De 1 Mai (de la Armindeni la “Ziua Muncii”)

DE ARMINDENI

Ziua de 1 Mai, numită în popor Armindeni, este cunoscută și ca “Ziua pelinului” sau “Ziua bețivului” (datorită supertiției conform căreia dacă bei vin roșu sau vin–pelin în această zi ți se înnoiește sângele).

De Armindeni - la iarbă verde

În ajunul acestei zile românii transilvăneni aveau obiceiul de a pune la poarta fiecărei case câte o creangă verde de stejar. Semnificația acestui obicei era următorul: “se spune că, într-o seară, în timp ce Isus era găzduit într-o casă, cei care vroiau să-L prindă și să-L omoare au înfipt o creangă verde de copac în fața casei în care stătea, ca să o poată recunoaște a doua zi. Aceștia au găsit însă în dimineața zilei următoare câte o creangă asemănătoare în dreptul fiecărei case și, din această cauză, nu au putut să-L găsească și să-L omoare pe Mântuitor”. În popor se credea de asemenea că în ziua de Armindeni (la fel ca și în zilele de Sânpietru, de Sf. Andrei și de Sf. Ignat), se strâng “în cete - totdeauna fără șoață - șapte sau nouă“ ielele (“suflete ale femeilor care au făcut vrăji cât au fost în viață”). “După ce se strâng – întotdeauna pe vârfurile munților ori pe unde sunt stânci mari, cum sunt bunăoară Pietrele Doamnei, joacă; altă nimic nu vorbesc, decât numai atât:

Nup,

Cinsnup,

În casa cu usturoi nu mă duc!

De aceea e bine ca în zilele pomenite mai sus să se ungă ușorii de la ușa casei cu usturoi și fiecare om să poarte usturoi la dânsul în aceste zile”.(1)

De ziua vinului-pelin...

Pentru a alunga strigoii, “bihorenii, la Arminden, ies afară și strigă:

Cine strigă,

Dracu-l frigă

Pe frigare

De cea mare!” (1)

“În Țara Românească, Armindenul era prăznuit din timpuri străvechi. În dimineața zilei de 1 Mai, cârciumarul bătea canaua la butoiul cu pelin, în prezența unor cunoscători, cari aveau de apreciat dacă negustorul a pus prea puțină sau prea multă peliniță, adică buruiană de pelin, în vinul adus de pe la Drăgășani sau de la Odobești. În acea zi nu se bea decât pelin și toată lumea pleca la iarbă verde cu un miel viu, care era sacrificat acolo, apoi fript în proțap. Pe vremea lui Alexandru Vodă Mavrocordat boierii ieșeau la kioskuri, cum era moda pe atunci, la Cotroceni, la Filaret… Numai Doamna, mai romanțioasă, se pierdea prin păduricea Sf. Elefterie, din care n'a mai rămas azi decât numele, cu care s'a botezat podul banal de pe Dâmbovița și unde odinioară era codru…” (2)

   

ZIUA MUNCII

1 Mai a început să fie considerată o “zi pentru susținerea, prin manifestații și greve, a zilei de muncă de 8 ore” mai întâi în Statele Unite ale Americii, începând din anul 1886. Socialiștii europeni au adoptat acestă zi ca fiind o “zi a muncii” la Congresul Internaționalei Socialiste organizat în sala Pétrelle din Paris în 20 iulie 1889. În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mișcarea socialistă în anul 1890.

De "Ziua Muncii" în București - 1 Mai 1934

“La București, socialiștii au avut manifestații grandioase pe la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ei se adunau, de 1 Mai, de obicei în grădina Cișmigiu. De multe ori capul manifestației trecea de Calea Victoriei, pe când coada mai era încă în grădină. În fiecare țară socialiștii au avut revendicările lor imediate, speciale. Pe placardele social-democraților români se putea citi, în afară de lozinca lui Karl Marx: “Proletari din toală lumea uniți-vă!”, revendicarea imediată a celor trei 8-uri (notă: 8 ore de muncă, 8 ore de odihnă, 8 ore de educație).  Apoi programa revendicărilor imediate a fost treptat completată cu următoarele cerințe: “Votul universal", “Emanciparea femeii", “Dreptul de vot pentru Dobrogeni", “Dreptul de vot pentru Evrei", “Desființarea bătăii în armată”, “Repaosul duminical” , “Pământ pentru țărani", etc. Aceste inscripții se puteau citi pe placardele purtate de mulțimea care defila ore întregi pe străzile Capitalei, până la o grădină marginașe, unde petrecerea se prelungea până târziu noaptea. La un moment dat, “sărbătoarea muncii" a obținut consacrarea oficiala în toate statele și a Societății Națiunilor. La noi în România ea a fost declarată, în mod oficial, ca o sărbătoare obligatorie, lucrul fiind suspendat legal în toate uzinele și chiar în instituțiile statului (notă: începând cu ziua de 1 Mai 1920).” (2)

  

Surse:

(1) Tudor Pamfile – “Dușmani și prieteni ai omului” – Editura “Librăriile Socec&Comb.” – 1916

(2) Alex F. Mihail – articolul “1 Mai – altădată și azi” – publicat în numărul din 6 mai 1934 al revistei “Realitatea Ilustrată”

Citește mai mult... »

Joile păzite - zilele când fierbe piatra

“Calendarul popular” a avut întotdeauna o importanță deosebită în lumea satului românesc. Zilele săptămânii, zilele de sărbătoare sau cele în care au loc evenimente speciale pentru comunitate au fost personificate și înzestrate cu puteri speciale. În credința populară una dintre zilele cele mai nefaste ale săptămânii este cea de joi. Joimărița - personificarea zilei de joi - este o babă înaltă, slută și foarte rea. Ea își poartă părul despletit - “ca și o salcie găunoasă” - și rânjește arătându-și dinții îngălbeniți și stricați. E spaima fetelor leneșe, pe care le pedepsește frigându-le mâinile în jar sau zdrobindu-le degetele cu vătraiul. Toate zilele de joi din decursul unui an sunt nefaste. Dintre ele însă, “cele mai păzite” sunt “cele nouă Joi” din perioada cuprinsă între Paști și Rusalii. Ele sunt numite "Joile grele" sau "Joile păzite".

