Postări populare

O nuntă în Paloș (fotoreportaj interbelic)

Vă invit să vizităm impreună “un colț din țara noastră pe care puțină lume a avut prilejul să le viziteze. Unul dintre colțurile pitorești, izolate de frământările superficiale ale modernismului, care își trăiesc viața lor simplă, naturală, dăinuitoare de veacuri.” Locul în care ne invită să mergem reporterul interbelic al revistei “Realitatea Ilustrată” în articolul O nuntă în Paloș, județul Târnava” publicat în numărul din 7 august 1930: satul Paloș (mai demult Palăș, în dialectul săsesc Kenengderf, în germană Königsdorf - în traducere "Sat crâiesc", în maghiară Pálos - sat din comuna Cața, județul Brașov): “Cine n'a auzit măcar că Valea Mureșului, acest rai pe care poeții l-au cântat în versuri nepieritoare, brodează de o parte și de alta a albiei sale localități al căror pitoresc e neîntrecut în tot Ardealul. Acest pitoresc al naturii, această poezie a peisajului, au influențat în mod deosebit firea locuitorilor, au sensibilizat sentimentalitatea lor, născând în fiecare simțământul artistic, gustul pentru cultul frumosului și respectul tradiției.”



Pentru că reporterul revistei “Realitatea Ilustrată” a ajuns în Paloș într-o zi cu totul specială pentru locuitorii satului ardelean – ne invită și pe noi – prin intermediul fotoreportajului său - să luăm parte la o nuntă. Vom fi însoțiți aici și de “dl. Gheorghe Cernea, originar din Paloș, care a luat parte la toate manifestările țăranilor din jurul Paloșului, a studiat viața în toată intensitatea ei, a cules obiceiuri caracteristice, poezii poporane, grăite de gura țăranilor la șezători și festivități și a redat apoi spicuirile d-sale în două volume de mare importanță pentru folkloristica română. Primul volum este intitulat ‹‹Obiceiuri de nuntă din județul Hunedoara›› iar al doilea ne înfățișează sugestiv ‹‹Floricele din jurul Cohalmului››”:

Nuntă în Paloș

Lăsând la o parte portul caracteristic, care nu se aseamănă câtuși de puțin cu al altor localități, după cum se poate observa în fotografiile pe care le publicăm alăturat, fotografii ce ne-au fost puse la dispoziție în mod grațios de d. Gheorghe Cernea, m'am apucat să disec obiceiurile de nuntă din Paloș. E tot ceea ce poate fi mai curios și mai poetic.
 
Stânga: O țărancă “specialistă” execută dansul de nuntă “bârdahoaza” 
Dreapta: Mireasa stropind oaspeții

O nuntă pe domeniile Paloșului înseamnă o sărbătoare la care vibrează toate sufletele împrejurimilor. Cu săptămâni înainte, când se vestește evenimentul, mulțimea purcede la preparații febrile. Se lucrează cămeși, fote cusute cu ornamentații artistice, laibăre migăloase și batiste brodate cu finețe și maiestrie specifice ținutului. În ziua cununiei, casa tinerilor e vizitată de o mulțime nesfârșită în hainele ei de sărbătoare; toată lumea așteaptă cu vădită curiozitate desfășurarea lucrurilor. Și fazele nunții sunt așa fel orânduite că procură invitaților emoții plăcute și variate. Formalitățile legale, firește, sunt aceleași. Cele bisericești de asemenea, cu deosebirea că preotul după terminarea slujbei le dă mirilor prescură cu miere de albine și că atunci când tinerii care se căsătoresc sunt săraci schimbă între ei în loc de verighete, câte o monedă de argint. 

Stânga: Carul cu zestrea miresii pornește spre casa mirelui
Dreapta: “Casa mare”
După cununie și în cazul când mirele nu e din aceeași comună, întregul alai pleacă la mireasă. Tinerii căsătoriți sunt instalați în fruntea cortegiului, într'un car tras de patru boi și împodobit cu năframe multicolore. De la biserică și până acasă, șoseaua vuiește de chiote și veselie. Bărbați și femei, tineri și bătrâni, se asociază cortegiului, însuflețindu-l cu urale, glume și cântece poporane. Înainte de a intra în casă, mirele și mireasa se prind de mână și ocolesc de trei ori o masă așezată în curte, pe care se află un vas cu grâu și doi colaci. După aceea, mireasa ia din grâu și risipeste în toate părțile cu urarea: Noroc să deie Dumnezeu!”- urare la care se asociază toată lumea.
 
Rândul de sus, stânga: “Două neveste pe cap cu cârpe", 
cum sunt numite basmalele în această regiune; 
Rândul de sus, dreapta: o tânără mireasă, purtând pe cap “hirul” 'tradițional, 
lucrat cu o deosebită măiestrie și împodobit cu o salbă; 
Rândul de jos: două neveste tinere, împodobite cu fachior - 
un fel de tichie învăluită cu văluri dese. 

În sfârșit, mesele încărcate cu bucate specifice nunții își așteaptă oaspeții. Nimeni nu se așează însă la masă mai înainte de a-și spăla mâinile într'un ciubăr înadins pregătit. Și fiecare depune în acest ciubăr câte o monedă, după starea și puterile lui. Ciubărul e luat imediat de miri și transportat la o oarecare distanță în grădină, unde ocolesc un pom, de trei ori, la rădăcina căruia varsă în cele din urmă apa. Ceremonia aceasta este foarte importantă și cât se poate de impresionantă pentru tânăra pereche.

