De Crăciun în lumea interbelică: Statele Unite ale Americii

Santa Claus venea în anul 1929
cu avionul...

Crăciunul american era în perioada interbelică  - la fel ca și astăzi de altfel – o împletire a tradițiilor tuturor popoarelor care alcătuiesc “marea națiune americană”. Se poate spune așadar că americanii sărbătoresc Crăciunul adunând într-un conglomerat plin de farmec toate obiceiurile Pământului. Ei au adăugat însă acestei sărbători grandoarea specifică Americii și mai ales… comercialul dus la extrem. Americanii sunt părinții onorifici al celebrului Moș Crăciun (Santa Claus) și al celebrei lui sănii trase de reni – urmașul strălucitor al europeanului Moș Nicolae. Bradul de Crăciun din fața Casei Albe este cel mai stralucitor și cel mai spectaculos din lumea întreagă și este aprins în fiecare an de președintele Americii. În celebrul Rockefeller Center se împodobesc brazi de zeci de metri înălțime. În Boston principala atracție de Crăciun o reprezintă un mare festival al colinzilor. În New Orleans un bivol – cel mai mare bineînțeles – este plimbat împodobit pe arterele principale. America este de asemenea la originea impresionantelor spectacole de artificii de azi: americanii își felicitau de Crăciun vecinii îndepărtați cu focuri de arme sau cu focuri de artificii.

Un articol publicat de revista “Realitatea Ilustrată” în anul 1929 ne spune – cu umor -prin ce se deosebește Crăciunul american de cel al tuturor celorlalte popoare ale lumii:

  

Crăciun strălucitor
 marca Hollywood

“Prin ce se deosebeste Crăciunul american de celelalte Crăciunuri? Toate persoanele care au întrebuințat transatlanticele vă vor răspunde: prin “colosalul" său. Oamenii din cealaltă parte a mării au legături de rudenie cu toate rasele pământului. Ei pot să revendice toate tradițiile. Ei își însușesc, în bloc, obiceiurile cele mal disparate. Ei nu țin să fie originali, ci “să bată recordul". Și ei bat și recordul Crăciunului. Crăciunul este cea mai copilărească dintre sărbători. Dar americanii au geniul disproporției, după cum îl au și pe cel al măsurii. Ei, pe 25 Decembrie, îl fac grandios, tot astfel cum procedează cu celelalte 364 zile ale anului. Toți anglo-saxonii mănânca la banchetele de Crăciun “curcan”, pudding și “mince-pies". Dar un american nu admite să se găsească în altă parte decât în America o pasăre atât de colosală, făină de calitate atât de bună, struguri atât de gustoși: am cunoscut unul care se găsea la această epocă a anului prin modesta noastră Europă și care se întorcea grăbit, până la San Francisco, ca să caute “materiale" convenabile pentru “mince-pies-ul", pudding-ul și curcanul tradițional.

Citește și: De Crăciun în lumea interbelică: Anglia

Femeile... curcan

Bietul brad german, cu fructele sale, cu nucile aurite și lumânările lui, îi face să râdă. “Ah, e atât de mic"- spun ei. Americanilor le trebuie un copac întreg din pădure, al cărui vârf să atingă plafonul și care să poarte baloane de celuloid luminate cu electricitate. Ei atârnă, tot ca noi, jucării. Dar ce jucării și ce bibelouri, ce giuvaeruri, ce daruri de preț atârnă dânșii! Căci la ei sărbătoarea copiilor e și a oamenilor mari. Aceasta pentru că acolo, bătrăn sau copil, are același suflet simplu și arzător, aceeași candoare, aceiași sănătate. Mama și tata, în costume somptuoase, petrec tot atât cât și copiii. Toți s'au sculat de dimineață spre a vedea ce le-a adus Santa Claus, care a venit cu sania în timpul nopții și a aruncat lucruri în numeroșii ciorapi atârnați pe marginea căminului. Copiii noștri pun ghetele lângă cămin, dar ghete mici; ciorapii lor au însă o capacitate considerabilă. Cred că și copiii americanilor împrumută la nevoie ciorapii părinților lor. Și dacă, întâmplător, acești tineri Guliveri aveau la dispoziție ciorapii uriașului Brobdingnac, e foarte probabil că pe aceștia i-ar fi prezentat lui Moș Crăciun. Fiți siguri ca Moș Crăciun, miliardar, ar fi găsit mijlocul să-i umple.”

