Foaie verde de pelin…

Pelinul, asemeni usturoiului, busuiocului sau mătrăgunei, era una dintre plantele cele mai des folosite de români pentru a alunga spiritele malefice, pentru a descânta sau pentru a vindeca diferite boli. Pelinul erade asemenea folosit su succes în medicina populară pentru îndepărtarea frigurilor: când pelinul este “verde și mustos”, babele pricepute “iau nouă fire de pelin, le pisează bine, le pun în horincă și, când frigurile îi scutură, bolnavii beau horincă de aceasta și se zice că frigurile îndată-i lasă.” Același leac era folosit pentru a trata și “alte boli din lăuntru”. Uneori pelinul se punea în vin, iar vinul-pelin obținut se folosea pentru tratarea “vătămăturilor”. Pelinul era întrebuințat și pentru a alunga durerile de cap: “când te doare capul și te afumi cu pelin cules la Rusalii, îți trece”. Tinerele fete foloseau apa de pelin era pentru “subțierea obrazului”. Gospodinele puneau rămurele de pelin în așternuturi pentru că: “purecii neputând suferii mirosul cel greu și îmbătător al pelinului fug și astfel scapă oamenii de mâncărimea lor.” O veche doină din Transilvania spunea că:

"Pelin beau, pelin mănânc,

Pe pelin seara mă culc;

Dimineața când mă scol

Cu pelin pe ochi mă spăl."

Ceaiul de pelin este folosit chiar și astăzi pentru tratarea durerilor de cap şi pentru scăderea febrei. De asemenea arsurile, rănile sau tăieturile pot fi tratate cu ceai de pelin, datorită proprietăţilor sale antiseptice. Acest ceai este de asemenea folosit în tratamentul unor tulburări gastrice precum balonarea, flatulenţa, indigestia, lipsa poftei de mâncare sau în formele uşoare de gastrită.

Românii aveau credința că pelinul are proprietăți magice. Despre rămurelele de pelin se credea că “au puterea” de a alunga spiritele rele, precum Vântoasele sau Frumoasele, Rusaliile sau pe Cel-rău, ființe magice care “stricau vitele” și care “luau oamenii care n’au ținut cum se cuvine sărbătorile”. Pentru a se proteja pe sine și pe cei apropiați, dar și vitele din gospodărie, româncele “iau mai multe rămurele de pelin, dintre care o parte le leagă și mai cu seamă pruncilor la cheutoarea cămășii, o parte o pun și o poartă în sân”. De asemenea femeile ungeau vitele din gospodărie cu pelin pentru ca spiritele cele rele  “să nu se mai poată apropia de oameni sau de vacile cele mulgătoare ale acestora ca să le facă vreun rău”. Pelinul eeste probabil cea mai amară dintre plantele cunoscută pe la noi. “Prin urmare poporul nostru, care multe și nenumărate neajunsuri, neplăceri, nevoi, batjocuri și maltratări au avut să sufere din partea străinilor, n’a știut nici n’a putut afla altă plantă mai amară cu care să asemene casa străinului, ca Pelinul... “. Și atunci, când românii care își părăseau meleagurile natale își simțeau inima cuprinsă de jale, făceau referire la pelin în cântecele lor:

"Că străinu-i tot străin

Ca și mursa de pelin,

Dulce-i mursa de zahar,

Dar pelinu-i tot amar,

Și străinu-i tot dușman

Și la inimă tiran.

N’a fost frate, nici va fi,

Pân ce lumea va trăi

Și soarele va luci!"

Mamele rămase acasă își cântau dorul de copiii plecați în lume pomenind tot amarul pelinului:

"Foaie verde de pelin,

Mi-a plecat puiul de Luni,

Mi-a lăsat dorul prin pruni

Și dragostea prin alun,

N’am batistă să le-adun!”

Tocmai de aceea, pelinul era folosit în descântece pentru alungarea dorului de casă. Babele descântătoare luau nouă pietre de râu și nouă rămurele de pelin pentru a descânta de dor:

"Cum spală apa toate pietrele,

Așa să spele și dorul de la cutare,

 (se spune numele celui decântat).

Cu pelinu-i împelinat,

Cu pietrele îi împietrit,

Și cutare-i potolit!"

Surse:

Simion Florea Marian – “Botanica poporală română - Pelinul” – “Amiculu Familiei” numerele din 8 februarie/20 ianuarie 1881 și 22 februarie/6 martie 1881;

Gr. G. Tocilescu – “Materialuri folkloristice” – Tipografia “Corpului didactic” C. Ispăsescu și G.R. Bătănescu – București – 1900.