Joimărița -  cu părul despletit
ca o salcie  găunoasă

“Oamenii din popor vorbesc despre ele ca fiind foarte înspăimântătoare şi răzbunătoare. În aceste zile nu se lucrează nimic, nu se culeg nici buruieni pentru leac, nu se fac descântece. Dacă cineva calcă joile şi dacă iese la lucru la câmp, acea muncă va fi bătută de grindină, de piatră sau va trimite foc, tunete, fulgere, înecuri.” (cf. studiului “Ţăranul român între forţele naturii şi puterile divine” – Georgiana Livia Cârlan-Antoci). Există multe credințe populare legate de „Joile păzite”. O să vă spun câteva dintre ele, culese din lucrarea “Sărbătorile de vară la români” publicată în anul 1910 de către marele etnolog și folclorist român Tudor Pamfile: “Daca cineva calcă Joile și iese cu plugul la arat, dacă merge la prășit sau dacă muncește orice pe câmp, peste vara, acea muncă va fi bătută de piatră, adica va fi stricată de grindină. Pe lângă grindină, Cele nouă Joi se mai răzbună împotriva celor ce muncesc și prin trimitere de foc în holde, case și orice alt avut al lor. Oamenii se tem de orice foc, dar mai ales de cel ce se naște prin trăsnet; de aceea mai spun că Cele nouă Joi sunt rele și de trăsnet, tunet sau tun, fulger, ploi pânzișe și înecuri. Prin unele sate din Moldova teama de aceste zile de joi este atât de mare “încât nici pe preoți nu-i cheamă în case spre a le face diferite servicii religioase”. Prin unele locuri din Oltenia “se crede că cei ce vor spăla cămăși în aceste zile, li se va opări grâul. De asemeni nu se toarce, nu se țese și nu se pune vârtelnița, că bate piatra.”

Joimărița

Cele din urmă două zile de joi ale acestei perioade sunt și mai înspăimântătoare: “Joia a opta se numește în Bucovina Bulcile sau Bulcii. În această zi, la Suceava se scot în procesiune moaștele Sf. Ioan cel nou și se face aghiasma. Bulcii nu se țin acolo numai de teama pietri si a ‹‹tunului›› ci și de teama Ielelor. Prin Moldova de jos, Joia a opta se numește mai des Buciumul Rusaliilor și se crede că se numește așa din pricină că vine după Rusalii, când acesta își buciumă sau își trâmbițează sfârșitul isprăvilor lor. Pe alocurea se zice chiar Sbuciumul Rusaliilor, avându-se credința că în această zi, pe lângă că se opresc oamenii de la muncă și sunt pedepsiti cu piatră și foc, această zi schilodește și pocește pe cel care ar îndrăsni să lucreze. A noua Joi – numită Joia mânioasă în Moldova și Joia verde în Oltenia - e cea mai năprasnică. Prin multe părți oamenii nu numai că nu lucrează nimic, nici pe lângă casă, nici pe câmp, dar se adună chiar la biserică și ascultă serviciul dumnezeesc, deoarece această Joi este rea de grindină, bătând și stricând semănăturile, mai ales cânepa”.

Joimărița - spaima fetelor leneșe

În încheiere vă voi spune și legenda acestei din urmă zile de Joi, așa cum era  povestită cândva prin Bucovina: „Se zice că a fost odată un împărat, anume Joian, care simțind că i se apropie sfârșitul vieții, și-a pus supușii ca să serbeze ziua morții lui, spre binele lor.

- De ziua morții mele, le-a zis împăratul, de veți fi datori pe la alții, să nu vă duceți la muncă, deoarece în acea zi se va fierbe piatra mai tare, nourii se vor frământa mai mânioși și munca voastră va fi în primejdie. Nimic nu se va alege din sporul celor ce vor munci în ziua morții mele. Astfel, de la acel împărat, a rămas paza Joii a noua, paza Bulciului cel mare sau ziua când fierbe piatra.”