Surse:

- articolul “Crăciunul la diferite popoare – Crăciunul în Statele Unite” – semnat Abel Hermant -  “Realitatea Ilustrată” din 21 decembrie 1929

- articolul “Datinile de Crăciun în diferite țări” – “Realitatea Ilustrată” din 20 decembrie 1938

Citește mai mult... »

Superstiţii la palat

Oameni de rând sau capete încoronate suntem cu toţii – într-o măsură mai mare sau mai mică – influenţaţi de superstiţii. Foarte mulţi dintre noi credem în   “semne” care ne influenţeză viaţa sau care ne prevestesc viitorul. Dacă lucrurile prevestite de semnele "citite" în jurul nostru se împlinesc, povestim aceste lucruri aproape cu voluptate celor din preajma noastră. O astfel de poveste este şi articolul “Superstiţii în Palat” publicat de revista “Realitatea ilustrată” din 8 aprilie 1928. Pentru că tuturor ne plac poveştile – care conţin sau nu un sâmbure de adevăr – o să v-o spun şi vouă:

“Superstiţia e încuibată nu numai în poporul de jos, ci de multe ori o vedem furişată chiar şi în palatele regale. Spiritismul de exemplu, ştim că mai întâi s'a practicat în saloanele societăţii înalte. Misterele farmecului captivează mintea omenească şi când o dorinţă trecătoare nu se poate satisface cu mijloacele cunoscute, naturale, se recurge la acel ceva supranatural. Oamenii înfig în haină trei ace pentru ca fata să se poată mărita după un an cu alesul inimei sale; când ies din biserică după cununie, miresele fac paşi de câte un metru. Toate acestea sunt sacrificii aduse zeiţei farmecului.

Regele Franz Iosif
al Austriei 

Aceasta s'a văzut cu ocazia căsătorilor prinţeselor engleze. Dacă după cununie prinţesele ies cu pas mărunt din biserică, toţi rămân ferm convinşi că primul născut din acea căsătorie va fi fetiţă. Dar cum, la curţile regale, e mai mare bucurie când primul născut e băiat, miresele ieşind din biserică fac un pas mare peste prag, pentru ca primul fruct al acestei nunţi mai bine să fie prinţ decât o prinţesă.

Regele ungur, Francisc losif (notă: Regele Franz Iosif al Austriei) când visa noaptea morţi şi morminte, în ziua următoare nu se mai ocupa cu afaceri,  nici de ale Statului şi nici de cele familiale. Şi cancelarul german Bismarck era puţin cam superstiţios. Când călătorea şi-i trecea o pisică peste drum, se întorcea înapoi. Ziua de Vineri era nefastă pentru el, fiindcă din vremi imemoriale o stia ne-norocească.

Regina Maria de las Mercedes
 a  Spaniei

Cristina, regina Spaniei, purta la colier un ochi de corb; susţinea că îi aduce noroc. Acesta îl primise de la bunica sa încă atunci când era mică prinţesă de Austria. Şi numai atunci îi aducea noroc, când îl purta deasupra inimei.

Dar inelul Castiglionei? Acest misterios inel a fost purtat câtva timp şi de Cristina, cu toate că întreaga Spanie susţinea că-i aducător de nenorociri. Regina însă nu credea. Şi asta fiindcă dezastruoasa înfrângere a Spaniei de către America din timpul domniei ei o atribuia pierderii ochiului de corb. Fermecatul inel de opal fusese al contesei Luisa Castiglione, pe care o iubea mult Alfons al XII-lea. Regele îi şi promisese căsătorie, dar când interesele Statului i-au cerut să abandoneze pe Lucia în favorul Mercedesei (notă: Mercedes de Orléans), cea dintâi l-a blestemat. Familia Castiglione avea ca relicvă un splendid inel de opal, pe care îl luase un străbun al familiei după un răsboi câştigat, din degetul unui maur. Maurul a blestemat (afurisit) pe proprietarul din orice timp al inelului, proorocind moartea oricărui purtător în decurs de un an.