Citește mai mult... »

Usturoiul în descântece, farmece şi vrăji

Usturoiul - sau aiul după cum mai este numit prin Banat şi Transilvania – este una dintre plantele cele mai des folosite de români pentru a se lecui de boli, pentru pentru alungarea spiritelor necurate sau pentru  “prinderea” farmecelor, a descântecelor sau a vrăjilor. Este întrebuinţat în aceste scopuri atât usturoiul de toamnă cât şi cel de vară. “Femeile ştiutoare” îl folosesc însă cu precădere pe cel de toamnă pentru a face vrăji sau pentru descântece.

Usturoiul şi spiritele necurate

“Usturoiul, după credinţa Românilor, e cel mai bun mijloc de apărare nu numai în contra boalelor lipicioase ci şi a spiritelor necurate, precum sunt: Strigoii şi Strigoaiele, Moroii şi Moroaiele, Solomarii şi Vântoasele. Drept aceea în serile spre Sân-Vasile, Sân-Gheorghe sau Sânt-Andrei, când se zice că umblă mai tare spiritele necurate, cu deosebire Strigoii, pe la casele şi grajdurile oamenilor, apoi în sâmbăta Săptămânii mari, când vin Vântoasele, românii ung în tot anul cu usturoi în forma crucii uşile şi uşorii, ieslele şi obloanele grajdurilor şi vitele ce locuiesc într'ânsele, mai ales vacile de muls, la pulpă şi printre coarne. De grajdurile şi de vitele care s'au uns astfel cu usturoi şi cu păcură sau dohot, nu se pot apropia spiritele necurate ca să le facă vreun rău.”

“Ungurean cu suman scurt,

Moghior, Moghiorlan!

Nu şedea'n Moldova mult

Moghior, Moghiorlan!

Şi te du în ţara ta

De-ţi mănâncă slănina,

Şi-ţi fă casă pe gunoi

Şi-o freacă cu usturoi

Ca s'o aperi de strigoi.”

Strigoii şi solomonarii nu suportă mirosul de usturoi şi “numai dacă le vine mirosul lui la nas fug încotro apucă”. De aceea, pentru a îndepărta din preajma lor spiritele rele sau bolile, în aceleaşi zile, românii se ung cu usturoi chiar pe ei înşişi. Un obicei interesant se întâlnea prin Bucovina: atunci când mergeau desculţi la cules de mure sau de zmeură, oamenii îşi ungeau cu usturoi tălpile picioarelor “ca să nu îi muşte şerpii.”

Usturoiul şi bolile

Utilizarea usturoiului în scop profilactic este şi astăzi o practică uzuală. În vechime însă întrebuinţarea lui era mult mai răspândită. Se ştia că “în timp de epidemii e bine să afume omul casele cu fâştiul şi babiile usturoiului de toamnă (notă: tuleiul usturoiului de toamnă împreună cu măciuliile care conţin semiţele); atunci nu se poate apropia de dânsele nici un rău. Când bântuieşte holera, românii moaie usturoi în oţet şi se freacă cu dânsul peste tot corpul. În timpul din urmă, de când difteria sau  „boala de grumaz", după cum o numeşte poporul, a început a secera şi'n Bucovina o mulţime de vieţi tinere, româncele înşiră pe-o aţă babii de usturoi (notă: măciuliile cu seminţe de usturoi) şi le anină copiilor la grumaz. Ele cred că de copilul care le poartă nu se apropie difteria sau cel puţin copilul nu se poate umple aşa degrabă de acesta boală urâciosă şi periculosă.” Usturoiul era folosit pentru vindecarea unei game largi de boli. Vă voi spune acum doar că “dacă cineva avea vreo bubă pe trup, descântătorea bânăţeană punea praf de puşcă şi ai (notă: usturoi) la inima bolnavului şi după aceasta îi descânta de „bubă".

Usturoiul şi descântecele

Usturoiul de toamnă era folosit de descântătoare într’o multitudine de ritualuri magice. O să vă descriu acum două dintre aceste practici, care se făceau pentru vindecarea celor “pociţi pe timp de noapte” şi pentru vindecarea celor “cuprinşi de ceas rău”: “Dacă vreun om e pocit în timp de noapte, adică are „pocitură de noapte", descântătoarea, care voieşce să-l vindece ia un fir de usturoi şi străpungându-l pe toate părţile cu vârful unui ac descântă zicând:

De la casă, De la masă, N.(se spune numele celui descântat) s;a sculat Şi s’a luat Sănătos Şi voios, Pe cale Şi cărare. Când a fost la mijloc De cale Şi cărare, Pe N. l’au întâlnit: Nouă Strigoi, Nouă Moroi, Nouă Strigoaie, Nouă Moroaie, Nouă diochitori, Nouă pocitori.

