului  și chiar posibilitatea de a îmbodobi un brad în perioada sărbătorilor de iarnă a fost interzisă mai apoi și printr-o Ordonanță a  Consiliului Comisarilor Poporului din 24 septembrie 1929. Cu toate acestea Crăciunului a continuat să fie sărbătorit în famiilile ruse, pe ascuns. Ținând cont de această realitate, Stalin a revenit în anul 1935 la decizia inițială încercând, și reușind în mare măsură, să de-a o semnificație laică acestei sărbători. S-a “legalizat” împodobirea unui copac sau brad (împodobit în vârf cu o stea sovietică cu cinci colțuri nu cu șapte colțuri ca cea tradițională de la Betleem) și posibilitatea de a organiza reuniuni de familie de… Anul Nou. Cadourile erau însă oferite de către "Ded Moroz"(Moș Gerilă) și de nepoata sa "Snegurocika" ("Zâna zăpezii").

Nu au fost însă uitate cu totul vechile tradiții slave. La țară se păstra obiceiul de a se acoperi podeaua caselor cu fân iar pe masă să se pună paie și numai deasupra lor faţa de masă, în amintirea faptului că Mântuitorul s-a născut într-o iesle. S-a păstrat și obiceiul ca în zilele de Crăciun să se împărtă mâncare săracilor, să se trimită daruri la azilurile de bătrâni, la casele văduvelor și ale orfanilor și la spitale, astfel încât nimeni să nu se simtă singur în aceste zile de sărbătoare.

Citește și: De Crăciun în lumea interbelică: Anglia

În țările slave noaptea Crăciunului este considerată ca fiind magică. Tocmai de aceea în această noapte se practicau și multe obiceiuri de origine păgână. O parte dintre acestea ne sunt dezvăluite într-un articol publicat de revista “Realitatea Ilustrată” în 21 decembrie 1929:

Cocoșul... prezicător

“Cel mai cunoscut e obiceiul fetelor tinere de căuta în aceste zile norocul sub chipul viitorului soț. Procedeele variază: se toarnă ceara într'un vas cu apă care clocotește și se observă apoi formele și arabescurile desemnate de ceara care s'a prins în apă. Altădată, fata rămâne ore întregi, în timpul nopții, singură, nemișcată, cu privirea fixă, privind un pahar cu apă pe fundul căruia se găsește o monedă nouă de argint și așteaptă cu teamă apariția logodnicului predestinat, bălai sau oacheș, după cum l-a visat, dar întotdeauna frumos și impunător. Nemișcarea atât de îndelungată, singurătatea, încordarea peste măsură a nervilor, produc de obicei efectul voit. Spre marea bucurie a tinerei fete, dar și spre teama ei, bărbatul visat se oglindește în suprafața sclipitoare a argintului. Dar vai de aceea care se îndoiește de realitatea apariției!

(…) Există și un alt chip de a prevedea viitorul: după chipul cum umblă prin curte păsările, mai ales cocoșii și găinile. Chaldeenii, grecii, romanii, care obișnuiau și ei acest mod de prezicere, creaseră chiar o instituție și desigur că aceasta a fost adusă în Rusia, prin Bizanț. Un arhiepiscop al Nowgorod-ului, Ghenadie, care a trăit prin secolul al XV-lea, menționează acest obicei ca devenit tradițional în ținutul său.

                   Citește și: Primul Crăciun în Republica Populară Română

În Ucraina, prevederea logodnicului are mult pitoresc. Fetele tinere se adună în cea mai spațioasă “khata" (colibă), făcând cerc în jurul unei grămezi de grâu pe care se află un inel. Un cocoș, introdus în colibă, mănâncă din gramada de grâu, până ce găsește inelul, pe care, bineînțeles, îl dă deoparte. Inelul se rostogolește și cade la picioarele uneia dintre fete: aceea se va mărita în cursul anului care vine.”