Regina Maria Christina
 a Spaniei

Acest inel l-a trimis Lucia ca dar de nuntă regelui. Reginei Mercedes i-a plăcut atât de mult inelul, încât l-a rugat pe rege să o lase să îl poarte ea. Alfonso i-a dat inelul, dar din acea zi, s-a îmbolnăvit şi peste câteva luni a murit (notă: Regina Mercedes a murit la Madrid la două zile după ce a împlinit 18 ani). Regele scoase inelul din degetul defunctei şi-l dete bătrânei Regine Cristina, care de asemenea îşi dete duhul peste câteva luni. Afurisita relicva fu dăruită pe urmă, surioarei mai mari a regelui, Mariei della Piedad, care la scurte zile se nimici, în urma unei boale misterioase. După aceste nenorociri, regale nu mai a dat inelul nimănui: l-a tras el pe deget şi peste 24 ore a murit (notă: Regele Alfonso al XII-lea a murit în noiembrie 1885, la 28 de ani, fiind bolnav de tuberculoză). A doua soţie, Maria Cristina (notă: Maria Cristina de Austria), a luat la ea inelul fermecat. Când fiul ei Alfons al XIII-lea se îmbolnăvi, judele a pretins tare ca să se prăpădeasc atât inelul cât şi ochiul de corb. Regina s'a supus, inelul l-a atârnat la gâtul statuii sfântului protector al familiei, unde se poate vedea până azi. De ochiul de corb n'a voit să se despartă.

Regina Louise a Danemarcei
impreuna cu fiica sa
Alexandra si cu nepoata Louise

La curtea daneză Regina Luiza era captivată de credinţa într'un farmec naţional. În hainele fetelor sale de la “prima confirmare", între cusături, cosea înlăuntru acul cu această ocazie. Credinţa era că aducea partide bune fetelor, ceea s'a şi întâmplat dealtfel.

La curţile ţarilor era înrădăcinată credinţa că ţarului, familiei şi oaspeţilor numai în acel caz le va cădea bine mâncarea, când doamna de curte va împrăştia înainte de a începe masa, o mână de sare pe spate.”

Notă: am adaptat ușor textul original  astfel încât să poată fi mai uşor de parcurs.

#superstiţii #blesteme

Citește mai mult... »

Despre noroc – credinţe şi superstiţii

Dacă n-ai noroc şi parte,

Geaba te mai scoli din noapte!

Conform credinţei românilor, norocul este determinant în viaţa unui om şi îi defineşte destinul. Norocul se naşte în acelasi timp cu omul şi îl însoţeşte până la moarte: „Norocul e ca un Înger; el umblă peste tot cu omul, dacă ştie cum să-l poarte: să nu facă vreo greşeală, să nu fure, să nu blesteme pe altul, să nu huească; căci Norocul fuge de omul care strigă şi blastămă, care ocărăşte pe altul. Căci omul acela se cheamă că-i cu Duşmanul, - Necuratul.” (1)

Norocul fiecărui om este hotărât de soartă, de Ursitoare sau de Dumnezeu. Cei născuţi fără de noroc cu greu pot să îşi schimbe destinul:

„Cine n’are noroc, n’are,

De când naşte până moare !”

Norocul cu care a fost dăruit fiecare om nu este însă ştiut de acesta şi de aceea, pentru desluşirea acestei taine, el trebuie să ştie „să citească anumite semne”: “Mai norocoşi ca alţii vor fi cei care se nasc pe vreme bună, dimineaţa, Duminica, Lunea şi cei care postesc această zi; de asemeni cei care postesc Vinerile – pentru fete – sau în Ajunul Crăciunului.” De asemenea este norocos:

De găseşti vreun trifoi cu patru foi
vei avea noroc...

- cel care vede în noaptea Ajunului deschizându-se cerul;

- cel căruia îi plouă la nuntă;

- cel care are mai multe cuiburi de rândunele, lăstuni sau cuiburi de cocostârci la casă;

- cel căruia îi iese păr alb de timpuriu;

- cel care are doi colaci în creştetul capului, adică părul răsucit în două părţi, în chip de cruce;

- cel care află un trifoi cu patru foi;

- cel care se trezeşte dimineaţa cu faţa în sus sau care doarme cu mâinile peste cap. (1)

Cu toate că există credinţa că norocul face parte din “scrisa omului“, românii cred că îşi pot influenţa norocul şi soarta. Dintre numeroasele credinţe legate de modul în care îţi poţi păstra sau mări norocul cu care ai fost dăruit vă voi spune câteva:

- când te speli pe picioare să nu te ştergi, că-ţi ştergi norocul;

- dacă vrei să ai noroc, în ziua dinaintea zilei în care o să te împărtăşeşti, să nu mânânci nimic; numai apă poţi să bei;

- când cineva îţi cere un ac, să nu îl arunci ci să îl dai în mână, pentru că altfel îţi fuge norocul;

- când un naş ţine în braţe copilul la botez să nu îl sâsâie dacă plânge, pentru că îi sâsâie norocul;