Stânga: Două tinere fete, în port de iarnă 
– “care-i foarte aspră prin partea locului”
Dreapta: O “nevastă cu vălitoare”
Și iată-i pe invitați - d. Gheorghe Cernea ne asigură că sunt foarte numeroși acești invitați – așezați la masă. Se bea, se mănâncă, se glumește, dar mai ales se recită versuri poporane. Fiecare oaspete este obligat să rostească o urare în versuri, începând de la rudele apropiate ale miresei, până la codașul satului. Faptul nu e de loc surprinzător, deoarece locuitorii din jurul Paloșului, cu toată urgia ungurilor de a-i maghiariza, și-au transmis din tată'n fiu și și-au respectat tradiția exprimând-o prin versuri de o frumusețe captivantă:

Câtu-i pân’la Cluj în sus
Fete ca pe-aicea nu's
Că's 'nalte și sprâncenate
Și spre dragoste plecate.
Ochii negri ca neghina,
Gura dulce ca smochina.
Când apuci a săruta
Nu te mai poți sătura,
Ca de vin roșu toamna.
 
Rândul de sus, stânga: un moșneag “tragând convins din pipă",
cea mai bună prietenă a lui de zeci de ani; 
Rândul de sus, dreapta: Doi flăcăi fotografiați
alături de o tânără fată înainte de a fi încorporați 
Rândul de jos: Trei flăcăiași de curând intrați în horă

În regiunea Paloșului, dragostea și căsătoria au poezia lor specifică, prin naturaleța și verva versurilor, din care extragem următoarele:

Nu gândi badeo prea bine,
Că ți-i bate joc de mine
De-mi ajută Dumnezeu,
Mai iute mi-oi bate eu.
Nu gândi bade gândi,
Că alți ca tine n'or mai fi.
Că nici drumul nu-l voi trece
Ș'oi găsi ca tine zece.

Sau:

Însura-m'aș, însura
Nu știu socrul ce mi-o da.
Trăistuța cu fusele,
Trocuța cu mâțele.
Ș'un căruț c'o iapă șchioapă,
De-oi căra morții la groapă.

Stânga: Doi bărbați căsătoriți, gospodari de frunte, 
purtând cojoacele ținutului 
Dreapta: Neveste împodobite cu “păiori”, în port de sărbătoare
Ori:

Aseară ș'alaltă seară,
Fluera badea pe-afară.
Fluera’n mânia mea,
Că alta ș'o căpăta.
De ș'ar căpăta o sută
Ca mine tot nu-l sărută.

Alta:

Hai bade să ne iubim,
La luat să ne gândim.
Jos îi pâmântul de soare,
Pân'la luat e multă cale.
Sus e cerul de pâmânt,
Până la luat e mult.

Și ultima, relativ la soacre:

Tu mireasă draga mea,
De o fi soacră-ta rea,
Să mi-o apuci de cosiță,
Și să mi-o duci la vedriță.
Și să mi-o apuci de păr,
Și să mi-o duci la ciubăr.
Dar dac'o fi soacră bună
S'o cinstești ca pe o mumă.

Stânga: Femeie cu fus 
Dreapta: Stegarul care deschide cortegiul de nuntă



Citește mai mult... »

Supersiţii şi obiceiuri la naşterea unui copil


Noi românii suntem, prin firea noastră, un popor superstiţios. Foarte mulţi dintre noi credem în “semne” care ne influenţeză viaţa sau care ne prevestesc viitorul. Suntem supersiţioşi – dar fără să devenim fanatici. Dacă lucrurile prevestite de semnele citite în jurul nostru se împlinesc, povestim aceste lucruri aproape cu voluptate celor din preajma noastră. Naşterea unui copil este unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa noastră. Supertiţiile nu pot aşadar să nu ne însoţească în această perioadă. Am să vă spun în cele ce urmează câteva superstiţii legate de naşterea copiilor culese de doi mai etnologi români: Arthur Gorovei (“Credinţe şi superstiţii ale poporului român” – studiu publicat în anul 1915) şi George S. Ionescu (“Mică colecţiune de superstiţii ale poporului român” – lucrare tipărită în anul 1888):




Superstiţiile femeilor însărcinate

Femeia însărcinată să nu mănânce două poame crescute în pom lipite una de alta pentru că va face gemeni.

***
Femeia însărcinată care va şedea pe treptele unei scări de la vreo casă va face copilul anevoie.

***
Femeia însărcinată care va culege în poală surcele ieşite de la rindea va face un copil cu părul creţ.

***
Femeia care se ştie că este însărcinată şi nu spune asta când este întrebată, va naşte copilul mut.

***
Femeia însărcinată care va şedea pe vreo albie va naşte fată.

***
Femeile însărcinate să nu lovească cu piciorul vreun câine ca să nu nască un copil câinos la inimă.

***
Dacă o femeie însărcinată mănâncă borş umplut în zi de sec, copilul va avea bubuşoare (focuri); acestea se lecuiesc cu cărbune viu pisat pe pragul uşii şi amestecat cu smântână.

***
Femeia însărcinată nu trebuie să treacă peste vreo funie, că face copilul cu buricul (cordonul ombilical) încurcat pe după gât; nici nu trebuie să stea pe saci pentru că va naşte greu.