Surse:

- articolul “Crăciunul la diferite popoare – Crăciunul în Rusia” – semnat  E. Halperine - Kaminsky – publicat în “Realitatea Ilustrată” din 21 decembrie 1929

- articolul “Datinile de Crăciun în diferite țări” – “Realitatea Ilustrată” din 20 decembrie 1938

Citește mai mult... »

De Crăciun în lumea interbelică: Statele Unite ale Americii

Santa Claus venea în anul 1929
cu avionul...

Crăciunul american era în perioada interbelică  - la fel ca și astăzi de altfel – o împletire a tradițiilor tuturor popoarelor care alcătuiesc “marea națiune americană”. Se poate spune așadar că americanii sărbătoresc Crăciunul adunând într-un conglomerat plin de farmec toate obiceiurile Pământului. Ei au adăugat însă acestei sărbători grandoarea specifică Americii și mai ales… comercialul dus la extrem. Americanii sunt părinții onorifici al celebrului Moș Crăciun (Santa Claus) și al celebrei lui sănii trase de reni – urmașul strălucitor al europeanului Moș Nicolae. Bradul de Crăciun din fața Casei Albe este cel mai stralucitor și cel mai spectaculos din lumea întreagă și este aprins în fiecare an de președintele Americii. În celebrul Rockefeller Center se împodobesc brazi de zeci de metri înălțime. În Boston principala atracție de Crăciun o reprezintă un mare festival al colinzilor. În New Orleans un bivol – cel mai mare bineînțeles – este plimbat împodobit pe arterele principale. America este de asemenea la originea impresionantelor spectacole de artificii de azi: americanii își felicitau de Crăciun vecinii îndepărtați cu focuri de arme sau cu focuri de artificii.

Un articol publicat de revista “Realitatea Ilustrată” în anul 1929 ne spune – cu umor -prin ce se deosebește Crăciunul american de cel al tuturor celorlalte popoare ale lumii:

  

Crăciun strălucitor
 marca Hollywood

“Prin ce se deosebeste Crăciunul american de celelalte Crăciunuri? Toate persoanele care au întrebuințat transatlanticele vă vor răspunde: prin “colosalul" său. Oamenii din cealaltă parte a mării au legături de rudenie cu toate rasele pământului. Ei pot să revendice toate tradițiile. Ei își însușesc, în bloc, obiceiurile cele mal disparate. Ei nu țin să fie originali, ci “să bată recordul". Și ei bat și recordul Crăciunului. Crăciunul este cea mai copilărească dintre sărbători. Dar americanii au geniul disproporției, după cum îl au și pe cel al măsurii. Ei, pe 25 Decembrie, îl fac grandios, tot astfel cum procedează cu celelalte 364 zile ale anului. Toți anglo-saxonii mănânca la banchetele de Crăciun “curcan”, pudding și “mince-pies". Dar un american nu admite să se găsească în altă parte decât în America o pasăre atât de colosală, făină de calitate atât de bună, struguri atât de gustoși: am cunoscut unul care se găsea la această epocă a anului prin modesta noastră Europă și care se întorcea grăbit, până la San Francisco, ca să caute “materiale" convenabile pentru “mince-pies-ul", pudding-ul și curcanul tradițional.

Citește și: De Crăciun în lumea interbelică: Anglia

Femeile... curcan

Bietul brad german, cu fructele sale, cu nucile aurite și lumânările lui, îi face să râdă. “Ah, e atât de mic"- spun ei. Americanilor le trebuie un copac întreg din pădure, al cărui vârf să atingă plafonul și care să poarte baloane de celuloid luminate cu electricitate. Ei atârnă, tot ca noi, jucării. Dar ce jucării și ce bibelouri, ce giuvaeruri, ce daruri de preț atârnă dânșii! Căci la ei sărbătoarea copiilor e și a oamenilor mari. Aceasta pentru că acolo, bătrăn sau copil, are același suflet simplu și arzător, aceeași candoare, aceiași sănătate. Mama și tata, în costume somptuoase, petrec tot atât cât și copiii. Toți s'au sculat de dimineață spre a vedea ce le-a adus Santa Claus, care a venit cu sania în timpul nopții și a aruncat lucruri în numeroșii ciorapi atârnați pe marginea căminului. Copiii noștri pun ghetele lângă cămin, dar ghete mici; ciorapii lor au însă o capacitate considerabilă. Cred că și copiii americanilor împrumută la nevoie ciorapii părinților lor. Și dacă, întâmplător, acești tineri Guliveri aveau la dispoziție ciorapii uriașului Brobdingnac, e foarte probabil că pe aceștia i-ar fi prezentat lui Moș Crăciun. Fiți siguri ca Moș Crăciun, miliardar, ar fi găsit mijlocul să-i umple.”

