Ursitoare, ursitoare, m-ai ursit la grea dogoare!

La puțul cu două zale,
Cum mai plânge-o fată mare
Că n’o avut ursitoare…
Ursitoarea i-o fost bună
Dar mintea i-o fost nebună!”


Ursitoarea, Soarta și Moartea
Credința în Ursitoare și în marea lor putere de a hotărî destinul unui om este adânc înrădăcinată în sufletul poporului nostru. Asemeni romanilor, românii au privit întotdeauna destinul ca fiind unul predefinit: Cum se naşte un băiat sau o copilă, totdeauna se înscrie în cer într-o carte, care se numeşte Cartea sorţii, nu numai numele, ci şi tot viitorul său cum are să fie: bun ori rău, de unde vine apoi şi zicala: aşa mi-a fost scris.(1)

În popor se credea că atunci când se naște un copil apar la fereastră ursitoarele – capricioasele zâne care hotărăsc soarta noului-născut. De aceea, nimeni din cei ai casei nu trebuia să fie trist în primele opt zile de după nașterea copilului, pentru că altfel se’ntristează și ursitoarele, și cum vor fi ele în aceste zile, așa va fi apoi și copilului în viață.”(1)

Pentru a îmbuna ursitoarele, zâne cu toane și supărăcioase, acestea erau așteptate cu daruri: “De aceea se pun – în a treia sară – ursitorile: din pâine, ceapă, țuică, vin, carte (de e băiat) ori cusături și fuioare (de e fată), sare, lumânare aprinsă – să vază ursitorile - și un franc – toate pe masă și la icoane.” (obicei din Corbu-Muscelului) (2). Prin alte locuri din Transilvania se puneau pe masă și trei talgere cu grâu fiert, trei pahare cu apă și trei cu ulei. În Banat era obiceiul ca să se coacă pogace făcute din grâu curat. Acestea erau așezate și ele pe masa ursitoarelor”. Una dintre pogace era pusă de moașă la capul copilului nou-născut în timp ce se ruga “să vie ursitorile și să-l ursească de bine:

Doamne, Dumnezeule!
Trimite Ursitoarele,
Să vină voioase,
Voioase și bucuroase,
La masă să gustescă,
Lui N. (numele copilului) bine să’mpărțească
N. puțintel să muncească
Și mult să trăiască!” (1)

Masa ursitoarelor
Masa fiind astfel pregătită, toți cei din casă se culcau sperând să vină ursitoarele și să-i urzească de bine noului-născut. Ele vin, intră încet pe fereastră sau pe ușă, se așază la căpătâiul pruncului și încep să-i țeasă viitorul. Cea mai bătrână dintre ele, Ursitoarea, ținând furca în brâu, învârte fusul; cea mijlocie, Soarta, toarce firul din caer, iar cea mai mică, Moartea, taie firul cu foarfecele. După ce i-au tors firul vieții, dacă copilul s’a născut într-un ceas bun, prind a cânta cu vers foarte frumos și a-i sorti de bine; iar dacă s’a născut în ceas rău, încep a cânta cu vers duios și trist, și sorțesc numai de rău. Apoi încep a-i da pe rândminte și noroc, bogăție sau sărăcie, într’un cuvânt îi hotărăsc viața ce are s’o ducă zi cu zi.”(3)
Citește șiDespre ceasul cel rău

Românii credeau că ursita noului-născut, stabilită de Ursitoare  în această noapte și scrisă mai apoi în “Cartea sorții”, “nu numai că trebuie să se împlinească, ci ea rămâne veșnică, neschimbată, și nimeni în lume, afară de unicul Dumnezeu, care e mai mare și mai puternic decât dânsele, nu e în stare să prefacă ce au ursit ele odată.”(1)


Surse:

(1)        Simion Florea Marian – “Naşterea la români” – Lito-tipografia Carol Göbl – 1892;
(2)        C. Rădulescu-Codin – “Literatură, tradiții și obiceiuri din Corbii-Muscelului” – Atelierele grafice “Cultura națională” București – 1929
(3)        Arthur Gorovei – Datinele noastre la naștere” – Editura “Minerva” – 1909.
  