Citește mai mult... »

“Junii Braşovului” – arc peste timp

Și în anul acesta  – în prima duminică de după Paști, zi cunoscută sub numele de Duminica Tomii – este programată coborârea “Junilor” în cetatea Brașovului. Obiceiul Junilor braşoveni a interesat de-a lungul timpului nu numai pe români. Saşii brașoveni s-au procupat de această datină atât de originală si de pitorească. Unul dintre primele documente care descrie acest obicei este un manuscris al lui Wilhelm Kamner (d. 1901), fost profesor de desen la Liceul “Johannes Honterus” din Braşov. Conţinutul acestui manuscris este redat de Luiza Netoliczka în articolul “Contribuţiuni la obiceiul Junilor braşoveni: o veche descriere săsească”, publicat de revista “Ţara Bârsei” (numărul din martie-aprilie 1935) şi ne descrie amănunţit acest obicei, aşa cum se desfăşura în secolul XIX:

"Taraful Junilor" -  1929

"Deja cu câteva săptămâni înainte de Paşti, invită conducătorul flăcăilor (Altkneht) pe flăcăi cu scopul de a se înţelege cum să-şi aranjeze festivalul cu ocaziunea sărbătorilor de Paşti. Sărbătorile încep de sâmbătă având loc atât după masă cât şi seara anumite solemnităţi bisericeşti (Învierea Domnului), care durează până la miezul nopţii. În Dumineca Paştilor dimineaţa se ţine înc'o dată o mare slujbă bisericească.  După masă - iarăşi după un serviciu divin mai scurt - preotul botează pe feciori (pe Juni), după aceea aceştia părăsesc curtea bisericii cântând din gură şi se duc până la crucea din Prund. Acolo, prinzându-se de mâini, fac un cerc şi încep hora, acompaniaţi de muzicanţi ţigani. După ce feciorii au jucat câtva timp, conducătorul părăseşte şirul şi intrând în mijlocul horei aruncă în sus buzduganul adus cu sine, cât se poate de drept, cu scopul să-l prindă când cade jos. Aceasta o mai repetă de două ori şi dacă a reuşit să-l prindă de fiecare dată, se întoarce în şirul dansatorilor fără să plătească amenda şi predă buzduganul vecinului său. Acesta aruncă şi el buzduganul de trei ori ca primul June şi apoi îl predă vecinului. Acest lucru se repetă de atâtea ori până când fiecare şi-a făcut rândul. Atât hora cât şi muzica şi aruncarea buzduganului par cam monotone. Singura întrerupere a acestei monotonii se întâmplă atunci când unul, din neîndemânare, nu arunca drept buzduganul, ci oblic. În cazuri de acestea publicul fuge exclamând şi ferindu-se dinaintea greutăţii buzduganului. După ce şi-au terminat jocul, flăcăii înşiraţi frumos se duc împreună cu muzicanţii la localul lor de adunare unde apoi se despart. Seara are loc un chef aranjat din banii celor amendaţi.

June din 1929 în costum tradițional

În a treia zi se ţine mai întâi slujba bisericească. După masă Junii se duc pe Coasta Prundului (Kreutzberg) unde iarăşi petrec cu jocuri, cu aruncarea buzduganului, cu mâncări, băuturi şi cu împuşcături, până se înserează. Seara se duc din nou la crucea din Prund, unde continuă jocul şi aruncarea buzduganului. Pe urmă se duc la vătaf, unde petrec cu vin cumpărat din suma adunată din amenzi. În ziua de Miercuri după Paşti atât tinerii cât şi bătrânii se duc fie călare fie cu căruţa între Pietrele lui Solomon (Salamonsfelsen). Acolo împodobesc brazii cu cruci şi cu foiţe aurite pentru cortegiu; şi în acest timp se joacă hora şi se aruncă buzduganul. După masa încep pregătirile pentru reîntoarcerea în oraş într-un cortegiu frumos. Înaintea cortegiului pornesc cimpoierul (surlaşul) şi muzicantii, călări. Apoi urmează brazii împodobiţi, care sunt duşi de feciori călări, apoi toţi Junii vin călări. În urmă se înşiră căruţele cu neamurile Junilor. Cortegiul îşi ia drumul pe Strada Ecaterinei până la crucea Moskaliu. Brazii se împărţesc în modul următor: câte doi la fiecare cruce pe unde trece cortegiul, dar la crucea din Prund se lasă patru; ceilalţi brazi se pun la casa vătafului, armaşului şi la casele membrilor din comitetul bisericesc (Kirchenvater). Joia dupa masă, Junii merg la Grader (sub Tâmpa), unde iarăşi petrec cu mâncare şi băuturi. Vineri şi sâmbătă se întrerupe această serbare, iar Dumineca se mai duc odată sub Tâmpa. Inaintea casei lui Muller joacă hora şi apoi se duc la vătaf, unde fac socotelile. Cu aceasta se termină serbarea.”

Cortegiul Junilor în drum spre Brașov - 1929

În timp, acest obicei a suferit modificări. O descriere a serbării şi câteva fotografii am găsit în săptămânalul “Realitatea Ilustrată” – numărul din 30 aprilie 1929: “A doua zi de Paşti se ţine obicinuitul serviciu divin. După masă, Junii merg împreună cu părinţii, cu neamurile şi cu alţi tovarăşi în grădina lui Zeimen, unde se așează în diferite grupuri, ospătându-se cu fripturi, prăjituri şi vinuri aduse cu ei, petrecând în discuţii vesele, muzică şi împuşcături. Către seară Junii pleacă din grădină şi se duc în Prund, jucând hora şi aruncând buzduganul la fiecare cruce, atât la ducere cât şi la întoarcere. La crucea din Prund se repetă jocul şi aruncarea buzduganului".