Surse:

- articolul “Crăciunul la diferite popoare – Crăciunul în Statele Unite” – semnat Abel Hermant -  “Realitatea Ilustrată” din 21 decembrie 1929

- articolul “Datinile de Crăciun în diferite țări” – “Realitatea Ilustrată” din 20 decembrie 1938

Citește mai mult... »

Superstiţii la palat

Oameni de rând sau capete încoronate suntem cu toţii – într-o măsură mai mare sau mai mică – influenţaţi de superstiţii. Foarte mulţi dintre noi credem în   “semne” care ne influenţeză viaţa sau care ne prevestesc viitorul. Dacă lucrurile prevestite de semnele "citite" în jurul nostru se împlinesc, povestim aceste lucruri aproape cu voluptate celor din preajma noastră. O astfel de poveste este şi articolul “Superstiţii în Palat” publicat de revista “Realitatea ilustrată” din 8 aprilie 1928. Pentru că tuturor ne plac poveştile – care conţin sau nu un sâmbure de adevăr – o să v-o spun şi vouă:

“Superstiţia e încuibată nu numai în poporul de jos, ci de multe ori o vedem furişată chiar şi în palatele regale. Spiritismul de exemplu, ştim că mai întâi s'a practicat în saloanele societăţii înalte. Misterele farmecului captivează mintea omenească şi când o dorinţă trecătoare nu se poate satisface cu mijloacele cunoscute, naturale, se recurge la acel ceva supranatural. Oamenii înfig în haină trei ace pentru ca fata să se poată mărita după un an cu alesul inimei sale; când ies din biserică după cununie, miresele fac paşi de câte un metru. Toate acestea sunt sacrificii aduse zeiţei farmecului.

Regele Franz Iosif
al Austriei 

Aceasta s'a văzut cu ocazia căsătorilor prinţeselor engleze. Dacă după cununie prinţesele ies cu pas mărunt din biserică, toţi rămân ferm convinşi că primul născut din acea căsătorie va fi fetiţă. Dar cum, la curţile regale, e mai mare bucurie când primul născut e băiat, miresele ieşind din biserică fac un pas mare peste prag, pentru ca primul fruct al acestei nunţi mai bine să fie prinţ decât o prinţesă.

Regele ungur, Francisc losif (notă: Regele Franz Iosif al Austriei) când visa noaptea morţi şi morminte, în ziua următoare nu se mai ocupa cu afaceri,  nici de ale Statului şi nici de cele familiale. Şi cancelarul german Bismarck era puţin cam superstiţios. Când călătorea şi-i trecea o pisică peste drum, se întorcea înapoi. Ziua de Vineri era nefastă pentru el, fiindcă din vremi imemoriale o stia ne-norocească.

Regina Maria de las Mercedes
 a  Spaniei

Cristina, regina Spaniei, purta la colier un ochi de corb; susţinea că îi aduce noroc. Acesta îl primise de la bunica sa încă atunci când era mică prinţesă de Austria. Şi numai atunci îi aducea noroc, când îl purta deasupra inimei.