Şi cum l’au întâmpinat Prin inimă l’au săgetat, În pat de moarte l’au culcat, Bun de nimica l’au lăsat. N. a prins a se văita Şi a se văera. Nimeni nu l’a auzit, Nimeni nu l’a văzut, Cum se văieta, Şi cum se văera, Fără Maica Domnului Din poarta cerului… Ea l’a auzit, Ea l’a văzut, De mâna dreapta l’a luat Spre soare l’a înturnat, Sănătate’n trup ia dat.

După ce rosteşte cuvintele acestea şi străpunge cu vârful acului căţelul de usturoi, cu o parte a căţelului descântat şi străpuns descântătorea unge pe omul cel pocit peste tot trupul, iară cealaltă parte i-o dă s'o mănânce. Unele descântătore, voind a vindeca un om pocit, iau trei sau nouă căţei de usturoi şi-l pisează bine până ce se face dintr'ânşii mujdei, cu care ung pe omul pocit. Dar înainte de aceasta îl descântă de pocitură, dacă ştie; în caz contrar îl unge şi fără descântec şi se zice că bolnavului îi trece boala de care este cuprins. După alte descântătoare omul pocit se descântă mai întâi de pocitură şi după aceea se unge cu un căţel de usturoi, iară pe altul îl mănâncă. Apoi se pune în pat, se'nveleşte bine şi dormind un răstimp se vindecă. Când se scoală i se pare că nu-i cel de mai nainte.”

Pentru vindecarea bolnavilor de “ceas rău“ se folosea de asemenea cu precădere usturoiul de toamnă. Descântătorea, care vroia să vindece pe cel cuprins de „ceas rău", lua un căţel de usturoi şi îl descânta astfel pe cel bolnav:

“Nouă voinici ne’nsuraţi Pe nouă cai învăţaţi Au încălecat Şi la drum au plecat, Din pinteni galbeni zurăind, În spete drepte tăind, Tot tăind Şi încercând, Ceas greu, Ceas rău, Din faţa obrazului, Din creierii capului, Din inimă, De sub inimă, Din ciolane,

De sub ciolane, Din ficaţi, De sub ficaţi, Din carne, De sub carne, Din toate ciolanele, Din toate’ncheieturile… Nouă fete despletite Cu paharele umplute, Pe N. să îl părăsiţi În ăst ceas să vă despărţiţi În munţi pustii să vă duceţi Acolo să şedeţi, Acolo să locuiţi, Şi-acolo să vieţuiţi.”

Se credea că după ce zicea descântătoarea spunea aceste versuri şi după ce ungea bolnavul de „ceas rău" cu usturoiul descântat de tot corpul acesta îşi va reveni foarte repede.

Usturoiul şi vrăjile

O plantă cu calităţi miraculoase precum usturoiul nu putea să nu fie folosită şi în practicile vrăjitoarelor: “Adeseori am auzit istorisindu-se că se află o mulţime de oameni răutăcioşi şi mai ales femei care prinzând ură asupra cuiva sau crezându-se a fi urâţi şi pismuiţi de către cineva, caută fel de fel de mijloace ca să se desbăreze de aceasta ură şi pizmă şi s'o'ntoarcă înzecit asupra respectivului. Unii dintre aceşti oameni iau lut din urma contrarilor lor şi prin diferite vrăji sau prin alte mijloace caută să le facă rău, să-i nefericească. Alţii aruncă în calea contrarilor lor diferite necurăţenii vrăjite şi dacă din întâmplare aceştia calcă în ele se umplu de bube rele, de fapt şi de câte altele de care nu se pot curăţi ani întregi. Cum se face aceasta, se vede din cele următoare: Omul rău ia trei fire de usturoi de toamnă, nouă fire de piper, trei sau nouă fire de tămâie, precum şi o mulţime de necurăţenii, ale căror nume nu mă iartă buna cuviinţă a le'nşira aici. Pe toate acestea, cum însereză, le pune în mijlocul casei. Apoi ia o mătură şi măturând casa din toate părţile, ungherele şi cotloanele asupra acestor obiecte, vrăjeşte zicând:

Eu mătur ura 

Şi făcătura,

Şi urgia

Şi pizmuirea,

Şi datul,

Şi faptul,

Din toate părticelele,

Din toate unghiurelele, 

Din toate colţurelele,

 Din toate gozurelele…

Toată ura

Şi făcătura,

Toată urgia,

Şi pizmuirea,

Tot datul

Şi faptul

 Pe capul celui ce mi-a făcut

Şi mi-a dat

Toată urgia înapoi i-am înturnat! 

După ce rosteşte cuvintele acestea, strânge toate măturăturile dimpreună cu obiectele amintite într'un petec de pânză, care e mai murdar, mai urît şi mai cotrenţos. Apoi se duce cu dânsele şi le aruncă în calea contrarului ei adevărat sau presupus. Vrăjitorea crede că dacă contrarul ei va călca în ele, îndată se molipseşte, se umple de diferite bube rele, se inbolnăveşte şi numai prin ajutorul altei vrăjitoare se poate curăţi şi vindeca. Iară cel ce le-a aruncat se curăţă.