Cortegiul Junilor - 1937

“(…)Și anul acesta, cu tot timpul nefavorabil, au avut loc de Paşti la Brașov cunoscutele serbări ale „Junilor", la care au luat parte pe lângă un numeros public braşovean, d-nii miniştri I. Mihalache, Mihai Popovici, Voicu Niţescu şi I. Lugoşanu. Serbările „Junilor" la Paşti sunt unele din cele mai frumoase obiceiuri româneşti, caracteristice numai feciorilor din mahalaua Scheiul Braşovului. Ele ţineau altădată opt zile, începând din prima zi de Paşti şi pană’n Dumineca Tomii. Se compun din jocuri şi excursiuni, la care ia parte toată populaţia Braşovului, fără deosebire de naţionalitate. Există obiceiul ca feciorii braşoveni, “Junii”, să se ducă înainte de Paşti în zilele de Buna Vestire şi Florii, împreună cu Surlaşul, pe Coasta Prundului, anunţând începutul serbărilor prin Surlă (un fel de fluier). Surlaşul e un fel de trubadur al junilor, care ia parte la toate serbările, rămânând neschimbat în această funcţie toată viaţa. Cu surla nu se cântă însă decât la Buna Vestire, la Florii şi de Paşti când încep adevăratele serbări ale junilor.

Vrei, nu vrei... (1929)

Începutul serbărilor se face după un anumit protocol, totdeauna acelaşi. În celelalte zile se fac excursiuni la Scheiu şi în jurul lui, cea mai de seamă fiind cea de Miercuri (a 4-a zi de Paşti). Locul de petrecere în această zi e în capătul de sus al Scheiului - la „Între Pietre" - de unde se desfăşoară o minunată privelişte spre Braşov. Junii merg toţi călări, având în frunte vătaful şi armaşii, urmaţi de publicul din Braşov care vrea să ia parte la escursiune. La „Între Pietre" se întinde o horă mare, cu cântece de lăutari şi focuri de pistoale şi se petrece până’n spre seară. Atunci junii se întorc spre oraş trecând prin Groaveri în sunetul muzicilor, pe lângă porţile cetăţii şi oprindu-se apoi la Crucea Moşicoiului, sub poala Tâmpei, unde petrecerea se încheie, cântându-se în cor “Hristos a înviat!” 

Alaiul Junilor în anul 1935

Evenimentele care au trecut peste oraşul Braşov şi peste România în ultimul secol au adăugat şi alte elemente acestei frumoase sărbători. Iată cum s-a desfăşurat ea acum câțiva ani – conform relatării făcute de www.brasov.ro: “În dimineaţa sărbătorii junii coboară călare în cetate, trec pe la vătaf, armaşul mare şi armaşul mic (serje), după care în jurul orei 10 se îndreaptă spre Piaţa Prundului (azi Unirii) din faţa bisericii Sf. Nicolae. Aici înconjoară Statuia eroului necunoscut, nu înainte ca preotul paroh să le sfinţească steagurile printr-o scurtă slujbă. Urmează încolonarea grupurilor după o ordine bine stabilită şi devenită tradiţională: mai întâi Junii Tineri, urmaţi de Junii Bătrâni, Curcani, Dorobanţi, Braşovecheni, Roşiori şi Albiori. Coloana este deschisă de fanfară. Fiecare grup are în frunte vătaful, urmat de stegar, încadrat de cei doi armaşi. Vătaful poartă banderola roşie pe piept, iar armaşii mare şi mic, albastră şi galbenă, formând astfel tricolorul, ca pe vremea când aceasta era interzis. Plecând din Prund, Junii fac un popas la Troiţa Căpitanului Ilie Birt, unde cântă "Hristos a înviat!", fiecare grup în parte. Apoi coboară pe strada Mureşenilor până la Bulevardul Revoluţiei, după care urcă, ocolind pe str. Nicolae Bălcescu, trec de "Poarta Schei", în sus pe str. Căpitan Ilie, str. Tocile spre "Capul Satului" pe str. Podul Creţului şi de aici la Pietrele lui Solomon.

Un grup de juni cântând "Christos a înviat" - 1935

Pe tot parcursul călătoriei, junii sunt întâmpinaţi de locuitorii Braşovului cu urale şi aplauze, cărora junii le răspund prin a-i invita să-i însoţească "la Pietri" ca să petreacă în natură alături de ei. Odată ajunsi la Pietrele lui Solomon, într-un splendid amfiteatru natural, junii se răspândesc pe cele două platouri, la locurile amenajate din moşi strămoşi, la mesele lor. Petrecerea începe prin ieşirea la horă şi aruncarea buzduganului, pe melodia cunoscută ca "Hora junilor".  Urmează şi alte jocuri: sârba, brâul, breaza, bătuta s.a., fiind invitate la joc şi fetele. După o zi de petrecere cu jocuri, cântece şi veselie, grupurile se încolonează aşteptând să coboare de pe platoul ce domină amfiteatrul. Junii Tineri îşi ocupă locul de frunte, ca adevăraţi iniţiaţi şi păstrători fideli ai obiceiului. Alaiul părăseşte locul plin de legendă de la Pietrele lui Solomon, reluându-şi traseul de la urcare. Junii ajunşi în Piaţa Prundului nu se mai opresc la Poarta Schei (ca altadătă), ci pătrund în Cetate, fiind primiţi cu "porţile deschise", ocolesc Casa Sfatului (azi Muzeul Judeţean) şi se îndreaptă spre cimitirul bisericii "Sf. Paraschiva", în Groavei, unde se află mormântul marelui poet Andrei Mureşianu (ale carui oseminte sunt aduse de Pe Tocile în anul 1925) şi în faţa mormântului cântă "Hristos a înviat!" şi un pasaj din imnul "Deşteaptă-te Române".