Citește mai mult... »

Obiecte magice: “iarba fiarelor” și “fluierul fermecat”

În poveștile care ne-au fermecat copilăria, “iarba fiarelor” și “fluierul fermecat” erau două dintre obiectele magice folosite de eroii noștri îndrăgiți pentru a deschide lacătele cu care erau zăvorâte alesele lor și comorile cele mai ascunse, sau pentru a-și vrăji dușmanii cu ajutorul unor cântece minunate. Poveștile nu ne-au dezvăluit  însă secretul dobândirii acestor obiecte cu puteri supranaturale. Am găsit aceste “secrete” în două numere din anul 1927 ale revistei “Comoara satelor”:

Iarba fiarelor

“Iarba fiarelor”, planta misterioasă pomenită în multe dintre basmele românilor, avea puterea de a deschide orice lacăt sau zăvor. Ea avea de asemea darul de a-l face invicibil pe cel care o deținea în fața cuțitelor, săbiilor sau gloanțelor. Iosif Dumitrescu, învățător în Bistrița în anul 1927 - ne dezvăluie secretul dobândirii acetui obiect magic:


Căutăm pui de arici, îngrădim împrejurul lor cu un gard de nuiele în așa fel încât să nu poată ieși și să plece mai departe, nici părinții lor să nu treacă la ei. Când ariciul își vede puii în primejdie, caută să-i scape. Dacă vede însă că totul e în zadar, atunci se duce și caută prin iarbă, până găsește “iarba fiarelor”. Cu aceasta vine și atinge gardul, care cade jos la pământ și astfel puii devin liberi. Ariciul ia după aceea “iarba fiarelor” și o înghite. Cine taie atunci ariciul, v-a găsi în burta lui “iarba fiarelor”, pe care o va lua și o va pune sub unghia de la degetul mic de la mână. Acel om va avea o putere de neînchipuit și se poate opune chiar “contra glonțului de pușcă” și va putea să sfărâme ziduri de fier. Orice lacăt, prin atingerea cu degetul  în care se află “iarba fiarelor”, se sfărâmă. Se zice că bandiții – hoții cei mari – au iarba fiarelor.” (Iosif Dumitrescu - învățător din Bistrița – în “Comoara satelor” nr. 9-10 din anul 1927).


Fluierul fermecat

Iată ce trebuie să faci dacă vrei să ai un fluier fermecat, un instrument cu care să poți cânta atât de frumos încât atunci când îl vei pune la gură “să joace pietrele, să stea apele și frunzele de pe copaci să te asculte”:


Să te duci la un meșter și să-i ceri să-ți facă un fluieraș potrivit. Să te păzești numai ca de foc să nu care cumva să-l pui, tu ori meșterul, în gură. Mai pe scurt, să stai lângă el până ți-l gătește. Dacă ți l’o gătat, îl iei frumușel și-l înfunzi cu smoală la un capăt și la toate bortele. Cauți după aceea o capră roșie, o mulgi și torni laptele în fluier și îl înfunzi și la celălalt capăt. După ce ai făcut trebușoara asta, aștepți până la a cântatul cocoșului de miezul nopții și te duci cu el la o răspântie de drumuri afară din sat. Măsori cu pasul șapte obrațe (notă: veche unitate de lungime egală cu 26,76 m) din răspântie, te dezbraci frumos în chelcăluța goală, te pui jos cu fața în sus și-ncepi a săpa cu un cuțitaș, cu mâinile la spate, o gropșoară cam cât o încăpea fluierul tău. Pui fluierul în groapă, îl astuchi și praștia acasă, după ce ai făcut mai întâi trei mătănii cu fața spre răsărit. A treia noapte te duci, tot pe acea vreme, te dezbraci iar și tot cu mâinile la spate îl desgropi. Dacă l’ai dezgropat, îl desfunzi și bei laptele din el și pe urmă îl pui la gură și ce cântec ți-a veni în gând, acela ți-l zice. Că de nu-i ști a cânta batăr din gură, cu fluierul ăsta cânți așa de minunat orice cântec de joacă și chietrele.