De toată ura

Şi făcătura,

De toată urgia

Şi pismuirea,

De tot datul

Şi faptul

Şi rămâne curat

Şi luminat

Cum D-zeu l'a lăsat.”

Sursa:  articolul “Usturoiul la poporul român” – semnat S. Fl. Marian – publicat în revista “Albina Carpaţilor” – numărul din 15 mai 1880.

Citește mai mult... »

Joile păzite - zilele când fierbe piatra

“Calendarul popular” a avut întotdeauna o importanță deosebită în lumea satului românesc. Zilele săptămânii, zilele de sărbătoare sau cele în care au loc evenimente speciale pentru comunitate au fost personificate și înzestrate cu puteri speciale. În credința populară una dintre zilele cele mai nefaste ale săptămânii este cea de joi. Joimărița - personificarea zilei de joi - este o babă înaltă, slută și foarte rea. Ea își poartă părul despletit - “ca și o salcie găunoasă” - și rânjește arătându-și dinții îngălbeniți și stricați. E spaima fetelor leneșe, pe care le pedepsește frigându-le mâinile în jar sau zdrobindu-le degetele cu vătraiul. Toate zilele de joi din decursul unui an sunt nefaste. Dintre ele însă, “cele mai păzite” sunt “cele nouă Joi” din perioada cuprinsă între Paști și Rusalii. Ele sunt numite "Joile grele" sau "Joile păzite".

Joimărița -  cu părul despletit
ca o salcie  găunoasă

“Oamenii din popor vorbesc despre ele ca fiind foarte înspăimântătoare şi răzbunătoare. În aceste zile nu se lucrează nimic, nu se culeg nici buruieni pentru leac, nu se fac descântece. Dacă cineva calcă joile şi dacă iese la lucru la câmp, acea muncă va fi bătută de grindină, de piatră sau va trimite foc, tunete, fulgere, înecuri.” (cf. studiului “Ţăranul român între forţele naturii şi puterile divine” – Georgiana Livia Cârlan-Antoci). Există multe credințe populare legate de „Joile păzite”. O să vă spun câteva dintre ele, culese din lucrarea “Sărbătorile de vară la români” publicată în anul 1910 de către marele etnolog și folclorist român Tudor Pamfile: “Daca cineva calcă Joile și iese cu plugul la arat, dacă merge la prășit sau dacă muncește orice pe câmp, peste vara, acea muncă va fi bătută de piatră, adica va fi stricată de grindină. Pe lângă grindină, Cele nouă Joi se mai răzbună împotriva celor ce muncesc și prin trimitere de foc în holde, case și orice alt avut al lor. Oamenii se tem de orice foc, dar mai ales de cel ce se naște prin trăsnet; de aceea mai spun că Cele nouă Joi sunt rele și de trăsnet, tunet sau tun, fulger, ploi pânzișe și înecuri. Prin unele sate din Moldova teama de aceste zile de joi este atât de mare “încât nici pe preoți nu-i cheamă în case spre a le face diferite servicii religioase”. Prin unele locuri din Oltenia “se crede că cei ce vor spăla cămăși în aceste zile, li se va opări grâul. De asemeni nu se toarce, nu se țese și nu se pune vârtelnița, că bate piatra.”

Joimărița

Cele din urmă două zile de joi ale acestei perioade sunt și mai înspăimântătoare: “Joia a opta se numește în Bucovina Bulcile sau Bulcii. În această zi, la Suceava se scot în procesiune moaștele Sf. Ioan cel nou și se face aghiasma. Bulcii nu se țin acolo numai de teama pietri si a ‹‹tunului›› ci și de teama Ielelor. Prin Moldova de jos, Joia a opta se numește mai des Buciumul Rusaliilor și se crede că se numește așa din pricină că vine după Rusalii, când acesta își buciumă sau își trâmbițează sfârșitul isprăvilor lor. Pe alocurea se zice chiar Sbuciumul Rusaliilor, avându-se credința că în această zi, pe lângă că se opresc oamenii de la muncă și sunt pedepsiti cu piatră și foc, această zi schilodește și pocește pe cel care ar îndrăsni să lucreze. A noua Joi – numită Joia mânioasă în Moldova și Joia verde în Oltenia - e cea mai năprasnică. Prin multe părți oamenii nu numai că nu lucrează nimic, nici pe lângă casă, nici pe câmp, dar se adună chiar la biserică și ascultă serviciul dumnezeesc, deoarece această Joi este rea de grindină, bătând și stricând semănăturile, mai ales cânepa”.