Hora mare de pe tăpșan jucată de Juni (1935)

Aplaudaţi de mulţime, grupurile de juni se despart, îndreptându-se fiecare pe străzi diferite, nu înainte ca mulţimea să le adreseze vătafilor urarea "Să ne traiești, vătafe!". Documentele atestă că în anul 1931 existau şapte organizaţii ale junilor, cea mai veche fiind cea a Junilor Tineri. Ultimul grup înfiintat este cel din 1924 grupul Junilor Braşovecheni, format numai din bărbaţi căsătoriţi.”

Aşadar, trei relatări din trei epoci diferite ale acestei tradiţii frumoase păstrate de braşoveni. Sper că peste decenii cineva să povestească contemporanilor săi despre serbarea “Juniilor Braşovului”, aşa cum era ea prin anul… 2018.

Surse:

- articolul “Contribuţiuni la obiceiul Junilor braşoveni: o veche descriere săsească” semnat Luiza Netoliczka – publicat în revista “Ţara Bârsei” – numărul martie-aprilie 1935

- Articolul “Serbarea junilor la Braşov” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 20 aprilie 1929

- Articolul “Junii” de pe site-ul: www.brasov.ro

Citește mai mult... »

Șerpi, șerpișori, de rău făcători

Românii – asemeni tuturor creștinilor - cred despre șerpi că sunt vietăți blestemate, fiind întruchipări ale diavolului care "a amăgit pe femeie și a mâncat din pom, ea și bărbatul ei”: “La ce să mai lungesc vorba? Când și din Sf. Scriptură ştim că diavolul în chip de şerpe a înşelat pe Eva; v’o spun numai pe scurt: Şerpele-i făcut din diavolul. Că într'adevăr șerpele din diavol e făcut, se vede din următoarele însușiri diavolești ce le are: șerpele-i sprinter (sprinten, elastic), aşa că multe lovituri te constă până-i poți atinge o dată capul; căci se face colac și-și supune capul: numai capul și’l păzește când e în primejdie. Și diavolul, când a căzut din ceriu, s'a luat cu capu'n jos și între pumni: numai capul și la păzit de fulgerele ce'l urmăreau; de celelalte membre nici că i-a păsat. Șarpele-i hiclean (astut, isteţ), așa că pe nevăzute și nesimțite ți se știe vârî în sân și oriunde. Diavolul încă cu hiclenie s'a încolăcit, pe nevăzute și nesimțite împrejurul Evei când a înşelat'o.”(1)

Păcatul ispitirii Evei a fost însă pedepsit de Dumnezeu, șarpele primindu-și osânda și pedeapsa de a se târî pe pământ: “se crede că șarpele, mai înainte, umbla pe coadă, dar Dumnezeu l-a afurisit în rai, ca el să se târâie pe pântece”. Cu toate acestea, șerpii sunt considerați uneori ca fiind mijlocitorii folosiți de divinitate pentru a-i pedepsi pe păcătoși: “Dumnezeu avea să trimită asupra oamenilor, pentru că nu țin legea și nu se roagă lui Dumnezeu și se dușmănesc, șerpi din cer ca să-i mănânce.”(2)

Șerpii, “fiind de rău făcători”, trebuie omorâți atunci când sunt văzuți pentru că “cine nu ucide șarpele ce-i iese în cale mare păcat face”.  Mai mult: “primăvara, cine vede șarpe întâi, să-și dea osteneala să-l ucidă, căci omorându-l îi ia puterea; iar de scapă, șarpele ia puterea omului”. Șerpii trebuie stârpiți și pentru că “dacă șerpele nu ar fi văzut de nimeni 7 ani, se face balaur”. Trebuie avut însă în vedere că  “șarpele ucis nu piere până la apusul soarelui”. Omorârea unui șarpe poate fi benefică conform credințelor populare și pentru că: “dacă la cel dintâi șarpe pe care l-ai văzut înainte de Sf. George, îi vei tăia capul cu un ban de argint, și îndată să-i pui în gură un cățel de ai, în ziua de Sf. Gheorghe vei putea vedea cu ochii pe strigoi când iau laptele de la vacile oamenilor.” (3)

Tot despre șerpi se crede ies din pământ la cei 40 Mucenici și că intră din nou în pământ în dimineața zilei de Ziua Crucii. Înainte de a se ascunde însă, șerpii au puterea să facă un taliman – mărgeaua șerpilor - care te poate apăra de rele și vindeca de numeroase boli: “Șerpii, înainte de a intra în pământ, se adună la aluniș, ca acolo să facă piatra scumpă. Cine se va întâmpla prin urmare pe acolo, e bine să iea nuia de alun, să o vâjâie înspre aluniș și să zică de trei ori:

Șerpi, șerpișori,

De rău făcători

Intră’n bortă că iarna vine

și-i rău pentru tine!

După rostirea acestor vorbe, să se dea reprede la o parte, căci șerpii înșirându-se unul după altul, vor porni din aluniș. Vrăjitorul trebuie să ucidă pe cel din frunte, pe cel din mijloc și pe cel din coadă; în gușa acestuia din urmă să caute, căci va afla în ea piatra cea scumpă, tămăduitoare de foarte multe boli.