Atenție însă: dobândirea fluierului fermecat te expune la mari pericole. Dracii își doresc și ei mult un așa instrument minunat, așa că vor încerca să te ispitească:

Cum ai început a cânta, ai să auzi în urma ta trăsnind și fulgerând, cai și căruțe care ți se va năzării că dau buzna peste tine și draci răcnindu-ți la ureche să te ferești, că te smonesc (notă: ispitesc) cu bani și alte scumpeturi, doar te-o pune păcatul să le răspunzi sau să te uiți în urmă. Cum îi face o mișcare ceva, te și pocescîți iau o mână ori un chicior. Tu s’o ții coardă’nainte, căutând, până’i trece de cele șapte obrațe, că pe urmă nu mai auzi nimica și’ai scăpat teafăr. Acum a doua noapte să nu te culci până n’or cânta cocoșii de miezul nopții și de te-or striga, să nu răspunzi, că aista ți’i leacul. Gheavolul umblă’ntracela timp să te amăgească cumva și să puie camca pe tine. A treia noapte tot așa. Într’a patra noapte or să vie să te întrebe:

- Mă ista, mă cutare, cum vrei tu să cânți? Toate cântecele de pe lume sau numai de jumătate sau pe sfert?

Tu să-i spui că pe jumătate ori pe sfert, numa pe toate să nu zici, că rămâi mort pe loc, dar așa le-ai tăiat haudacu.” (spusă de Grigore a Mariei din Hârtoape, comuna Lespezi, jud. Fălticeni - publicată  în “Comoara satelor” nr. 2 din anul 1926).

Citește mai mult... »

Lumea pețitoarelor de altădată

În pețit...
O prezență constantă în societatea românească - dar nu numai - au fost întotdeauna pețitorii. Aceștia erau cei care se îndeletniceau cu „potrivirea destinelor” și cu „facerea de căsătorii”. Ei erau de cele mai multe ori „tocmiți dintre cei buni de gură, veseli şi care se pricepeau la peţit sau stărostit“. Intermedierea făcută de ei era deosebit de importantă pentru că: “oricine știe că multe femei nu se pot mărita pentru că moravurile interzic femeii de a alege și de a se oferi ea însăși după plac. Ea trebuie să se lase pețită, adică aleasă, dar ea singură nu trebuie să pețească. De nu o va cere cineva, ea intră în marea oștire a bietelor femei care nu și-au atins scopul vieții și care din pricina lipsei unei existențe sigure ajung în mizerie, ba de multe ori, de râsul lumii. (A. Bebel  - “Femeia în trecut, prezent și viitor” - 1898)

În lumea satului “primul pas spre realizarea căsătoriei este pețitul. Pețitul îl face feciorul și părinții săi printr'o cunoștință sau rudă, de obicei o femeie, care este trimisă la familia fetii, unde aduce la cunoștință dorința celor din partea cărora a fost trimisă, de a lua pe fată în căsătorie. Pețitoarea mai expune care-i situația feciorului și ia la cunoștință situația fetii precum și răspunsul părinților fetii la cererea în căsătorie”. (Ilie Radu – “Monografia satului Belinți” – revista “Sociologie românească” – 11 noiembrie 1936).

Pețitorii erau o prezența indispensabilă și pentru aranjarea căsătoriilor celor din clasa avută. O cronică de la sfârșitul secolului al XVIII-lea ne spune că “Gheorghiță Jianul, al doilea fiu al lui Hagi Stan, se însoară în 1781 cu Zoița, fiica puternicului boier Ștefan Pârșcoveanu; pețitoare fuseseră o Știrboaică și o Bengească.” (Constantin V. Obedeanu – articolul “Ceva despre Neamul Jienilor” – publicat în “Arhivele Olteniei” din iulie-august 1925). Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea intermedierea căsătorilor devenise deja o afacere: “nenumărate agenții de căsătorie, puternic  organizate, pețitori și pețitoare de tot felul, se îndeletnicesc cu negoțul și caută candidați pentru ‹‹ sfânta căsătorie ››. Acest negoț e plin de câștig mai ales atunci când se ‹‹ lucrează ›› pentru membrii claselor înalte.”  (A. Bebel  - “Femeia în trecut, prezent și viitor” - 1898)

Nu îmi propun însă să fac o istorie a acestei îndeletniciri milenare. Vă invit doar să pătrundem împreună în lumea unei pețitoare din perioada interbelică. Numele ei era Clementina  și era “o femeie fină, de un romantism exagerat, care-și ducea viața din greu, alergând de dimineța până seara pe vreme oricât de rea, de la un capăt la altul al Bucureștiului, predând lecții de franceză”. D-șoara Clementina a renunțat la ocupația de profesor  “pentru că îi mergea prost de tot” – nimic nou sub soare, nu-i așa? – pentru a intra în lumea pețitoarelor:

Și începu a-mi povesti primul ei târg în noua meserie. Cunoștea o familie cu o fată rahitică care se topea de dorul dragostei, după un cămin al ei. Banii nu-i lipseau, era însă moale, timidă. Și unui avocat, om bun dar fără noroc, căruia cu toate studiile strălucite nu-i ieșea în cale nici urmă de client și se distrugea în mizerie cruntă, i-a dat putința să se apropie cinstit de această ființă.

La cununie asistă și...
pețitoreasa
- Cinstit! Cum poți avea sinceră credința că ai să porți alături toată viața o ruină a naturii?
- Nu era tocmai așa. Fata avea chipul plăcut. Doar umerii îi erau aduși, de-ți făcea impresia că poartă un mic gheb. Apoi nici el nu era cine știe ce frumusețe: dar dacă-i vorba să ceri părerea ochiului, ce amarnic te mai poți înșela.
- Și ce ți-a ieșit de aici?
- Bani și cadouri cum n'am câștigat de pe urma a lunii întregi de muncă în cealaltă îndeletnicire. A fost, e drept, truda grea până am reușit să vâr băiatului în cap ideea c’o soție care n'are tocmai o înfățișare pe sprânceană, cu un suflet frumos, poate aduce înmiit mai multă fericire. Și-am avut dreptate. Oamenii s'au înțeles și-o duc și astăzi minunat de bine.

Câștigul ușor i-a dat curaj. A început să colinde prin familii, să lege cunoștințe, să pătrundă situații…

- Nici nu-ți dai socoteală ce întinsă e “pețitoria". Femei tinere, bătrâne, mare parte de bună condiție social, nu trăiesc decât din asta. M'am isbit și eu de văduva unui general care cu toată pensia rămasă de la bărbat, se ocupa cu pețitul mai vârtos ca una care a apucat meseria de când e ea. A fost înșelată într'un loc și nu s'a lăsat până n'a desfăcut tot ce muncise.
- Și-ai încheiat târguri multe până acum?
- Am lucrat ceva. Am avut dibăcia să mărit și-o babă.
- Ce spui!
- I se urâse cu singurătatea și nu știa ce să mai facă cu banii. În timpul acesta un nenorocit de inventator îmi tot bătea drumurile. Lucra, spunea el, la o motocicletă aeriană și-i mai trebuiau ceva parale ca s'o poată pune la punct. Un caraghios, bătea câmpii. Dar era bine ca bărbat. Asta-i trebuia și bătrânei. Aici la mine am făcut “vederea" și ea își pierduse într’atât cumpătul, mai dihai ca o fată mare.

Clementina de altădată, doar cu o valiză jerpelită singura avere, avea acum interiorul ei cu mobilă proaspăt cumpărată.

- Am și ceva parale, căci vine câte o epocă când vlaga-ți slăbește și nu mai poți pune atâta siguranță și căldură ca să poți convinge pe cineva. Și-atunci stau frumușel în casă la gura sobei sau afară la soare, după cum e anotimpul, trăind numai pentru mine. Ce vrei, trebuie să ne mulțumim cu viața așa cum e. Visurile îți aduc numai distrugere. Poezia rămâne în cărți.

D-ra Clementina avu un mic râs ciudat.

- Ceea ce-i curios e că altădată, când aveam o meserie cu oarecare prestanță, treceam nebăgată în seamă de bărbați. Astăzi lucrurile s'au schimbat cu totul. Medici, profesori, avocați se întrec cu toții în curteniri. Eu le vorbesc de partida cu care vreau să-i încurc și ei mă privesc în ochi cu alte gânduri.
- Și de ce nu te oprești la unul care să-ți convină și ca situație și ca vârstă?
- Când după ani de alergare am adunat o avere bunicică, fii sigură că pretendenții serioși n'au să lipsească, numai că atunci are să fie prea târziu.”

(extrase din articolul semnat de Margareta Nicolau - “Făuritoarele căsătoriilor” – publicat în revista “Realitatea ilustrată” din 15 aprilie 1934).