- să nu te duci mâncând la apă pentru că îţi mănânci norocul;

- să nu mănânci din genunchi sau din poală pe pragul casei, că-ţi fuge norocul;

- să nu te uiţi în oglindă atunci când mănânci ca să nu îţi alungi norocul;

- când dai gunoiul afară pe la asfinţitul soarelui, îţi dai norocul afară. (1)

De asemenea:

E norocos cel care are
 cuiburi de rândunele  la casă 

- paralele luate mai întâi de la cineva, safteaua cum am zice, să le dai prin păr şi prin barbă ca să ai noroc;

- primăvara, când auzi pentru prima dată brotacii cântând, să te dai de trei ori peste cap, pentru că vei avea noroc;

- cine sare de trei ori peste un butuc de lemn, înainte şi înapoi, v-a avea noroc;

- să nu poarte cineva cămaşa pe dos, că i se întoarce norocul spre rău;

- când îmbraci o cămaşă nouă, să treci prin ea bani ca să fii norocos;

- când ţi se aprinde cutia de chibrituri în mână e semn de mare noroc;

- să nu ţii oalele cu gura în jos, că nu vei mai avea noroc;

- să nu ţii un inel pe degetul din mijloc pentru că nu vei avea noroc în dragoste;

- dacă o fată ia de la alta vreo floare pusă în cap îi ia cinstea şi norocul;

- cere lunea un împrumut ca să ai noroc la căpătuială;

- când îţi scârţâie uşa dimineaţa, îţi intră norocul în casă;

- când îţi iese cineva în cale cu plin îţi aduce noroc;

- când rândunica cântă înainte de revărsarea zorilor în faţa casei e semn de mare noroc;

- dacă i se bate cuiva fruntea între gene, e semn că acela va avea noroc la avere;

- dacă visezi peşte mărunţel e semn de noroc; de asemenea e semn de noroc dacă visezi un urs. (2)

Surse:

(1)        Tudor Pamfile – “Mitologie românească – Duşmani şi prieteni ai omului” – Ed. Librăriile SOCEC – 1916;

(2)        Artur Gorovei – “Credinţi şi superstiţii ale poporului român” – 1915.

Citește mai mult... »

De Crăciun în lumea interbelică: Anglia

Sărutul simbolic sub vâsc

Crăciunul în Anglia interbelică era mai mult decât o zi de sărbătoare: “Crăciunul începe mult înainte de 25 Decembrie și se termină după această dată. Nu e numai o zi. E mai mult chiar decât o săptămână, e aproape un sezon: “Sezonul Crăciunului". Nici nu se termină încă bine luna noiembrie și ziarele încep să publice “numerele lor de Crăciun". Și de la 1 decembrie toți, mari și mici, de la cei mai de sus până la cei mai de jos, din toate ramurile sociale, toți se gândesc la Crăciun. În timpul lunii decembrie, se trimit “cărți poștale de Crăciun" și se trăiește în așteptarea Crăciunului.” În acest context seara de Crăciun nu putea să fie decât una cu totul specială. Copiii colindau străzile proslăvind pe Iisus și făcând nebunii pentru care - doar în această seară - erau iertați.

De pe masa de Crăciun nu puteau să lipsească “roast-beef-ul", preparat într'un mod special (numit în glumă “Sir-Suan", adică “Domnul Fileu"), curcanul la cuptor împănat cu castanet sau gâsca cu stafide - asezonate de cele mai multe ori cu varză de Bruxelles - și budinca (“pudding-ul”) Yorkshire.

 Citește și:  De Crăciun în lumea interbelică - Statele Unite ale Americii

Felul cel mai așteptat era însă întotdeauna budinca de prune flambată - în timpul mesei de Crăciun - după ce era stropită din belșug cu brandy. Acest desert ascundea întotdeauna un bănuț care urma să aducă noroc celui care îl găsea. De asemenea “la prânzul de Crăciun, așezați în jurul unei mese îmbelșugate, membrii familiei iau în primire pocnitorile ascunse sub farfurii. O pocnitoare de Crăciun constă dintr-un tub acoperit cu hârtie, care produce un zgomot puternic, atunci când capetele îi sunt trase înafară; în acel moment ies la iveală un coif care trebuie purtat în timpul mesei, mici obiecte decorative și o hârtiuță cu o ghicitoare ce trebuie împărtășită cu glas tare celor din jur.”