Joimărița - spaima fetelor leneșe

În încheiere vă voi spune și legenda acestei din urmă zile de Joi, așa cum era  povestită cândva prin Bucovina: „Se zice că a fost odată un împărat, anume Joian, care simțind că i se apropie sfârșitul vieții, și-a pus supușii ca să serbeze ziua morții lui, spre binele lor.

- De ziua morții mele, le-a zis împăratul, de veți fi datori pe la alții, să nu vă duceți la muncă, deoarece în acea zi se va fierbe piatra mai tare, nourii se vor frământa mai mânioși și munca voastră va fi în primejdie. Nimic nu se va alege din sporul celor ce vor munci în ziua morții mele. Astfel, de la acel împărat, a rămas paza Joii a noua, paza Bulciului cel mare sau ziua când fierbe piatra.”

Citește mai mult... »

Șerpi, șerpișori, de rău făcători

Românii – asemeni tuturor creștinilor - cred despre șerpi că sunt vietăți blestemate, fiind întruchipări ale diavolului care "a amăgit pe femeie și a mâncat din pom, ea și bărbatul ei”: “La ce să mai lungesc vorba? Când și din Sf. Scriptură ştim că diavolul în chip de şerpe a înşelat pe Eva; v’o spun numai pe scurt: Şerpele-i făcut din diavolul. Că într'adevăr șerpele din diavol e făcut, se vede din următoarele însușiri diavolești ce le are: șerpele-i sprinter (sprinten, elastic), aşa că multe lovituri te constă până-i poți atinge o dată capul; căci se face colac și-și supune capul: numai capul și’l păzește când e în primejdie. Și diavolul, când a căzut din ceriu, s'a luat cu capu'n jos și între pumni: numai capul și la păzit de fulgerele ce'l urmăreau; de celelalte membre nici că i-a păsat. Șarpele-i hiclean (astut, isteţ), așa că pe nevăzute și nesimțite ți se știe vârî în sân și oriunde. Diavolul încă cu hiclenie s'a încolăcit, pe nevăzute și nesimțite împrejurul Evei când a înşelat'o.”(1)

Păcatul ispitirii Evei a fost însă pedepsit de Dumnezeu, șarpele primindu-și osânda și pedeapsa de a se târî pe pământ: “se crede că șarpele, mai înainte, umbla pe coadă, dar Dumnezeu l-a afurisit în rai, ca el să se târâie pe pântece”. Cu toate acestea, șerpii sunt considerați uneori ca fiind mijlocitorii folosiți de divinitate pentru a-i pedepsi pe păcătoși: “Dumnezeu avea să trimită asupra oamenilor, pentru că nu țin legea și nu se roagă lui Dumnezeu și se dușmănesc, șerpi din cer ca să-i mănânce.”(2)

Șerpii, “fiind de rău făcători”, trebuie omorâți atunci când sunt văzuți pentru că “cine nu ucide șarpele ce-i iese în cale mare păcat face”.  Mai mult: “primăvara, cine vede șarpe întâi, să-și dea osteneala să-l ucidă, căci omorându-l îi ia puterea; iar de scapă, șarpele ia puterea omului”. Șerpii trebuie stârpiți și pentru că “dacă șerpele nu ar fi văzut de nimeni 7 ani, se face balaur”. Trebuie avut însă în vedere că  “șarpele ucis nu piere până la apusul soarelui”. Omorârea unui șarpe poate fi benefică conform credințelor populare și pentru că: “dacă la cel dintâi șarpe pe care l-ai văzut înainte de Sf. George, îi vei tăia capul cu un ban de argint, și îndată să-i pui în gură un cățel de ai, în ziua de Sf. Gheorghe vei putea vedea cu ochii pe strigoi când iau laptele de la vacile oamenilor.” (3)

Tot despre șerpi se crede ies din pământ la cei 40 Mucenici și că intră din nou în pământ în dimineața zilei de Ziua Crucii. Înainte de a se ascunde însă, șerpii au puterea să facă un taliman – mărgeaua șerpilor - care te poate apăra de rele și vindeca de numeroase boli: “Șerpii, înainte de a intra în pământ, se adună la aluniș, ca acolo să facă piatra scumpă. Cine se va întâmpla prin urmare pe acolo, e bine să iea nuia de alun, să o vâjâie înspre aluniș și să zică de trei ori:

Șerpi, șerpișori,

De rău făcători

Intră’n bortă că iarna vine

și-i rău pentru tine!

După rostirea acestor vorbe, să se dea reprede la o parte, căci șerpii înșirându-se unul după altul, vor porni din aluniș. Vrăjitorul trebuie să ucidă pe cel din frunte, pe cel din mijloc și pe cel din coadă; în gușa acestuia din urmă să caute, căci va afla în ea piatra cea scumpă, tămăduitoare de foarte multe boli.