După o credință bucovineană însă, sunt șerpi care nu intră în pământ în această zi. Aceștia sunt cei care au mușcat oamenil și, pentru acest mare păcat, pământul nu-i poate primi în sânul său. Ei sunt meniți ca omul să-i ucidă și cu chipul acesta greșeala făptuită să se șteargă. Cu bățul cu care s’a ucis un asemenea șarpe să se înconjure casa de trei ori pe vremuri de ploaie cu piatră, ca aceasta să se împrăștie.”(4)

Nu toți șerpii sunt însă aducători de necazuri. Gospodăria este protejată de un șarpe cu puteri speciale: “orice casă are un șarpe; șarpele casei îi blând și nu mușcă. El trăiește în pereții casei. Să nu-l omori când îl vezi, că nu-i bine”. Mai mult: “Șarpe este la toată casa; unde este șarpe e noroc la casă; îi merge bine și nici un rău, nici un farmec nu se apropie, dar să ferească Dumnezeu să-l omori, că îndată moare unul dintre gospodari. Acela se cheamă Șarpele casei. S’au văzut astfel de șerpi bând lapte din strachină, de-a valma cu copiii. Copiii le dădeau cu lingura peste cap, plângând că le mânâncă laptele, dar șerpii mâncau înainte, nu se supărau.” (5)

(1) articolul “Șerpele” – semnat G. Bodnariu – publicat în numărul din 2/15 august 1903 al ziarului “Tribuna Poporului”

(2) Tudor Pamfile – „Mitologie românească - Dușmani și prieteni ai omului” – editura Librăriile socec&Comp. – 1916

(3) Arthur Gorovei – “Credinţi şi superstiţii ale poporului român” - editura Librăriile socec&Comp. – 1915

(4)  Tudor Pamfile – “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” - editura Librăriile Socec&Comp. – 1913

(5) E. N. Voronca – “Datinile și credințile poporului român” – Cernăuți - 1903

Citește mai mult... »

Paparudă-rudă, vino de ne udă

Pentru țăranii români seceta a fost întotdeauna unul dintre cei mai mari dușmani. Ei credeau că “seceta este o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru necredința și feluritele răutăți ale oamenilor”. Tocmai de aceea uneori “seceta-i binefăcătoare, căci mai aduce lumea la calea adevărului, deschizându-i ochii asupra căilor rătăcite și a deșertăciunilor lumești aduse de toată îmbuibarea și huzurul.” Seceta nu era privită însă doar ca o posibilă pedeapsă divină. Se credea și că “de cele mai multe ori ploile sunt legate de oameni care au interesul să nu ploaie; între aceste soiuri de oameni se numără cărămidarii, care au nevoie de soare spre a li se usca cărămida, și care trebuie izgoniți ca să înceteze seceta, - negustorii și jidovii, de pe la târguri, care vor vreme frumoasă pentru facerea negoțului lor și care, pentru împiedicarea ploilor, se slujesc de strigoaice.”(1)

Secetă...

Pentru că ploaia era cea care aducea bunăstare în gospodăriile țărănești, practicarea ritualurilor de aducere a ploi erau importante în viața satului românesc. Pentru dezlegarea cerului si aducerea ploilor  se practicau o multitudine de obiceiuri. Vă voi spune doar câteva dintre ele:

-  prin Banat femeile trebuiau să fure o cărămidă nearsă de la țiganii cărămidari și să o arunce în apă;

- prin Bucovina, pentru aducerea ploilor, femeile tăiau câteva pene din coada unui cocoș și le aruncau în fântână sau în foc; deasemenea ele curățau fântânile din hotarul satului și le stropeau cu agheazmă;

- prin Apuseni era obiceiul de a se fura noaptea din cimitir crucea de la capul vreunui bețiv, cruce care trebuia mai apoi aruncată într-o apă curgătoare;

- prin Moldova oamenii credeau că pe vreme de secetă trebuie să arunce o icoană furată sau chiar toaca bisericii pe o apă curgătoare;

- tot pentru aducerea ploii trebuia să zgândărești mușuroaiele furnicilor sau să... omori câteva broaște.

Dintre ritualurile practicate pentru aducerea ploii cele mai cunoscute sunt Paparudele, Caloianul și Udătoarea.  

Paparuda

Paparuda (numită și păpăruda, păpăluga, dadaloaia sau babaruga) este unul dintre cele mai răspândite ritualuri magice practicate pentru alungarea secetei. Este „jucat” de fete tinere de cele mai multe ori, dar și de baieți prin unele locuri. Iată descrierea unui astfel de ritual, așa cum era el practicat în Banat: “Tinerele țigane își împletesc cununi de bosii pe cap, se împestrițează cu panglice rosii, cu salbe de firfirici, și merg să joace din casă în casă. O țigană mai în vârstă cântă din gură - pe o arie monotonă, pe note scurte, stacate și pe un tact repede – un șir de invocațiuni pentru aducerea ploii:

Dodoloaie, loaie Dă, Doamne, să ploaie, Ploiță curată Pe rană vărsată! Pe cea vale sacă Norii mi se lasă. Ploaia mi se varsă. Să se facă spicul Mare ca voinicul

Și rodu’ Până-n podu, Cucuruzele Cât grădinele! Păpărugă, rugă Ia'n ieși de ne udă Cu olcuță nouă, S’o umplem cu rouă!” (2)

Paparude

După ritmul cântecului, două sau mai multe “paparude" joacă în mod săltător, bătând din palme, plesnind din degete, imitând sunetul castanetelor spaniole și repetând alternativ exlamațiunea Ha! Ha! În timpul acesta stăpâna casei ia o cană cu lapte dar mai cu seamă o găleată, o doniță cu apă și o aruncă pe dânsele, udându-le de sus până jos. Zărind’o, paparudele se prefac că fug; uneori fug în realitate, mai ales când apa e rece. Însă cele din urmă sunt ajunse și tot nu scapă de botezul, de ploaia ce invocă. Apoi, după diferite urări de viață fericită, primesc sau o monedă, sau o strachină de grâu, de mălai, de făină, de fasole, ori un caier de lână, o rochie etc. În același mod purced din casă în casă, și aceluia la care nu joacă “paparudele", există credința că nu-i va merge bine vara ce urmează".(3)