***
Femeia însărcinată să nu mănânce inimă de pasăre rea – cum ar fi cocoşul – pentru că va face copii răi.

***
Dacă o femeie însărcinată vede un foc mare, să nu pună mâna la faţă şi nici să nu se mire, pentru că va naşte un copil care va avea pete roşii.

***
Femeia însărcinată să nu-şi înoade pletele pentru că va face copilul cu limba împiedicată.

***
Dacă femeia însărcinată va da cu piciorul într-o pisică va face copilul păros.



Supersiţii şi obiceiuri la naşterea unui copil

Îndată după naştere copilul trebuie cântărit, ca să nu se lipească farmecele de el. Greutatea cu care s-a născut trebuie ţinută minte pentru ca atunci când i se va descânta de leac, să i se descânte cu atâta apă cât a cântărit copilul la naştere, pentru că numai aşa va avea leac.

***
Femeia care naşte mai întâi un băiat va tăia poalele cămăşii în care a născut şi le va da unei fete mari să treacă de nouă ori prin ele pentru ca aceasta să se mărite curând.

***
Dacă copilului nou-născut i se dă să bea apă dintr-un clopoţel sleit, acesta va deveni cântăreţ mare.

***
Apa în care s-a scăldat copilul nou-născut nu se aruncă spre sfântul soare ci spre miază-noapte, pentru că altfel copilul va face bube pe corp.

***
Buricul copiilor se păstrează până în al şaptelea an şi dacă atunci se poate deznoda e semn că acel copil va fi deştept.

***
Când se naşte un copil şi pică pe mâna dreaptă, toată viaţa lui va fi cu dreptate, iar dacă pică pe mâna stângă, va trăi numai cu strâmbul.

***
Când se naşte un copil să i se pună în gură o bucăţică de măr muiat în vin, ca să fie voinic şi vesel.

***
Copii născuţi imediat după miezul nopţii sunt norocoşi.

***
Dacă la naşterea copilului e timp frumos, acesta va fi norocos şi fericit toată viaţa; dacă e timp rău şi furtunos atunci va avea multe valuri în viaţă.

***
În scăldătoare noului născut trebuie să se pună: busuioc, ca să fie iubit ca busuiocul; bani de argint, ca viaţa lui să fie curată ca argintul; bujor, ca să fie rumen ca bujorul; miere, ca să fie dulce la vorbă; pâine, să aibă îndestulare şi să fie bun ca pâinea; zahăr, ca să-i fie viaţa dulce; ou, să fie întreg şi sănătos ca oul; lapte dulce, ca să fie alb ca laptele; aghiasmă, ca să nu se apropie de el duhurile necurate.

***
Copilul nou născut se scaldă cu apă călduţă pentru ca să nu devină desfrânat; apa în care se scaldă copilul se încălzeşte cu vreascuri culese de pe drumuri.

***
A treia zi după ce se naşte un copil apar apar ursitoarele la ferestre. De aceea uşile şi ferestrele trebuie ţinute deschise şi trebuie să fie linişte în casă la miezul nopţii. În camera în care doarme copilul se pun pe masă sare, mâncare, băutură şi bani de cheltuială. Dacă ursitoarele nu vor găsi aceste lucruri vor ursi rău noului născut.



Surse:

George S. Ionescu – “Mică colecţiune de superstiţii ale poporului român” – 1888
Arthur Gorovei – “Credinţi şi superstiţii ale poporului roman” – 1915


Citește mai mult... »

Cum faci rost de un Spiriduș

Mitologia poporului român este una plină de culoare și de originalitate. Poveștile și legendele populare românești sunt populate cu o multitudine de personaje magice, cu puteri supranaturale. Zmeii și căpcăunii, ursitoarele și ielele, știma apelor sau cățelul pământului, strigoii sau moroii sunt doar câteva dintre ele. Între aceste personaje, spiridușii ocupă un loc aparte. Deși astăzi suntem tentați să îl privim cu simpatie, el era considerat de români ca fiind un spirit malefic: “Spiridușul sau Spiritușul este un drăcușor în carne și oase sau întruchiparea acestuia într-o vietate văzută sau nevăzută, care la casa unde șade aduce toate nenorocirile din lume, atât cât trăiește omul.”(1)

Românii credeau că spiridușii erau cei care le ajutau pe „vrăjitoare” sau pe “descântătoare” să își facă farmeceleConform vechilor credințe ale românilor vrăjitoarele sunt femei pricepute “care știu să facă fetelor şi nevestelor de dragoste şi de ursită, să le aducă iubiţii din ori şi ce loc, din ori şi ce ţară'ndepărtată, călări pe-o prăjină sau pe-o mătură. Ele ştiu să'nchege apa, să lege ploile, să ghicească sorta oamenilor, să norocească pe unii şi să nefericescă pe alţii”. Românii aveau convingerea că aceste „daruri” erau dobândite în urma unei înțelegeri cu „Necuratul”: “pentru a poseda această putere ele şi-au vândut sufletul Necuratului şi în schimb au căpătat fiecare câte un Spirituş, care li se supune întru toate şi le împlineşte ori ce dorinţă, ori ce ordin. Fără de Spirituş vrăjitoarele n'ar putea fi nici-odată adevărate vrăjitoare”. (2)


Cum se putea intra în posesia unui Spiriduș? Foarte simplu:

Chipul cel dintâi şi cel mai uşor prin care ajung vrăjitoarele în posesia unui Spirituş, după credinţa poporului, e următorul: iau un оu de găină părăsit sau un оu de puicuţă neagră care a ouat pentru întâia oră, îl învelesc în bumbac alb (vată) şi-l poartă subsuoara stângă nouă zile şi nouă nopţi. După acest timp se zice că din oul clocit în modul acesta iese un drăcuşor în chip de pui. Acest pui e Spirituşul. La început Spirituşul e ca un pui de găină foarte mic, însă cu'ncetul creşte mare şi se preface în tot chipul, precum: mâţă, şoarece, câine, cal, ţap, muscă, purece, iepure etc. Babele vrăjitoare, scoţându-l din оu, îi dau un nume, precum: Niсоmilă, Nichipercea, Gavrilă, Sarsailă, Vasiliсă, Mititelul etc. Apoi îl pun într'un ughiu de casă şi-l ţin ascuns într'un hârb acoperit cu o oală ca nimeni să nu-l vadă, nimeni să nu ştie de el. Asemenea se'ngrijesc ele foarte mult ca totdeauna, când cere trebuinţa, să-i dea de mâncare şi tutun de fumat, să-l hrănească bine şi să-l adape cum se cade. Însă mâncarea nu trebuie să fie sărată niciodată, pentru că Spirituşul nu suferă mâncările sărate. Dacă vrăjitorea nu caută de dânsul cum se cuvine și cum voieşte el, adică nu-l hrănește, nu-i dă tutun să fumeze şi nu-l adapă la vreme, Spirituşul o maltrateză în tot chipul. O sfarmă, o bate, nu-i dă pace să doarmă cât e noaptea de mare, în scurt, face cu dânsele ceea ce numai un spirit necurat ca dânsul e în stare să facă.” (2)

O altă modalitate de a dobândi un spiriduș era – bineînțeles – cumpărarea acestuia de la cei care îl dețineau deja: Cine voieşte să-l aibă se adresează cătră o vrăjitoare bătrână, care e acuma pe pragul morţii, sau cum se mai zice „c'un picior în groapă şi cu unul afară", rugând-o să-i vândă „odorul". Bătrâna, se'nţelege, dacă i-a mai rămas vreo scânteie de frica lui Dumnezeu şi n'ar voi să-şi piardă sufletul de tot, caută toate mijlocele cum să se cureţe de Spirituşul său şi-l vinde acelora care vreau să i-l cumpere. Alţii spun însă că se poate cumpăra şi dintr'o mulţime de dughene (bolte). Neguţătorii care se ocupă cu vinderea acestui spirit necurat îl ţin, după cum se zice, închis într'o pană de gâscă ca şi argintul viu, sau într'un şipuşor de unde nu poate scăpa până ce nu-i dă drumul cumpărătorul". (2)



O mare problemă era însă era aceea de a trezi fericitul posesor al unui astfel de spirit malefic fără voia ta: Mulţi însă ajung în posesia Spiritușului fără de voia lor şi fără să aibă lipsă de el. Iată cum! Vrăjitoarea care l-a avut mai înainte, voind a scăpa de dânsul, îl învălește în vreun lucru preţios, îl pune într'un loc anumit pe unde se'nvârtesc mai tare oamenii, sau îl leagă într'o năframă scumpă şi mestecându-se printre oameni, mai cu seamă în zile de târg, lasă anume să-i pice năframa său să i-o fure cineva, şi-şi caută cât mai iute de drum. Spirituşul se leagă acum de omul care a găsit sau a furat năframa şi nu se lasă de dânsul odată cu capul. Nenorocitul posesor al obiectului găsit sau furat cunoaşte îndată din mai multe semne că trebuie să se fi legat de capul lui vreun Spirituş. Drept aceea, dacă voieşte să-l păstreze şi să se folosească de dânsul, trebuie să se'ngrijească de susţinerea lui, iar de nu, caută să se cureţe de dânsul prin aceleaşi mijloace ca şi vrăjitoarea. La dincontră o păţește urât, căci Spirituşul nu-i dă pace nici un minut, ci zi şi noapte îl maltratează, atât pe dânsul cât şi pe toată familia sa, şi pe toate vitele câte le are pe lângă casă. Lucrurile i le strică, i le aruncă în toate părţile, şi ori ce ar întreprinde nu-l lasă să ducă la capăt.” (2)

Odată dobândit, Spiridușul o ajută de “femeia pricepută în a face și a desface descântece”  în mai toate îndeletnicirile sale magice. Singura condiție era să îl hrănească “cu miez de nucă și cu alte lucruri bune”. Trebuia de asemenea să îl adăpostească, sticlele și “ulciorașele mici de marmoră sau de pământ alb” fiind cele mai potrivite pentru un astfel de locatar năzdrăvan. O dată îndeplinite aceste “mici” condiții nu trebuia decât ca vrăjitoarea să îi ceară spiridușului personal să îți aducă călare pe prăjină ibovnicul de la drăguța lui” sau să tămăduiască bolile celor care îi solicitau ajutorul pentru aceste lucruri să se întâmple.(1) Dar nu numai atât: Dacă voieşte vrăjitorea să aducă pe iubitul vreunei fete din depărtare, Spirituşul cât ai bate în pălmi se duce şi nu se lasă, de-ar fi acela şi la marginile lumei, până ce nu-l află; atunci îl pune călare pe-o prăjină sau pe-o mătură sau pe-un alt obiect şi aducându-l prin aer îl sloboade pe horn în casa vrăjitoarei.” (2)