Că lucrurile nu se aranjau întotdeauna așa cum și-o doreau tinerii căsătoriți și… pețitoarele, ne-o spune cu umor Lepus – redactor al revistei „Furnica” pe la începutul secolului trecut:

Îngerul Cucoanei Veta


Să mă’nsoare, zor nevoie
Coana Veta, pețitoare,
Cu o fată cu avere,
Tânără și’ncâtătoare.

- Despre partea frumuseții,
Poate chiar să fie slută,
Principalul, Coană Veto,
Cât se poate de avută.

Dacă ai așa partidă
Gata sunt de’nsurătoare.
Însă cine’mi garantează
Că-i... pardon...
- Ce? Fac prinsoare!

- Faci prinsoare? De minune
Vezi, ideea mă’nfioară
C’ar putea să fie altfel,
Cum am zice: Domnișoară!

- Las pe mine, duc eu grijă,
Rău desigur n’o să-ți pară.
Nu te mai gândi la asta
Că e parte secundară!

Mâine chiar, nu mai departe
Mergi cu mine la vedere.
Vezi de fi charmant cu soacra
Și gătit cum moda cere.

Fata e un înger candid
Cum nu cred altul să fie.
Și modestă ca o ‹‹ maică ›› !
Și cuminte, lumea știe.

***

Iată-mă’s și ginerică.
Tămbălău și plictiseală,
Dragoste cu mama soacră,
Și cu fata... cheltuială.

Natural în contul zestrei!
Uf! Respir de astă-dată
Am scăpat de birt acuma
Și de casă mobilată.

***

Merg acum la fapt de-adreptul:
După nuntă’n timpul mesei
Uite-așa în timpul mesei
Îi veni rău – Cui? – Miresei.

Toată lumea zăpăcită
Nu știa cum să se poarte
Eu dau fuga după doctor
Să scap zestrea de la moarte.

La întors, altă surpriză!
Găsesc lumea consternată,
Coana Veta cu mireasa,
Mama soacră leșinată!

- Domnu-i doctor, zic miresei
Când văd gluma că se-ngroașă.
Coana Veta strigă’ntr’una:
Adă tontule o moașă!
Iar alături două fete
Vrând s’arate că’s deștepte:
- De – ziceau – copilul naibei
Nu putea să mai aștepte !?

Când văzui una ca asta
O rupsei atunci la fugă
De credea-i că vin din urmă
Turci, tătari să mă ajungă.

Nu-i nevoie de detaliuri,
A-ți ghicit ce se’ntâmplase
Strânsă în corset mireasa
Și dansând mult... avortase.

Tot avui noroc la fine
Căci de nu-i venea miresei
Ca să nască’n timpul mesei
Dădea puiu peste mine.

Și așa pierdu-i și zestrea
Când n’aveam nici para chioară
Căci crezând că iau o fată
Dădu-i peste-o... Domnișoară!

De-ar fi să mă’nsor vreodată
Am spus Vetei, ca să știe.
Că întâi consult o moașă
Și-apoi merg la primărie!


Citește mai mult... »

Despre sărut…

Despre sărut suntem tentați să credem că ar fi un gest vechi de când e lumea. Cu toate acestea, cele mai vechi informații legate de acest mod de interacțiune umană au fost găsite abia în scrierile vedice din India (din jurul anului 1500 î.e.n.). Tot în India, un mileniu mai târziu, sărutul este menționat în Mahabharata” ca fiind un semn al afecţiunii dintre oameni.