După o credință bucovineană însă, sunt șerpi care nu intră în pământ în această zi. Aceștia sunt cei care au mușcat oamenil și, pentru acest mare păcat, pământul nu-i poate primi în sânul său. Ei sunt meniți ca omul să-i ucidă și cu chipul acesta greșeala făptuită să se șteargă. Cu bățul cu care s’a ucis un asemenea șarpe să se înconjure casa de trei ori pe vremuri de ploaie cu piatră, ca aceasta să se împrăștie.”(4)

Nu toți șerpii sunt însă aducători de necazuri. Gospodăria este protejată de un șarpe cu puteri speciale: “orice casă are un șarpe; șarpele casei îi blând și nu mușcă. El trăiește în pereții casei. Să nu-l omori când îl vezi, că nu-i bine”. Mai mult: “Șarpe este la toată casa; unde este șarpe e noroc la casă; îi merge bine și nici un rău, nici un farmec nu se apropie, dar să ferească Dumnezeu să-l omori, că îndată moare unul dintre gospodari. Acela se cheamă Șarpele casei. S’au văzut astfel de șerpi bând lapte din strachină, de-a valma cu copiii. Copiii le dădeau cu lingura peste cap, plângând că le mânâncă laptele, dar șerpii mâncau înainte, nu se supărau.” (5)

(1) articolul “Șerpele” – semnat G. Bodnariu – publicat în numărul din 2/15 august 1903 al ziarului “Tribuna Poporului”

(2) Tudor Pamfile – „Mitologie românească - Dușmani și prieteni ai omului” – editura Librăriile socec&Comp. – 1916

(3) Arthur Gorovei – “Credinţi şi superstiţii ale poporului român” - editura Librăriile socec&Comp. – 1915

(4)  Tudor Pamfile – “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” - editura Librăriile Socec&Comp. – 1913

(5) E. N. Voronca – “Datinile și credințile poporului român” – Cernăuți - 1903

Citește mai mult... »

Credințe legate de înroșitul ouălor de Paști

Ou încondeiat
Hora Paştelui

Deşi este preluat din vechile tradiţii păgâne, obiceiul înroşitului ouălor este asociat de creştini marii sărbători a Învierii Mântuitorului. De cele mai multe ori roşul ouălor de Paşte este asociat sângelui lui Hristos iar obiceiul încondeierii ouălor este pus în legătură cu întâmplări trăite de Isus în Săptămâna Patimilor: "Dintre multele legende care motivează acest obicei, explicația găsită la românii din Ardeal ni se pare cea mai frumoasă: Era în noaptea Paștelor. lsus se sculase dintre morți și, într-o strălucire cerească, umbla în jurul Ierusalimului căutând pe cel dintâi căruia să-i vestească Învierea Sa. Între aceștia, o femeie venea înspre oraș. Isus ieșindu-i în întâmpinare i-a spus: Mergi de vestește pe cei ce sunt urmașii mei că s'a împlinit Scriptura și că m'am ridicat la cer. Femeia, orbită de lumină, înspăimântată, a căzut cu fruntea în țărână, dar apoi se reculese și I-a răspuns: Dar nu mă vor crede, Doamne. Dă-mi un semn, ca să adeveresc spusele mele. Și atunci Mântuitorul, fiindcă femeia ducea la oraș un coș de ouă, a roșit ouăle din coș. De atunci este obiceiul ca la Paști să roșim ouăle." ("Ilustrațiunea Română" - numărul din 15 aprilie 1928)

Prin unele locuri din Mehedinţi se spune că “în timp ce evreii duseră pe Isus la Pilat să fie judecat şi osândit şi după ce judecătorul, spălându-se pe mâini, spusese că negăsind nici o vină asupră-i nu-l poate condamna, evreii auzind, au cerut capul lui Isus, iar Pilat, întizând mâna peste ei, a spus: ‹‹De voiţi să ucideţi un om nevinovat, păcatul să cadă asupra voastră››. O ploaie de pietre a căzut asupra capului lui Isus, şi urlete grozave au răsunat. Dar, minune: toate pietrele sau prefăcut în ouă roşii.”

Ou încondeiat
Floarea Paştelui

În unele locuri din Ardeal oamenii cred “că pe când îl duceau pe Domnul Hristos să-l răstignească”, copii evreilor aruncau cu pietre după el. Toate pietrele aruncate în Isus sau transformat însă în ouă roşii. O altă credinţă populară spune că: “pe când Simion mergea la câmp, având o pâine şi ouă albe în traistă, l-a ajuns Hristos ducându-şi crucea în spate. Simion i-a dus-o până la ogorul lui, de unde i-a dat-o înapoi lui Hristos. Mai pe urmă, punându-se la masă, n’a mai găsit ce avea, ci în loc a găsit pâine şi ouă roşii”.