Caloianul

Caloianul era un alt ritual practicat pentru curmarea secetei. Era o datină care se ținea de obicei în a treia zi de marți de după Paști, dar care se repeta de-a lungul anului atunci când seceta pustia ogoarele: „Când seceta durează mai multe săptămâni, e obiceiul ce fetele și femeile de la țară, frământând pământ galben, să modeleze un om în miniatură – numit Caloian sau Scaloian – pe care’l pun într-un mic coșciug ca pe mort, îl plâng, îl tămâie și îl îngroapă, sau între bosii, sau la fântână, sau la puțul satului cântându-i versurile:

Caloiene, iene Caloiene, iene Du-te’n cer și cere Să deschidă porțile Să sloboaze ploile Să curgă ca gârlele Zilele și nopțile, Ca să crească zilele.

(…) Caloiene, iene Caloiene, iene Du-te’n cer la Dumnezeu, Ca să plouă tot mereu Zilele și nopțile, Să dea drumul roadelor Roadelor, noroadelor, Ca să fie’mbelșugată Țara toată, lumea toată.

Caloianul

Ca să poată plânge, căci plânsul este obligatoriu, se freacă cu ceapă la ochi. După trei zile dezgroapă Caloianul și’l aruncă pe gârlă, ca să tulbure norii și apele, cum se întâmplă înaite de ploaie. Bărbații ară numai până la prânz în ziua Caloianului, iar de la amiază până seara beau și joacă la cârciumă.”(3)

Udătoarea 

Prin Oltenia, pentru a porni ploile se practica o datină numită udătoarea sau fierăritul. Iată cum se desfășura acest ritual la Bârca pe la sfârșitul secolului al XIX-lea: “Mare zgomot era și atunci când Dumnezeu nu vrea să dea ploaie! Numai ce vedeai dănacii, oameni în toată firea, în mijlocul nopții, unii mugind ca boii, alții bătând clopotul de la biserică, pe când alții luau căldări, hârdaie și dau fuga la Dăsnățui, le umpleau cu apă și apoi tăbărau mai întâi pe la Țigani, iar apoi plecau mai pe la toți oamenii din sat, de alegeau mai ales pe fete, le descoperiau și le făceau leoarcă de apă. Te uitai bine la ei cum fugeau bieții oameni, înecați de răcoreala apei.

Udătoarea

După aceea puneau mâna pe cară, căruțe, sănii, le luau târâș și le duceau de le aruncau în Dăsnățui. Alătrau câinii de ziceai că au tăbărât turcii! Auzeai oamenii șoptind în cergă:

- I-auzi fierașii !

Și se închideau în casă. Așa li se făcea dacă dormeau pe-afară! Și dimineața numai ce vedeai oamenii că se duceau de-și luau carăle cu proțapele frânte, cu leucile rupte, cu roțile pierdute și nu ziceau nimic!  Ba:

- Ploaie să dea Dumnezeu !“ (1)

Surse:

(1)  Tudor Pamfile – Văzduhul după credințile poporului român – București,1915;

(2) Enea Hodoș -  Cântece bănățene – Caransebeș, 1898;

(3) G. Dem. Teodorescu – Poezii populare române – București,1885;

(4) T. Gherman -  Ploaia în credințele poporului – articol publicat în revista “Comoara satelor” numerele din februarie și aprilie 1924.

Citește mai mult... »

Joacă bine Moș Martine...

Motto:

Joacă bine Moș Martine,

Că-ți dau pâine cu măsline!

În vremea sărbătorilor de primăvară mai cu seamă, satele românești și maidanele mahalalelor din marile orașe erau luate cu asalt de ursarii care “jucau ursul” și care cutreierau ulițele. Victor Bilciurescu consemna în anul 1945 în volumul “București și bucureșteni de ieri și de azi”: “Pe vremea mea, cu deosebire la mahala, lumea căsca gura cât timp țiganul își juca ursul și se ținea după el de-a lungul uliței. De acolo și zicala: “S'a strâns lumea ca la urs''. Jocul consta din câteva mișcări ritmice ale ursului, după cântecul și bătăile în ciur ale ursarului, dintr'o luptă între ursar și nenorocitul prizonier flămând și cu spinarea tobă de ciomegele stăpânului și care se termina cu întinderea ciurului la spectator, care zvârleau în ciur unul sau doi gologani.

Joacă bine Moș Martine...