De asemenea, se zice, că Spirituşul adună toţi banii câţi îi dă stăpânul sau stăpâna sa când cumpără vreun lucru. Cu ajutorul Spiritusului poate vrăjitoarea să cumpere de-un galben o mulţime de lucruri preţioase, care fac sute de galbeni, şi la urma urmelor galbenul său tot îi rămâne în pungă”. (2)

Spirituşul e şi atotştiutor. De aici vine că Zodierii şi Vrăjitorii care încă trebuie să-l aibă, dar mai cu seamă Vrăjitoarele, ştiu să ghicească ce au păţit şi ce au să mai păţească oamenii. Ştiu să spună curat când a fost cineva bolnav şi când are să se mai bolnăvească şi din ce le va fi leacul. Ştiu să spună că cutare are să'ntreprindă vreo călătorie de care nici n'a visat şi pe care într'adevăr, mai curând ori mai târziu, o şi întreprinde. Spirituşul spune stăpânului sau stăpânei sale din fir în păr cum are să ghicească şi să profeţească acelora care vin la dânşii ca să-i consulte într'o privinţă sau într'alta”. (2)

Tentația de a avea un Spiriduș personal pe lângă casă e mare, nu-i așa? Nu trebuie însă să uitați că “în cealaltă lume sufletele acelora care au avut Spirituş, şi 'nainte de moartea lor nu s-au desbărat de dânsul, merg de-a dreptul în Iad, unde trebuie să sufere munca cea vecinică, să facă toate ce le-ar porunci Spirituşul, precum le-a făcut şi el pe lumea aceasta”. (2)

Surse:

(1) Tudor Pamfile – “Mitologie românească – Dușmani și prieteni ai omului” – Editura “Librăriile Socec&Comp.” - 1916
(2) Simion Florea Marian – articolul “Mitologie daco-română – Spiritușul” – publicat în revista “Albina Carpaților” – numărul din 15 noiembrie 1878

Citește mai mult... »

De-aș avea un copilaș... (superstițiile femeilor însărcinate)

Pârdalnica de dragoste și-a făcut loc în inima ei și primul sărut i-a fost furat la hora din sat. A urmat celebrarea cununiei la biserica din sat și petrecerea de nuntă cu alai și cu lăutari. La puțin timp după aceea, în sufletul tinerei neveste începe să își facă loc o dorință stăruitoare:

“De-ar vrea bunul Dumnezeu
Să-mi asculte dorul meu!
De-aș avea un copilaș,
Dragul mamei îngeraș!”

Și ca să aibă un copil, se sfătuiește cu toată lumea, și fiecare o învață fel de fel de leacuri. Mă-sa, ori soacră-sa, o îndeamnă să aibe credință în Dumnezeu, de la care toate purced în lume, și o învață cum să-l roage. Plătește sărindare, acatiste și liturghii; ține posturile, face lumânări lungi câtu-i și ea de ‘naltă și le aprinde la icoana Maicei Domnului; ba colindă până și mănăstirile și bisericele unde sunt icoane făcătoare de minuni” (1). Dacă toate astea nu ajută, tânăra nevastă apelează poate la bătrânele satului, cele pricepute în a face și a desface vrăji și descântece, care prepară leacuri doar de ele știute, care pot să împlinescă dorul ei stăruitor. Atunci când, în sfârșit, “Dumnezeu a dat bucurie în casa creștinului”, grijile acestuia nu dispar. Ba mai mult, ele se înmulțesc și se întețesc acum, “când nevasta a rămas grea”.



Prima întrebare din mintea tuturor celor care află de binecuvântarea soției: Oare ce va fi: băiat ori fată? “Cine poate să-i spuie? Babele, care știu și toaca din cer, asta n’o pot spune. Femeia însărcinată ar putea să ghicească. Dacă poartă mai greu, va fi băiat, și va fi fată dacă poartă mai ușor. În Ardeal au un semn: când isprăvește de țesut pânza, femeia trimite pe un copil cu ochii închiși, călare pe fușteii răsboiului, să iasă în ulița satului și acolo să deschidă ochii. Dacă va vedea întâi un bărbat, femeia va naște băiat, iar de va vedea femeie, va naște fată”. (1)

Orice ar fi însă să nască, frica viitoarei mame este să nu piardă copilul și să nască ușor. Dar pentru ca aceste dorințe să i se împlinească trebuie să respecte cu sfințenie obiceiurile și țină seama de nenumărate superstiții. Am adunat pentru voi câteva dintre acestea:

- “ca o femeie însărcinată să facă lesne, de câte ori mătură și ia gunoiul în poală, aruncându-l să zică: ‹‹cum arunc gunoiul acesta de iute, așa să și fac de lesne!››”;
- “femeia însărcinată care culege surcele ieșite din rindea va face copil cu părul creț”;
- “să nu desculțe pe nimeni, nici să nu tragă cioarecii cuiva, că apoi nu poate să nască până ce acela pe care l’a desculțat sau desbrăcat nu-i va da apă din opincă sau cismă”;
- “să nu sufle în cuptorul de pâine, că face copilul cu limba prinsă”;
- “prin războiul de’nvelit pânza să nu treacă nici o femeie, pentru că naște copii gemeni”;
- “femeia îngreuiată să nu poftească nimic, iar dacă poftește să i se dea, că de nu pierde copilul; femeia îngreuiată trebuie să guste din tot ce vede, să-și aducă aminte că-i îngreuiată la vederea tuturor lucrurilor urâte, și să nu ție mâinile în cruciș pe pâncete”;
- “nu e bine să mănânce două poame care sunt crescute și lipite una de alta, sau, după cum spun bucovinenii și moldovenii, să nu mănânce nici un fel de poame îngemănate, căci va face copii gemeni”;
- “nu e bine să mănânce din măr rupt – adică netăiat – că face copilul cu semn, ca și cum ar fi mușcată de un câine”;
- “nu e bine să mănânce Duminica fructe păstăioase, căci copilul se face bolând, și toată viața lui va comite numai fapte rele”;
- “să nu mănânce borș umplu în zi de sec, căci copilul va face un fel de bubușoare numite focuri”;



- “mamele care poftesc la ceva – mai cu seamă poame – pe care nu le pot avea de îndată, să nu pună mâna pe corpul lor, de teamă ca copilul să nu poarte aidoma însemnat în acel loc fructul pe care au voit să îl aibă”;
- “să nu își înoade pletele, că face copilul cu limba împiedicată”;
- “să nu își puie floare la brâu, că face copilul cu semn”;
- “dacă va vedea vreun foc mare sau vreuna sau mai multe case arzând, să nu puie mâna la față, nici să nu se mire, căci noul născut va avea pete roșii pe obraz, mai ales acolo unde a pus mai întâi mâna”;
- “să nu deie cu piciorul în vreun câine, căci copilul ce-l va face va fi câinos la inimă; copilul femeii ce va da cu piciorul în vreun câine sau mâță, va fi flocos și păros ca animalul pe care l-a lovit”;
- “femeia însărcinată să nu stea jos pe vreun prag, căci poate veni în urmă-i vreun vrăjmaș să dea cu toporul în acel prag, și atunci face copilul cu o buză crăpată ca o tăietură”;
- “femeia îngreuiată să nu treacă peste o funie, că face copilul cu buricul încurcat pe după gât; nici nu trebuie să stea pe vreun sac, că va naște greu”;
- “femeia însărcinată care va ședea pe treptele unei scări de la casă, va face copilul anevoie, iar aceea care va ședea pe vreo albie, va naște fată”;
- “femeile îngreuiate, când văd că se apropie ziua să nască, să se ducă la biserică ca să se mărturisescă și să se cuminice”. (1)

Surse:

(1) studiul etnografic “Nașterea la români” – Simion Florea Marian – Lito-Tipografia Carol Gőbl – București – 1892;
(2) “Datinile noastre la naștere” – Artur Gorovei – Bibliteca ‹‹Minervei›› București – 1909.

Citește mai mult... »

Pasca, mielul şi ouăle de Paşti (credințe și obiceiuri)

Paștele este cea mai importantă sărbătoare a creștinilor. În noaptea de Înviere fiecare dintre noi purtăm în mână și în suflet o lumânare, simbol al Învierii, al biruinței vieții asupra morții și a luminii asupra întunericului și păcatului. Paștele este de asemenea un simbol al renașterii și al reînnoirii. Tocmai de aceea, această perioadă este una de primenire a caselor și a gospodăriilor. În Săptămâna Mare se face curățenie generală în gospodării, curțile sunt măturate, șurile sunt curățate de gunoaie, gardurile sunt reparate. Casele trebuie “să strălucească de curățenie” pentru că ele "te blestemă dacă Paștile le prind necurățate". 



Masa pascală este un moment important pentru români. Înainte de masă membrii familiei se spală cu apă în care au pus un ou roşu, având credința că dacă vor face astfel vor fi sănătoşi tot anul. Cina începe cu gustatul mâncărurilor sfinţite, aduse de la biserică şi continuă cu cele obişnuite. De pe masa de Paști nu trebuie însă să lipsească pasca, mielul și ouăle roșii. Un articol din anul 1934 al revistei “Ilustrațiunea Română” enumera câteva dintre ”Datinile și credințele de Paști” ale românilor:

“Odată cu Joia Mare se păşeste în sărbătorirea Paştilor. Din acea zi sătenii nu se mai duc la munca câmpului; toţi cei ai casei pregătesc cele trebuincioase pentru marea sărbătoare a Învierii. Pentru această sărbătoare, nevestele cele tinere şi fetele îşi pregătesc cămăşi noi. În unele părţi ale ţării, se cere ca întreaga cămaşă să fie ţesută şi cusută în timpul postului celui mare. În Macedonia există o datină, ca fetele să-şi coase cămaşa când iese luna nouă înainte de Paşti, căci atunci sărbătoarea Paştilor va fi cu belşug şi toamna bogată în bucate.


Tarabă cu ouă de Paști - 1934
Printre obiceiurile de Paşti, în Moldova se mai menţine şi coptul pascăi. Iată cam care ar fi originea acestui obicei: Isus Christos, înainte de a fi prins şi răstignit pe cruce, zise apostolilor săi, care până atunci mâncaseră pâine nedospită şi nesărată, în decursul Paştilor, că de aici înainte la acea sărbătoare vor mânca copturi dospite şi sărate. Cozonacii, mai ales în forma lungăreaţă, se fac de Paşti pentru a aminti de sicriul în care a fost aşezat trupul Mântuitorului. La ospăţul de Paşti un loc însemnat îl ţine mielul fript, care trebuie sfinţit împreună cu pasca şi cu ouăle roşii în ziua de Paşti. În unele locuri, pe la oraşe mai ales, unde e greu să se ducă un miel întreg la sfinţit, credincioşii fac un mieluţ de unt, pe care-l sfinţesc şi pe care-l pun în mijlocul mesei de Paşti. În Banat este datina, ca rămăşiţele şi oasele mielului sfinţit să fie îngropate la poalele unui măr sau păr sănătos, anume ca toată familia să fie în tot timpul anului ferită de boli.