Dar inelul Castiglionei? Acest misterios inel a fost purtat câtva timp şi de Cristina, cu toate că întreaga Spanie susţinea că-i aducător de nenorociri. Regina însă nu credea. Şi asta fiindcă dezastruoasa înfrângere a Spaniei de către America din timpul domniei ei o atribuia pierderii ochiului de corb. Fermecatul inel de opal fusese al contesei Luisa Castiglione, pe care o iubea mult Alfons al XII-lea. Regele îi şi promisese căsătorie, dar când interesele Statului i-au cerut să abandoneze pe Lucia în favorul Mercedesei (notă: Mercedes de Orléans), cea dintâi l-a blestemat. Familia Castiglione avea ca relicvă un splendid inel de opal, pe care îl luase un străbun al familiei după un răsboi câştigat, din degetul unui maur. Maurul a blestemat (afurisit) pe proprietarul din orice timp al inelului, proorocind moartea oricărui purtător în decurs de un an.

Regina Maria Christina
 a Spaniei

Acest inel l-a trimis Lucia ca dar de nuntă regelui. Reginei Mercedes i-a plăcut atât de mult inelul, încât l-a rugat pe rege să o lase să îl poarte ea. Alfonso i-a dat inelul, dar din acea zi, s-a îmbolnăvit şi peste câteva luni a murit (notă: Regina Mercedes a murit la Madrid la două zile după ce a împlinit 18 ani). Regele scoase inelul din degetul defunctei şi-l dete bătrânei Regine Cristina, care de asemenea îşi dete duhul peste câteva luni. Afurisita relicva fu dăruită pe urmă, surioarei mai mari a regelui, Mariei della Piedad, care la scurte zile se nimici, în urma unei boale misterioase. După aceste nenorociri, regale nu mai a dat inelul nimănui: l-a tras el pe deget şi peste 24 ore a murit (notă: Regele Alfonso al XII-lea a murit în noiembrie 1885, la 28 de ani, fiind bolnav de tuberculoză). A doua soţie, Maria Cristina (notă: Maria Cristina de Austria), a luat la ea inelul fermecat. Când fiul ei Alfons al XIII-lea se îmbolnăvi, judele a pretins tare ca să se prăpădeasc atât inelul cât şi ochiul de corb. Regina s'a supus, inelul l-a atârnat la gâtul statuii sfântului protector al familiei, unde se poate vedea până azi. De ochiul de corb n'a voit să se despartă.

Regina Louise a Danemarcei
impreuna cu fiica sa
Alexandra si cu nepoata Louise

La curtea daneză Regina Luiza era captivată de credinţa într'un farmec naţional. În hainele fetelor sale de la “prima confirmare", între cusături, cosea înlăuntru acul cu această ocazie. Credinţa era că aducea partide bune fetelor, ceea s'a şi întâmplat dealtfel.

La curţile ţarilor era înrădăcinată credinţa că ţarului, familiei şi oaspeţilor numai în acel caz le va cădea bine mâncarea, când doamna de curte va împrăştia înainte de a începe masa, o mână de sare pe spate.”

Notă: am adaptat ușor textul original  astfel încât să poată fi mai uşor de parcurs.

#superstiţii #blesteme

Citește mai mult... »

Despre noroc – credinţe şi superstiţii

Dacă n-ai noroc şi parte,

Geaba te mai scoli din noapte!

Conform credinţei românilor, norocul este determinant în viaţa unui om şi îi defineşte destinul. Norocul se naşte în acelasi timp cu omul şi îl însoţeşte până la moarte: „Norocul e ca un Înger; el umblă peste tot cu omul, dacă ştie cum să-l poarte: să nu facă vreo greşeală, să nu fure, să nu blesteme pe altul, să nu huească; căci Norocul fuge de omul care strigă şi blastămă, care ocărăşte pe altul. Căci omul acela se cheamă că-i cu Duşmanul, - Necuratul.” (1)

Norocul fiecărui om este hotărât de soartă, de Ursitoare sau de Dumnezeu. Cei născuţi fără de noroc cu greu pot să îşi schimbe destinul:

„Cine n’are noroc, n’are,

De când naşte până moare !”