Brâncuși - "Sărutul"
Obiceiul de a-ți săruta iubita, membrii familiei sau prietenii a devenit comun probabil abia în antichitate. Grecii foloseau - pentru a numi sărutul - cuvintele “philein” sau “kunein”, dar ele nu se refereau sărutul pasional. Philein desemna sărutul oferit de conducătorii militari altor bărbaţi și erau o formă de recompensă pentru bravura militară. Kunein era considerat un mod de exprimare a respectului. Se pare că sărutul ca semn al dragostei este definit pentru prima dată de romani: “Romanii, totdeauna ordonați, îl clasificau în trei categorii: “basium", schimbat între rude și prieteni; “osculum" prilejuit numai între frați și cunoscuți și, în sfârsit, “suavium", sărutul clasic al îndrăgostiților.
Sărutul putea avea de asemenea în acele vremuri și o valoare ritualică: “multe noroade din antichitate îi sărutau pe morți ca să le aspire sufletul ce-și lua sborul”Primele interdicții ale sărutului aparțin și ele antichității: “în antica Romă, Tiberiu interzicea cu strășnicie “osculum cotidianum” (sărutul zilnic), întrucât de la el se propagau multe infirmități, iar Cato își oprea femeile să se sărute de față cu copiii.”
Sărutul mâinii este un obicei des întâlnit în antichitate: “În Iliada, Priam sărută mâinile lui Achille implorându-l să-i restituie cadavrul lui Hector. De asemenea  romanii vechi dădeau inferiorilor să le sărute mâna.
Primii creștini “au ocolit sărutul, deoarece prin el trădase luda pe Mântuitor”. Cu toate acestea, în anii de început ai creștinismului, se încetățenește obiceiul ca tinerii căsătoriți să se sărute la sfârșitul oficierii ceremoniei religioase de cununie, întărind în acest fel legământul pe care și-l fac unul altuia în fața lui Dumnezeu.  Ceva mai târziu “apostolul Pavel întemeie uzul sărutului păcii cu care frații călugări se salutau în sihăstriile lor, de-alungul lumii.”
Un sărut între eschimoși
Gestul sărutului și semnificația erau diferite în funcție de țară: “Multe popoare sărută cu... nasul. Eschimoșii și pământenii din Țara de Foc - ca să dăm numai un exemplu - sărută frecându-și nasul unul de altul. Acest fel de sărutare, poate din cauza originei lui, a fost botezat “sărutul malaez". Chinezii își ating obrajii rând pe rând, mirosindu-se între ei. Chiar “Citongii" din India, când vorbesc despre sărutare, zic “a mirosi" și, ca să ceară un sărut, îndrăgostiții cer “un mirositor."

Rușii din vremea Imperiului țarist obișnuiau să se sărute în ziua de Paști, oriunde s'ar fi întâlnit, schimbând urările rituale “Christos woskresi" (Christos a înviat!), “Voistino woskresi" (Adevărat a înviat!). Obiceiul acesta mai dăinuește încă și astăzi la multe popoare, mai cu deosebire la anglo-saxoni, ca sărutul sub vâsc, în seara Sfântului Silvestru. Olandezii și englezii socotesc imoral sărutul între bărbați. În evul mediu apare și “sărutul franțuzesc”, care se dădea numai pe obraji.

Sărutul franțuzesc  care...
 lasă urme pe obraz
Sărutul a avut și o valoare legală în Statele libere ale Americii de Nord, în tribunalele cărora era destul să se sărute Biblia, spre a da o formă solemnă și absolută unui jurământ.”
În unele state europene precum Marea Britanie sau Germania, gestul sărutului pe obraz se practica atât între femei cât și între acestea și bărbați, dacă aceștia se cunoșteau bine între ei sau dacă erau din aceiași familie. Importanța sărutului de despărțire era atât de mare în Anglia încât femeile, atunci când bărbații lor plecau pentru mai mult timp pe mare, îi sărutau atât pe soți cât și pe însoțitorii acestora. Tot în Anglia însă, era considerat un sacrilegiu ca bărbații să se sărute între ei pe obraz.

Un sărut...
cinematografic
Epoca interbelică – datorită apariției cinematografului – a fost perioada în care sărutul a fost ridicat la rang de artă: “Odată cu apariția cinematografului, sărutul a suferit o evoluție însemnată. El a fost măsurat cu metrul (notă: de peliculă) și minutul și fiecare star sau divă a ținut să se lanseze și să-și breveteze sărutul printr'un fel cât mai characteristic și personal. Astfel, au ieșit săruturile de femei fatale, pe vremea Polei Negri și a Tedei Bara; de seducătoare, tip Marlene Dietrich și Greta Garbo, precum și o mulțime de alte “wamp", începând cu Joan Crawford, Clara Bow și sfârșind cu întreg convoiul colegelor lor. Cam în aceeiași măsură s'a urcat și gama săruturilor bărbătești, de la Valentino, la Gilbert, Menjou etc. etc.".