Iată povestea unui Crăciun englezesc văzută prin ochii reporterului interbelic al revistei “Realitatea Ilustrată”:

  

Primarul din Hammersmith
 (Londra) amestecând cel dintâi
 “pudding”-ul de Crăciun - 1929

“Dacă norocul vă conduce în seara de 25 Decembrie în sânul unei familii englezești, în acele sate din împrejurimile Londrei, puteți gusta adevărata veselie de Crăciun. Veți lua parte la tradiționala vizită a bucătăriei, împodobită cu acest prilej în verdeață, vizită veselă, la care femeile iau parte în toalete de seară și domnii în smocking. Veți gusta tradiționalul curcan, gâscă sau găină și vă veți împărtăși din pudding-ul național, plin de flăcări. Poate veți fi invitați să participați și la tradiționalele jocuri naționale la care suavele “misse" engleze țin foarte mult. Jocurile acestea, dintre cele mai variate, aduc după ele tot felul de gajuri. Unul dintre ele mai ales, necunoscut la noi, și care se numește “Snap Dragon", constă în obligația pentru o persoană de-a scoate cu degetele niște nuci cufundate în rom sau în brandy fierbinte. Veți asista poate la o “pantomimă de Crăciun", jucată de tinerii și de domnișoarele din casă și veți vedea pe Robin-Hood și pe tovarășa lui Mad Marion. Era să uit de vâscul, atârnat sub lampa din salon, vâscul simbolic, care invită la îmbrățișare. Doresc apoi ca întâmplarea să vă ducă să întâlniți, sub frunzișul de vâsc, pe o fragedă miss, cu obrajii roșiatici și catifelați, frumoasă cum numai o englezoaică poate să fie, când este…”

Surse:

- articolul “Crăciunul la diferite popoare” – “Realitatea Ilustrată” din 21 decembrie 1929

- articolul “Datinile de Crăciun în diferite țări” – “Realitatea Ilustrată” din 20 decembrie 1938

Citește mai mult... »

Fire-ai plop afurisit…

Dacă busuiocul este una dintre plantele cele mai iubite de români (citeşte şi: “Busuiocul şi farmecele de dragoste”), plopul este probabil cel mai “afurisit” dintre copaci, fiind considerat un simbol al nehotărârii şi al fricii. În popor se spune chiar că nu trebuie  “să ţii în ogradă plopi pentru că sunt copaci de pagubă”. Despre plopul înalt – cel care “creşte cu crengile şi cu frunzele drept în sus” - se spune că ar fi fost blestemat chiar de Sf. Maria: “Maica Domnului umblând odată trudită şi supărată pentru că nu putea afla pe Isus Chr. în timpul patimei sale, a voit să se odihnescă sub un plop. Acesta însă de bucurie mare şi-a tras crengile în sus. Maica Domnului se supără văzând arborele aşa de voios pe când dânsa era sfâşiată de durere şi pentru că plopul, în loc s'o umbrească de soare şi prin acesta să-i aline necazul, îşi trăsese crengile în sus, dânsa îl blestemă zicând:

Fire-ai plop afurisit, Totdeauna nerodit, Nerodit şi fără floare, Că nu mi-ai lăsat răcoare, Că tu'n sus crengile-ai tras Şi umbră nu mi-a rămas Şi de soare eu m'am ars.

Eu sunt foarte supărată, Supărată şi'ntristată, Iară tu eşti prea voios Şi te-arăţi prea curajos, De-aceea să nu'nfloreşti Nici în veci să nu rodeşti!

O altă variantă a acestei legende o găsim povestită într-o veche colindă populară: “Mergând Sfânta Maria cu losif din Ierusalim spre Viflaim şi fiind foarte ostenită de drum, a zis către Iosif:

Iosife! mi-i greu

De drumul cel rău,

Vin să ne-odihnim

Şi să ne umbrim!

După aceste cuvinte mai merseră o bucată de drum, până ce:

De un plop dădură

Şi aici stătură

De-a se răcori…

În zadar i-a fost însă toată aşteptarea şi bucuria pentru că:

Plopul se clăti,

Umbra şi-o trăgea,

Soarele-i ardea.

Sfânta Maria se mânie pe arbore şi-l blăstemă zicându-i:

Plop afurisit,

 Să creşti tu în sus,

Să nu fii rodit!

 Că umbra mi-ai dus!” 