Norocul cu care a fost dăruit fiecare om nu este însă ştiut de acesta şi de aceea, pentru desluşirea acestei taine, el trebuie să ştie „să citească anumite semne”: “Mai norocoşi ca alţii vor fi cei care se nasc pe vreme bună, dimineaţa, Duminica, Lunea şi cei care postesc această zi; de asemeni cei care postesc Vinerile – pentru fete – sau în Ajunul Crăciunului.” De asemenea este norocos:

De găseşti vreun trifoi cu patru foi
vei avea noroc...

- cel care vede în noaptea Ajunului deschizându-se cerul;

- cel căruia îi plouă la nuntă;

- cel care are mai multe cuiburi de rândunele, lăstuni sau cuiburi de cocostârci la casă;

- cel căruia îi iese păr alb de timpuriu;

- cel care are doi colaci în creştetul capului, adică părul răsucit în două părţi, în chip de cruce;

- cel care află un trifoi cu patru foi;

- cel care se trezeşte dimineaţa cu faţa în sus sau care doarme cu mâinile peste cap. (1)

Cu toate că există credinţa că norocul face parte din “scrisa omului“, românii cred că îşi pot influenţa norocul şi soarta. Dintre numeroasele credinţe legate de modul în care îţi poţi păstra sau mări norocul cu care ai fost dăruit vă voi spune câteva:

- când te speli pe picioare să nu te ştergi, că-ţi ştergi norocul;

- dacă vrei să ai noroc, în ziua dinaintea zilei în care o să te împărtăşeşti, să nu mânânci nimic; numai apă poţi să bei;

- când cineva îţi cere un ac, să nu îl arunci ci să îl dai în mână, pentru că altfel îţi fuge norocul;

- când un naş ţine în braţe copilul la botez să nu îl sâsâie dacă plânge, pentru că îi sâsâie norocul;

- să nu te duci mâncând la apă pentru că îţi mănânci norocul;

- să nu mănânci din genunchi sau din poală pe pragul casei, că-ţi fuge norocul;

- să nu te uiţi în oglindă atunci când mănânci ca să nu îţi alungi norocul;

- când dai gunoiul afară pe la asfinţitul soarelui, îţi dai norocul afară. (1)

De asemenea:

E norocos cel care are
 cuiburi de rândunele  la casă 

- paralele luate mai întâi de la cineva, safteaua cum am zice, să le dai prin păr şi prin barbă ca să ai noroc;

- primăvara, când auzi pentru prima dată brotacii cântând, să te dai de trei ori peste cap, pentru că vei avea noroc;

- cine sare de trei ori peste un butuc de lemn, înainte şi înapoi, v-a avea noroc;

- să nu poarte cineva cămaşa pe dos, că i se întoarce norocul spre rău;

- când îmbraci o cămaşă nouă, să treci prin ea bani ca să fii norocos;

- când ţi se aprinde cutia de chibrituri în mână e semn de mare noroc;

- să nu ţii oalele cu gura în jos, că nu vei mai avea noroc;

- să nu ţii un inel pe degetul din mijloc pentru că nu vei avea noroc în dragoste;

- dacă o fată ia de la alta vreo floare pusă în cap îi ia cinstea şi norocul;

- cere lunea un împrumut ca să ai noroc la căpătuială;

- când îţi scârţâie uşa dimineaţa, îţi intră norocul în casă;

- când îţi iese cineva în cale cu plin îţi aduce noroc;

- când rândunica cântă înainte de revărsarea zorilor în faţa casei e semn de mare noroc;

- dacă i se bate cuiva fruntea între gene, e semn că acela va avea noroc la avere;

- dacă visezi peşte mărunţel e semn de noroc; de asemenea e semn de noroc dacă visezi un urs. (2)

Surse:

(1)        Tudor Pamfile – “Mitologie românească – Duşmani şi prieteni ai omului” – Ed. Librăriile SOCEC – 1916;

(2)        Artur Gorovei – “Credinţi şi superstiţii ale poporului român” – 1915.