Japonezi - dragoste exprimată
 doar prin tandrețea privirilor
Dar și în câmpul acesta se desfășoară o mare contraofensivă. Întâi, japonezii care neavând sărutul printre instituțiile și limbajul lor, au pretins ca filmele trimise în Japonia să fie lipsite de acel act neînțeles lumii lor. În urmă, au intervenit legile morale și cenzurile, care au disciplinat sărutul într’un hotar matematic de atâtea minute și atâția metri. Dar și în acele câteva minute și câțiva metri sărutul îngăduit trebuie să fie supus strășniciei unor anumite reguli.”

Nu mă sărutați !"
Tot în perioada interbelică însă: "Un bacteriolog american a pornit o luptă aprigă împotriva sărutului, definindu-l ca un microb aducător al nu știu câtor boale și alte nenorociri ce se abat asupra seminției omenești. Dar și această descoperire păcătuiește prin prea puțină originalitate. Principiul higienic al interzicerii sărutului s'a răspândit în lume mai ales pentru apărarea copiilor de posibilitatea infecțiunilor. Chiar astăzi copiii americani, pe stradă, acasă și oriunde, umblă cu o pestelcuță la gât pe care sunt brodate vorbele “Nu mă sărutați !".

Ultimul, în sfârșit, a apărut sărutul radiofonic. Numai că de aici s'a iscat un mare neajuns. Cum sărutul natural pare să nu fie destul de radiogenic, interesații au trebuit să caute un surogat, care să dea ascultătorului de departe impresiunea sărutului autentic. Și l-au găsit frecând o bucată de plută de geamul unei oglinzi. Nu e profanare?...

Epoca noastră a mai adăugat un capitol la această lungă listă a tipurilor de sărut (romantic, amical, ritualic, de vasalitate, de respect, radiofonic...): sărutul virtual. Acesta este un sărut la distanța, simulat prin trimiterea de emoticoane în spațiul virtual sau prin scrisori pe ale căror pagini este imprimat conturul buzelor. Nu e și asta o profanare ? 



Sursa: articolul „Sărutul” – semnat “G.R.” – publicat în revista Realitatea Ilustrată” din 20 februarie 1935

Citește mai mult... »

Căţelul pământului


Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Căţelul pămăntului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire de ursitoare, zâne, ielestafiistrigoi sau joimăriţe – ca să numesc doar câţiva dintre aceşti prieteni sau duşmani imaginari ai românului – Căţelul pământului (numit şi Câinele pământului, Grivan sau Ţâncul pământului) are un corespondent în lumea reală. Acest corespondent este un rozător care se hrăneşte cu rădăcini şi care trăieşte în tainica lume subpământeană, ascuns de ochii oamenilor: orbetele. Conform legendelor însă, Căţelul pământului “este o vietate, se pare asemănătoare câinelui, dacă nu chiar un câine, care trăieşte în fundul pământului, departe de sate, deci de locurile în care se fac fântâni. Câteodată iese noaptea pe faţa lumii, şi prin lătrăturile lui, dacă nu şi prin muşcătură, caută să înspăimânte ori să vatăme pe drumeţii rătăciţi, când întunericul este mai greu. Sunt oameni care povestesc că l-au văzut, că l-au auzit; alţii spun chiar că îl aud lătrând în fundul pământului, dacă pun urechea în pământ.(1)
Această credinţă este menţionată de altfel și de Mihai Eminescu în poezia “Strigoii”:

În numele sfântului
Taci, s-auzi cum latră
Căţelul Pământului
Sub crucea de piatră
."

Cățelul pământului speria și alunga chiar și pe celelalte duhuri din locurile pe unde el hălăduia:

“ Duhurile nu se simt la locul lor
pe unde buha uhuie înfiorând.
Pe unde latră căţelul-pământului
ele se simt la fiece pas stingherite.”
(Lucian Blaga – “Duhuri și oglinzi”)

Orbetele mic
O frumoasă legendă care circula în vechiul Regat ne dă şi explicaţia vieţii subterane a acestei vietăţi. Legenda spune că la început orbetele era un câine care păzea curtea unui gospodar bogat. Într-o bună zi, Dumnezeu însoţit de Sf. Petru, se plimbau printre oameni ca să le vadă nevoile. În timpul plimbării ei au ajuns şi prin preajma casei bogatului. Acesta însă, văzându-i îmbrăcaţi sărăcăcios,  şi-a asmuţit câinele asupra lor. Dumnezeu s-a supărat şi a privit mai întâi pe gospodarul cel bogat iar acesta s-a transformat pe dată în scrum. Şi-a întors apoi privirea către câinele lui de pază, iar acesta, de frică, s-a făcut mic și s-a ascuns în pământ. De atunci, câinele pământului trăieşte sub pământ, ascuns privirilor oamenilor.