De obiceiul ouălor roşii se leagă cele mai multe legende şi credinţe. Una dintre cele mai frumoase ar fi următoarea: Maica Domnului, chinuită de martiriul pe care-l suferea fiul ei Isus, răstignit, se duse cu un coş plin cu ouă, pe care vru să’l dea păzitorilor, pentru a-i îndupleca să înceteze cu torturile. Aceştia, în loc de milă, îl batjocoriră şi mai tare pe Isus; în loc de apă îi deteră oţet şi urzici ca să-şi astâmpere setea. Maica Domnului văzând acestea, puse coşul cu ouă la picioarele crucii şi începu a plânge în hohote. Sângele care picura din rănile sfântului răstignit căzu peste ouăle de la poalele crucii, împestriţând unele şi umplând pe celelalte atât de tare, încât păreau că ar fi fost vopsite.
- De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii şi împestriţate ca să vă aduceţi aminte de răstignirea mea – a zis Isus, văzând cele întâmplate.
După ce a înviat Mântuitorul, Maica Domnului a fost cea dintâi care a făcut ouă roşii, pe care le împârţia de bucurie la toată lumea, anunţându-le fericirea ei prin cuvintele:
- Christos a înviat.
Ouăle roşii nu sunt deci altceva decât simbolul vărsării de sânge pentru răscumpărarea neamului omenesc de păcat. Petecul de cârpă cu care s'au şters ouăle de culori şi de ceară, nu se aruncă, nici nu se arde. Femeile credincioase îl pun în blidul cu pască, şi-l duc împreună au acesta la sfinţit. Apoi îl păstrează şi în timpului anului afumă cu această cârpă pe cei ce suferă de dinţi, urechi, roşeaţă, bube sau pentru a lecui vitele.

Miei de vânzare (1934)
Sosind Paştile, sătenii, atât cei ce merg la Înviere, cât şi cei care rămân acasă, se spală într'un lighean în care, pe lângă apă proaspătă au pus şi unul sau mai multe ouă roşii şi câţiva bani de aur sau de argint. Oul trebuie să-i facă uşori, roşii şi sănătoşi ca oul, iar banii să le aducă mulţi bani şi să-i facă curaţi ca aurul sau ca argintul. De ciocnitul ouălor se leagă credinţa că toţi cei care ciocnesc unul cu altul, se vor vedea şi pe lumea cealaltă. Unele femei obişnuiesc să păstreze găoacele frumos vopsite ca pe o podoabă în casă. Circulă însă şi superstiţia că în această găoace s'ar ascunde dracul. În Bucovina, ouăle roşii pe care le-au ciocnit de Paşti se folosesc în timpul anului ca leac contra muşcăturilor de şarpe iar altele la farmece de dragoste.

Alt obicei observat cu stricteţe de Paşti este acela al scăldatului. Tot românul caută ca Învierea să-l găsească curat sufleteşte şi trupeşte. Fetele şi nevestele merg în Dumineca Floriilor, în Joia Mare şi în ziua de Paşti dis-de-dimineaţă de se scaldă în râu, ca să fie drăgăstoase în timpul anului. În acelaşi timp se spală şi de farmecele şi de urâciunile care le-au fost aruncate de duşmani. În Bucovina fetele spală în noaptea de Paşti mai întâi, cu apă neîncepută, limba clopotului, apoi cu aceeaşi apă se spala în ziua de Paşti pe obraz, ca să fie frumoase în timpul anului şi precum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică aşa să alerge şi feciorii la dânsele. În săptămâna Paşti, se zice că porţile raiului stau deschise, iar ale iadului închise. Cine moare în această săptămână se zice că merge de-a dreptul în rai. Nu numai cel ce moare, dar şi cel ce se naşte în zi de Paşti, mai cu seamă când se trag clopotele, e privit ca un om norocos pentru toată viaţa.”

Sursa: articolul “Datine și credințe de Paști” – semnat “Lc” – revista “Ilustrațiunea română” – numărul special de Paști din anul 1934 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor


Citește mai mult... »

Noaptea Anului Nou și măritișul

Noaptea în care se face trecerea de la Anul vechi la Anul Nou - Revelionul de astăzi – purta în vechime denumirea de „Îngropatul anului”. Această noapte aflată la cumpăna dintre ani a fost considerată întotdeauna un timp al luptei inevitabile dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte. „De aici credinţa că la răscrucea dintre ani, şase zile înainte şi şase după, au o semnificaţie specială, cerurile se deschid, sufletele morţilor se întorc pe pământ, animalele vorbesc, duhurile rele colindă prin lume şi multe, multe altele se întâmplă în credinţele existente şi la alte popoare.” (Julia Maria Cristea – “Sărbători, tradiţii, ritualuri, mituri...”). Noaptea care precede ziua de Sf. Vasile este însă și una a “prorocirilor în legătură cu măritișul”. Într-un articol publicat în anul 1938 în revista “Realitatea Ilustrată”, reporterul Alex F. Mihail descrie – cu umor – câteva dintre aceste vechi obiceiuri:


Al zecelea par

În noaptea Sfântului Vasile, la miezul nopții, când prin orașe se destupă cu zgomot sticlele de șampanie, fetele de la țară se duc la gard și numără cu ochii închiși zece pari. Pe cel de al zecelea îl leagă cu un fir roșu. Dacă acest par este drept și neted, atunci fata va găsi un flăcău voinic și frumos. Iar dacă e strâmb și noduros, bărbatul va fi urât și mojic. Alte fete se duc în livadă și – tot cu ochii închiși – leagă un fir roșu în jurul unui pom, ales la întâmplare. După cum e pomul, frumos sau urât, plin de zăpadă sau mai scuturat, tot așa va fi și viitorul bărbat, chipeș sau pocit, bogat sau sărac. Prin orașe e însă mai greu să găsești garduri cu pari și livezi. Totuși, dacă veți citi acest reportaj până la sfârșit, veți găsi câte ceva interesant chiar și pentru bucureștence...”

Busuiocul revelator

Pe când băieții pocnesc zgomotos din bice și fac să răsune buhaiul, pe când se aud chiuiturile prin sat: “Mânați măi! Hăi! Hăi!”, fetele pornesc pe furiș cu ulcioarele la fântână. Ele duc și busuioc, pe care îl pun în jurul ghizdului sau cu care împodobesc cumpăna puțului. Fata care-i cuminte și cinstită, făcând așa, va visa pe flăcăul care-i este ursit.”

Cele 12 oale

Tot în noaptea de Sf. Vasile, o nevastă de curând măritată, pune sub pat 12 oale cu gura în jos. Sub fiecare oală așează câte ceva: puțină sare, o bucățică de pâine, cărbune, piper, un ban sau o oglinjoară, puțin câlți și așa mai departe. Fiecare fetișcană saltă câte o oală. Dacă găsește sub oală cărbune, se va mărita cu un țigan. Piperul prevestește un bărbat arțăgos, banul de argint un bogat, câlțul un bătrân, oglinjoara un făt frumos, păhărelul de vin un bețiv, pieptenele un prost, în fine, boabele de grâu pe un bărbat harnic și isteț.”

Timpul măritișului

Dar nu-i destul ca fetișcana să-și cunoască ursitul. Ea arde de dorința de a se mărita cât mai repede și ar trebui să știe când se întâmplă asta. Pentru a-și satisface curiozitatea, foarte îndreptățită de altfel, tânăra țărăncuță intră în grajdul vitelor, la miezul nopții, în noaptea de Sf. Vasile și lovește cu piciorul unul dintre boii pe care-i găsește culcați. Dacă animalul se ridică la prima lovitură, fata se va mărita în același an. Dacă boul se ridică la al doilea îndemn, atunci nunta se va face la anul. Dacă însă e nevoie de mai multe lovituri, atunci asta înseamnă o mâhnire foarte mare, căci vor trece mulți ani până se va ivi mult așteptatul tovarăș de viață.”


Valurile… vieții

Iată însă un obicei pe care îl au și târgovețele: în noaptea Sfântului Vasile, fata pregătește un lighian cu apă în jurul căruia lipește fâșii de hârtie cu numele tuturor băieților pe care îi cunoaște, urâți, frumoși, bătrâni, tineri, bogați, săraci, proști sau isteți. Într-o coajă de nucă așează o lumânărică mică de ceară, punând totul, cu băgare de seamă, deasupra apei din lighian. Când ceasul arată ora 12 și se socotește că s-a născut Anul cel Nou, atunci fata aprinde lumânărica, închide ochii și face cu mâna valuri în lighian. Apoi deschide ochii. Coaja de nucă saltă încolo și încoace, aprinzând în treacăt una dintre fâșiile de hârtie. Pe capătul celălalt al hârtiei, care atârnă afară peste lighian, fata poate citi numele viitorului ei soț. Dacă în noaptea de Sf. Vasile e vreo șezătoare, fiind de față tineri și fete de măritat, atunci o nevastă tânără așează în lighian mai multe coji de nucă cu lumânărele. Fiecare are un bilețel pe care e scris câte un nume de băiat sau de fată. După cum se întâlnesc cojile de nucă pe valurile din lighian, se pot face prezicerile pentru viitor.”

Ceara vrăjită

Prin unele părți ale țării, fata care vrea să-și afle viitorul toarnă ceară topită, la miezul nopții, într-un lighian cu apă. Ceara ia diferite forme, care privite și cercetate amănunțit a doua zi, în zare, la fereastră, pot arăta chipul ursitului sau diferite prorociri despre viitoarea căsnicie. Tot așa se poate turna și plumb topit: candidata la măritiș, șezând pe scaun, ține pe cap un lighian plin cu apă, iar o tânără nevastă varsă în lighian plumbul care ia diferite aspecte fantastice.


În final, mă întreb și eu asemeni reporterului interbelic al „Realității Ilustrate” - Alex F. Mihail: „Arătând obiceiurile de mai sus, am sau nu dreptul la recunoștința duduilor de măritat?...

Sursa:

- articolul “De Anul Nou fetele vor să afle când și cu cine se vor mărita” – semnat Alex F. Mihail – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” din 27 decembrie 1938

Citește mai mult... »