Bucovinenii şi românii basarabeni cred că “după ce Hristos a fost răstignit, învațatii şi mai marii jidovilor se adunară la o masă pe care era un blid cu zeamă de cocoş şi mai multe ouă fierte. Pe când se ospătau, unul dintre ei povesti despre spusa lui Isus, că după ce va fi înmormântat, are să învie. Un altul răspunse:

- Când va învia cocoşul pe care-l mâncăm acuma, şi când se vor preface ouăle acestea în ouă roşii, atunci va învia Hristos.

În clipa aceea ouăle se făcură roşii şi cocoşul, bătând din aripi, începu să cânte.”

Ou încondeiat
Crucea

Prin unele locuri din Crişana se spune că “o femeie s’ar fi dus la un corifeu – unii spun chiar la Pilat – să îi deie iertare şi să scoboare pe Domnul de pe cruce, să-L îngroape şi I-ar fi dus ca cinste o corfă cu ouă, care întinzându-le lui Pilat, la o clipă s’au făcut roşii. Atunci Pilat ar fi zis: ‹‹Nevinovat sunt de sângele acestuia: voi veţi vedea!››”.

În unele sate din Bucovina se spune că “pe când Isus era răstignit pe cruce, Maica Domnului crezând că va îndupleca pe jidovi să nu-l mai chinuiască, îi duse o coşarcă plină cu ouă. Jidovii, însă, mai rău se întărâtară, şi când Hristos le ceru apă, ei îi deteră oţet şi urzici. Maica domnului puse coşarca la picioarele celui răstignit şi începu a plânge. Sângele din ranele Mântuitorului curgând peste ouă, le înroşi”. După Înviere, Sfânta Maria “cea dintâi a boit şi închistrit ouă, pe care le-a luat într’un coşuleţ cu ‹‹păsculiţi›› şi s’a dus, fericită, să-l vadă pe fiul ei. În drum, pe toţi ce-i întâlnea, îi saluta cu cuvintele ‹‹Hristos a înviat!››şi le dădea câte un ou şi o păsculiţă”.

Ou încondeiat
Cerul înstelat

Conform unei tradiţii alte credințe, din judeţul Vâlcea, “toate ouăle din lume, până şi ouăle de prin cuiburile păsărilor, s’au înroşit în clipa când învia Hristos.” O altă tradiţie din Crişana spune că “ouăle roşii sunt lacrimile mironosiţelor, care au stat lângă sfânta cruce sărutând-o şi vărsând lacrimi ce s-au prefăcut în ouă roşii, pe care copii se îngrămădeau să le culeagă”.

Nu toate credinţele populare sunt însă legate de sărbătoarea Învierii Domnului. În Basarabia o legendă spune că atunci “când s’a născut Hristos, evreii vroiau să-l prăpădească. Sfânta Maria a fugit cu pruncul, dar era urmărită şi era să fie prinsă. Atunci a aruncat în urmă câteva ouă roşii, şi evreii le-au admirat aşa de mult, încât au uitat să o mai urmărească. Astfel, oul roşu a salvat pe Hristos”.

Sursa informaţiilor şi a citatelor: “Ouăle de Paşti – studiu de folklor” – autor Artur Gorovei – lucrare apăruta sub egida Academiei Romane – 1937

Sursa imaginilor: “Arta decorativă în ceramica românească” – Iuliu Moisil - 1931

Citește mai mult... »

Căţelul pământului

Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Căţelul pămăntului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire de ursitoare, zâne, iele, stafii, strigoi sau joimăriţe – ca să numesc doar câţiva dintre aceşti prieteni sau duşmani imaginari ai românului – Căţelul pământului (numit şi Câinele pământului, Grivan sau Ţâncul pământului) are un corespondent în lumea reală. Acest corespondent este un rozător care se hrăneşte cu rădăcini şi care trăieşte în tainica lume subpământeană, ascuns de ochii oamenilor: orbetele. Conform legendelor însă, Căţelul pământului “este o vietate, se pare asemănătoare câinelui, dacă nu chiar un câine, care trăieşte în fundul pământului, departe de sate, deci de locurile în care se fac fântâni. Câteodată iese noaptea pe faţa lumii, şi prin lătrăturile lui, dacă nu şi prin muşcătură, caută să înspăimânte ori să vatăme pe drumeţii rătăciţi, când întunericul este mai greu. Sunt oameni care povestesc că l-au văzut, că l-au auzit; alţii spun chiar că îl aud lătrând în fundul pământului, dacă pun urechea în pământ.”(1)

Această credinţă este menţionată de altfel și de Mihai Eminescu în poezia “Strigoii”:

" În numele sfântului
Taci, s-auzi cum latră

Căţelul Pământului
Sub crucea de piatră."

Cățelul pământului speria și alunga chiar și pe celelalte duhuri din locurile pe unde el hălăduia:

“ Duhurile nu se simt la locul lor
pe unde buha uhuie înfiorând.
Pe unde latră căţelul-pământului
ele se simt la fiece pas stingherite.”