Iată ce relatează etnograful Romulus Vulcănescu în volumul său "Mitologie Română": "Căţelul pământului duce o viaţă subterană în preajma cimitirelor din afara satelor, a crucilor şi troiţelor de hotare. Are înfăţişarea unui câine scund, lung, de culoare albă, cu ochii nu vede, o gură puternică, un glas strident. Iese noaptea din pământ, umblă lătrând în preajma drumurilor, a pădurilor şi în pustietăţi.(...) Făptură mitică funerară se aseamănă cu Cerberul, iar în privinţa obolului (cerut de la morţi), cu Charon, care pentru acelaşi obol trece sufletele cu barca lui infernală peste Styx. Doar se aseamănă, el nu are legătură cu trecerea sufletelor peste Apa Sâmbetei, în drum spre Iad, deşi deţine atribute infernale (...) Lătratul lui strident prevesteşte moartea sau alte nenorociri pe capul celui care-l aude la miezul nopţii, între toaca din cer şi cântatul cocoşilor. Din folclorul mitic căţelul pământului pătrunde în plastica ecleziastică, în care îl întâlnim sub formă de suporturi-picioare de jilţuri în două biserici bucureştene - Sf. Ilie Rahova şi Mielari."


Căţelul pământului – creatură fantastică moștenită se pare din mitologia dacilor – aduce nenoroc celui care întâmplator îl vede şi este cel care prin lătratul puternic, „cu glas ca de zimbru”, prevesteşte moartea. El controlează mormintele şi muşcă morţii de nas sau de urechi dacă nu au fost înmormântaţi respectându-se datinile:

Trei zile şi trei nopţi de-a rândul, cât stă mortul la început în groapă, vine la el Ţâncul pământului şi-l întreabă:
- Ce-ai venit peste mine?
Mortul îi răspunde:
- Am să plătesc!
Dar Ţâncul pământului nu-l slăbeşte şi trei zile şi trei nopţi la rând tot îl cihăleşte şi-l trage de nas. A treia zi el zice:
- Plăteşte-mi!
Şi mortul, de are un ban în mână, îl plăteşte; de nu, i se roade nasul, de merge omul slut la judecata de apoi.”(1).

Țâncul pământului
Tocmai de aceea, prin Transilvania, după înmormântare, merg două-trei neamuri la mormânt, îl stropesc cu apă, îl tămâiază și fac 15 mătănii, în timp ce toiagul arde, pentru ca mortul să nu fie lătrat de Cățelul pământului”.

Voi încheia spunându-vă o altă frumoasă legendă în care Țâncul pământului apare în prim-planSe zice că Dumnezeu, când a urzit lumea, a urzit prea multe și că acestea nu încăpeau sub cer. Ce să facă? Ce să dreagă? Ca să afle, trimite albina să ispitească pe Țâncul pământului. Albina a mers la Țâncul pământului, dar acesta n’a voit să-i spuie:
- Dacă-i Dumnezeu, lasă că știe singur ce să facă!
Albina, cuminte, nu s’a dus, ci s’a ascuns lângă poarta lui. Țâncul pământului, crezând că-i singur, a zis:
- Hm! El mă întreabă pe mine ce să facă. Da de ce nu strânge pământul în mână, că s’ar face ici dealuri, colo văi, și atunci toate ar încăpea pe lume.

Albina cum a auzit, a zburat la Dumnezeu și i-a spus ce a auzit. Dumnezeu, pentru lucrul acesta a blagoslovit-o să facă miere și oamenii să mănânce. De aceea e albina bună la Dumnezeu.” (1).

Sursa: (1) – Tudor Pamfile – „Mitologie românească - Dușmani și prieteni ai omului” – 1916.

Citește mai mult... »