Acest biet patruped mai îndeplinea și alte misiuni la mahala: călca de durere de șale. Bolnavul se așeza pe o țoală în bătătură cu fața în jos, iar ursul condus de țigan se urca precaut cu câte-și patru labele pe spinarea pacientului, operație care însă costa mai mult decât căscatul gurii la joc. Altă rețetă bună de leac o mai dăruia ursul cu cele câteva fire de păr din blana ce i se smulgea tot în schimbul câtorva gologani, fire de păr cu care se afumau bolnavii ce sufereau de cine știe ce alte metehne. Cei ce astăzi au prilejul să întâlnească ursari, să nu creadă că ursul acestora este tot una cu cel din pădure. O pot afla din gura vânătorilor experți în acest soi de vânat. Cel din lanț nu mai are nimic din fiara semenului său din libertate, ci este este atât de slăbit și de șubrezit, încât chiar de-ar mai fi lăsat în libertate, nu ar mai putea redeveni puternicul rege al fiarelor pădurilor noastre de munte.” (1)

Călcătura ursului
 "un remediu pentru durerile de șale"

Folcloristul Artur Gorovei relata și el despre modul în care – pe la începutul secolului trecut - sătenii din Ibănești, județul Tutova (județul Vaslui de azi) reacționau atunci când un ursar ajungea cu ursul lui în sat: “Poporul de aici (Ibănești – Tutova), mai ales femeile, cum văd vreun țigan cu ursul, îl cheamă, să-i joace ursul și să-l vâre și în casă; și dacă o întrebi pentru ce, ea’ți răspunde: ‹‹așa-i ghine să hie, numai giocuri și veselii în ograda mè, iar din casă ursul ni-o scos faptu’, și de’acu are să ne meargă ghine.” Tot Artur Gorovei consemna și câteva dintre vechile credințe ale românilor referitoare la urs:  

Satul adunat la jocul ursului

- “ursul se zice că ar fi fost fecior de popă; când a ieșit Maica Precista la biserică, el a speriat-o orăcăind, și blăstămat fiind de ea, s’a făcut urs”.

- „când visezi urs înseamnă noroc”.

- “se crede că dacă cineva are durere de șale, este bine ca ursul să-l calce și apoi îi va trece durerea”. 

- “cine vorbește pe întuneric suferă de spăriet; fă-i cu păr de urs, că scapă; pentru friguri căpătate de frică e bine să te afumi cu păr de urs”.(2)

Citește și: Europa văzută prin ochii unui ursar

Perioada interbelică a adus cu ea modernizarea societății românești. Odată cu această schimbare ursarii au devenit tot mai rari în peisajul satelor și al mahalalelor noatre. Scriitorul Felix Aderca surprindea această schimbare într-un articol publicat în numărul din 12 mai 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”:

“Pe drumuri de țară, prin târguri mai rar, prin mahalalele orașelor, ursarii se ivesc într'un nour de praf și zvonuri de tobe și de alămuri care stârnesc spaima și lătrăturile tuturor potăilor de curte. Tras de un lanț prins în nasul cu belciug, bietul urs calcă domol, ca un elefant în miniatură, legănându-se de parcă ar umbla numai pe covoare. 

Ursul joacă "prin zvonuri de tobe"

Stăpânul lui e un prinț al Indiei, ajuns după rătăciri milenare cerșetor, prin jalnica Europă; din vechile-i halate de mătase și podoabe de aur cu smaralde n'au mai rămas decât zdrențele unor izmene peticite, unor opinci desfundate și brâiele ferfenițite cu paftale de plumb. Zulufii de odinioară răsuciți în mirodenii pe tâmple, sunt azi lațe nepieptănate, invadate de toate speciile de păduchi. Bietul urs, după ce a învățat să salte de mic pe un cuptor încins cu jar dedesubt, saltă acum numai la o vorbă a țiganului, se lasă jumulit de firele de păr brumăriu, care sunt bune la descântece de spaimă și calcă șalele țăranilor desnodați și ale țațelor. Răcnetele în versuri libertine ale ursarului, care nu se teme de afurisenia Academiei și nu sție ce înseamnă pornografia, încântă mai mult pe ascultători decât pe urs, a cărui partener de câștig e zeciuiala pâinii sau a mămăligii primite în dar. Am deplânge pe urs și am blestema pe țigan, dacă n'am vedea că e singura întovărășire dintre om și animal, pentru viața de azi a amândurora. E amarnică soarta ursului educat pe cărbuni și crunt destinul indianului coborât la starea țiganului de pustă și bărăgan, dar cine le oferă o viață mai bună? În mizeria lor, ursul ține la țiganul care-l bate și tiganul dă de mâncare ursului, care aduce satul, cu merinde, întru întâmpinarea lor.

Ursarul și ursul lui

Nu s'a dat încă nici o circulară către jandarmi care să împiedice meseria ursarului: Semn bun… Dumnezeu n'a uitat de tot pe urs și pe țigan!... Căci poate nu e departe vremea când vom lua ultima pereche de urși, să-i prăsim, să-i creștem, de la mâna ursarului, ca să nu-i pierdem cu desăvârșire, așa cum am pierdut zimbrul, de la care nu ne-a mai rămas decât efigia”.(3)

Cu toate acestea rămânea nostalgia vremurilor trecute, pe care Radu Gyr o transpunea în versuri:

Tot mai rar prin mahalale desfundate

Primăvara, trec țigani ursari,

Cu obrajii arși de zări înveninate,

Cu amieze largi în ochii mari.

Trec ursari, ducând prin praf și șanțuri

Urșii mohorâți și pădureți.

Parcă duc pădurile în lanțuri,

Parcă duc mormane de tristeți…”(4)

Surse:

(1) Victor Bilciurescu – “București și bucureșteni de ieri și de azi” – Editura “Universul” – 1945

(2) Artur Gorovei – “Credinți și superstiții ale poporului român” – Editura “Librăriile Socec&Comp.” – 1915

(3) Felix Aderca – articolul “Ursul și prietenii lui” – publicat în numărul din 12 mai 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”

(4) Radu Gyr – “Țiganii ursari” – publicată în numărul din 17 iunie 1939 al revistei “Universul Literar”

Citește mai mult... »