(Lucian Blaga – “Duhuri și oglinzi”)

Orbetele mic

O frumoasă legendă care circula în vechiul Regat ne dă şi explicaţia vieţii subterane a acestei vietăţi. Legenda spune că la început orbetele era un câine care păzea curtea unui gospodar bogat. Într-o bună zi, Dumnezeu însoţit de Sf. Petru, se plimbau printre oameni ca să le vadă nevoile. În timpul plimbării ei au ajuns şi prin preajma casei bogatului. Acesta însă, văzându-i îmbrăcaţi sărăcăcios,  şi-a asmuţit câinele asupra lor. Dumnezeu s-a supărat şi a privit mai întâi pe gospodarul cel bogat iar acesta s-a transformat pe dată în scrum. Şi-a întors apoi privirea către câinele lui de pază, iar acesta, de frică, s-a făcut mic și s-a ascuns în pământ. De atunci, câinele pământului trăieşte sub pământ, ascuns privirilor oamenilor.

Iată ce relatează etnograful Romulus Vulcănescu în volumul său "Mitologie Română": "Căţelul pământului duce o viaţă subterană în preajma cimitirelor din afara satelor, a crucilor şi troiţelor de hotare. Are înfăţişarea unui câine scund, lung, de culoare albă, cu ochii nu vede, o gură puternică, un glas strident. Iese noaptea din pământ, umblă lătrând în preajma drumurilor, a pădurilor şi în pustietăţi.(...) Făptură mitică funerară se aseamănă cu Cerberul, iar în privinţa obolului (cerut de la morţi), cu Charon, care pentru acelaşi obol trece sufletele cu barca lui infernală peste Styx. Doar se aseamănă, el nu are legătură cu trecerea sufletelor peste Apa Sâmbetei, în drum spre Iad, deşi deţine atribute infernale (...) Lătratul lui strident prevesteşte moartea sau alte nenorociri pe capul celui care-l aude la miezul nopţii, între toaca din cer şi cântatul cocoşilor. Din folclorul mitic căţelul pământului pătrunde în plastica ecleziastică, în care îl întâlnim sub formă de suporturi-picioare de jilţuri în două biserici bucureştene - Sf. Ilie Rahova şi Mielari."

Căţelul pământului – creatură fantastică moștenită se pare din mitologia dacilor – aduce nenoroc celui care întâmplator îl vede şi este cel care prin lătratul puternic, „cu glas ca de zimbru”, prevesteşte moartea. El controlează mormintele şi muşcă morţii de nas sau de urechi dacă nu au fost înmormântaţi respectându-se datinile:

„Trei zile şi trei nopţi de-a rândul, cât stă mortul la început în groapă, vine la el Ţâncul pământului şi-l întreabă:

- Ce-ai venit peste mine?

Mortul îi răspunde:

- Am să plătesc!

Dar Ţâncul pământului nu-l slăbeşte şi trei zile şi trei nopţi la rând tot îl cihăleşte şi-l trage de nas. A treia zi el zice:

- Plăteşte-mi!

Şi mortul, de are un ban în mână, îl plăteşte; de nu, i se roade nasul, de merge omul slut la judecata de apoi.”(1).

Țâncul pământului

Tocmai de aceea, prin Transilvania, “după înmormântare, merg două-trei neamuri la mormânt, îl stropesc cu apă, îl tămâiază și fac 15 mătănii, în timp ce toiagul arde, pentru ca mortul să nu fie lătrat de Cățelul pământului”.

Voi încheia spunându-vă o altă frumoasă legendă în care Țâncul pământului apare în prim-plan: “Se zice că Dumnezeu, când a urzit lumea, a urzit prea multe și că acestea nu încăpeau sub cer. Ce să facă? Ce să dreagă? Ca să afle, trimite albina să ispitească pe Țâncul pământului. Albina a mers la Țâncul pământului, dar acesta n’a voit să-i spuie:

- Dacă-i Dumnezeu, lasă că știe singur ce să facă!

Albina, cuminte, nu s’a dus, ci s’a ascuns lângă poarta lui. Țâncul pământului, crezând că-i singur, a zis:

- Hm! El mă întreabă pe mine ce să facă. Da de ce nu strânge pământul în mână, că s’ar face ici dealuri, colo văi, și atunci toate ar încăpea pe lume.

Albina cum a auzit, a zburat la Dumnezeu și i-a spus ce a auzit. Dumnezeu, pentru lucrul acesta a blagoslovit-o să facă miere și oamenii să mănânce. De aceea e albina bună la Dumnezeu.” (1).

Sursa: (1) – Tudor Pamfile – „Mitologie românească - Dușmani și prieteni ai omului” – 1916.

Citește mai mult... »