Citește mai mult... »

De Crăciun în lumea interbelică: Anglia

Sărutul simbolic sub vâsc

Crăciunul în Anglia interbelică era mai mult decât o zi de sărbătoare: “Crăciunul începe mult înainte de 25 Decembrie și se termină după această dată. Nu e numai o zi. E mai mult chiar decât o săptămână, e aproape un sezon: “Sezonul Crăciunului". Nici nu se termină încă bine luna noiembrie și ziarele încep să publice “numerele lor de Crăciun". Și de la 1 decembrie toți, mari și mici, de la cei mai de sus până la cei mai de jos, din toate ramurile sociale, toți se gândesc la Crăciun. În timpul lunii decembrie, se trimit “cărți poștale de Crăciun" și se trăiește în așteptarea Crăciunului.” În acest context seara de Crăciun nu putea să fie decât una cu totul specială. Copiii colindau străzile proslăvind pe Iisus și făcând nebunii pentru care - doar în această seară - erau iertați.

De pe masa de Crăciun nu puteau să lipsească “roast-beef-ul", preparat într'un mod special (numit în glumă “Sir-Suan", adică “Domnul Fileu"), curcanul la cuptor împănat cu castanet sau gâsca cu stafide - asezonate de cele mai multe ori cu varză de Bruxelles - și budinca (“pudding-ul”) Yorkshire.

 Citește și:  De Crăciun în lumea interbelică - Statele Unite ale Americii

Felul cel mai așteptat era însă întotdeauna budinca de prune flambată - în timpul mesei de Crăciun - după ce era stropită din belșug cu brandy. Acest desert ascundea întotdeauna un bănuț care urma să aducă noroc celui care îl găsea. De asemenea “la prânzul de Crăciun, așezați în jurul unei mese îmbelșugate, membrii familiei iau în primire pocnitorile ascunse sub farfurii. O pocnitoare de Crăciun constă dintr-un tub acoperit cu hârtie, care produce un zgomot puternic, atunci când capetele îi sunt trase înafară; în acel moment ies la iveală un coif care trebuie purtat în timpul mesei, mici obiecte decorative și o hârtiuță cu o ghicitoare ce trebuie împărtășită cu glas tare celor din jur.”

Iată povestea unui Crăciun englezesc văzută prin ochii reporterului interbelic al revistei “Realitatea Ilustrată”:

  

Primarul din Hammersmith
 (Londra) amestecând cel dintâi
 “pudding”-ul de Crăciun - 1929

“Dacă norocul vă conduce în seara de 25 Decembrie în sânul unei familii englezești, în acele sate din împrejurimile Londrei, puteți gusta adevărata veselie de Crăciun. Veți lua parte la tradiționala vizită a bucătăriei, împodobită cu acest prilej în verdeață, vizită veselă, la care femeile iau parte în toalete de seară și domnii în smocking. Veți gusta tradiționalul curcan, gâscă sau găină și vă veți împărtăși din pudding-ul național, plin de flăcări. Poate veți fi invitați să participați și la tradiționalele jocuri naționale la care suavele “misse" engleze țin foarte mult. Jocurile acestea, dintre cele mai variate, aduc după ele tot felul de gajuri. Unul dintre ele mai ales, necunoscut la noi, și care se numește “Snap Dragon", constă în obligația pentru o persoană de-a scoate cu degetele niște nuci cufundate în rom sau în brandy fierbinte. Veți asista poate la o “pantomimă de Crăciun", jucată de tinerii și de domnișoarele din casă și veți vedea pe Robin-Hood și pe tovarășa lui Mad Marion. Era să uit de vâscul, atârnat sub lampa din salon, vâscul simbolic, care invită la îmbrățișare. Doresc apoi ca întâmplarea să vă ducă să întâlniți, sub frunzișul de vâsc, pe o fragedă miss, cu obrajii roșiatici și catifelați, frumoasă cum numai o englezoaică poate să fie, când este…”

Surse:

- articolul “Crăciunul la diferite popoare” – “Realitatea Ilustrată” din 21 decembrie 1929

- articolul “Datinile de Crăciun în diferite țări” – “Realitatea Ilustrată” din 20 decembrie 1938

Citește mai mult... »