Legenda plopului tremurător o are în prim plan tot de Sf. Maria: “Stând odată Maica Domnului sub un astfel de plop, frunzele acestuia murmurau necontenit şi nu-i dădeau pace să se odihnească. Sântă-Măria văzând aceasta, îl „înveleci" şi-i zise că'n veci să-i tot tremure frumzele. Blestemul s'a împlinit şi frunzele acestui arbore tremură necontenit chiar şi când nu suflă vântul de loc.” O altă legendă spune că frunzele plopului tremurător sunt în veşnică mişcare pentru că ştie că din lemnul lui a fost făcută crucea pe care a fost răstignit Isus. Cu toate acestea, frunzele plopului tremurător erau folosite de tinerele fete pentru a face farmece de dragoste:

“Fata care voieşte să fie iubită de feciorul preferat de dânsa şi pe care voieşte să-l facă să tremure după dânsa cum tremură frunza acestui plop, fură o viţă de păr din capul alesului său sau chiotoarea de la cămaşa acestuia şi se duce să o lege de un plop tremurător. Apoi zice:

- Cum nu stă frunza plopului, aşa să nu stea nici N. (spune numele alesului) ci să umble ne'ncetat după mine!

Astfel, crede fata că a fărmecat pe alesul ei, care sigur o va iubi numai pe dânsa iar la altă fată n'are să se mai uite.”

Un alt descântec de dragoste se practica folosind frunzele ascuţite ale plopului alb:

“Într'o sâmbătă, dar mai ales în Sâmbăta Duminicii Mari, fata care voieşte să-şi facă de dragoste, se scoală de dimineaţă şi luând cu sine pâine şi sare se duce unde ştie că să se află acest soi de plop. Aici pune pâinea şi sarea la tulpina lui şi zice:

Cum se bate frunza'n plop,

Fără vânt şi fără ploaie,

Aşa să cate norodul

Şi toţi tinerii la mine!

Apoi rupe o creangă de plop cu frunze cu tot, o duce acasă şi o pune într'un cui, înfipt de-asupra uşii din lăuntrul casei. În Sâmbăta următoare, aceiaşi fată face lăutoare din aceasta creangă şi se spală cu dânsa; acum crede ea că va fi îndrăgită şi iubită de toţi oamenii, însă mai ales de feciori. Dacă pe timpul când aduce această creangă de plop fata întâlneşte vreun fecior care o întreabă ce aduce, atunci ea crede că cu greu va scăpa de acel fecior şi că sigur îi va fi nevastă. Lăutoarea de plop cu care se spală fata o aruncă apoi între vite, pentru ca vitele să fie la fel de curate ca şi capul.”

Sursa: Simion Florea Marian – “Botanica poporală română - Plopul” – “Albina Carpaţilor” din 15 noiembrie 1879)

Citește mai mult... »

Despre ceasul cel rău

Motto:

Din bătrâni se spune
Că sunt ceasuri bune
Şi că rele sunt.
Vai de-acei ş-acele
Care-n ceasuri rele
Zic vreun cuvânt!
(Vasile Alecsandri 

– “Ceasul rău”)

Ceasul rău...

Atunci când ne gândim la “ceasul rău” suntem tentaţi să credem că este vorba despre un interval de timp în care suntem predispuşi să greşim sau să fim încolţiţi de ghinion. Vechile legende populare spun însă că “Ceasurile cele rele” sunt “nişte duhuri de noapte care pocesc pe cei ce le ies în cale. Ele umblă prin văzduh. Sborul lor se recunoaşte după un soi de ţiuit pe care îl fac. Mulţi cred că atunci când îţi ţiuie urechile trece Ceasul rău şi caută să te pocească. Dacă prinzi de veste şi-ţi faci cruce la ureche, atunci nu îţi pot face nici o vătămare.” (Tudor Pamfile – “Duşmani şi prieteni ai omului” – 1916). Ceasurile rele hoinăresc prin lume începănd cu miezul nopţii şi o fac pâna la cel de al treilea cântat al cocoşilor.

“Ceasurile cele rele” era imaginate (cf. Elena Niculiţă Voronca – “Studii de folclor” –1912) ca fiind nişte fiinţe demonice cu:

“Picioarele ca răşchitoarele,

Mâinile ca năvrăviele

Ochii ca talgerele.”

Cel care întâlnea “Ceasurile rele” se îmbolnăvea pentru că acestea:

“I-o luat cătătura,

Şi i-o luat albeţele,

I-o luat roşeţele,

Sângele băutui-o

Carnea mosorocitui-o.”

Descântec

Pentru a te feri de nenorocirile aduse de “ceasul rău” trebuie să baţi cu degetul în lemn şi să spui: "Doamne ajută!". Tot pentru a scăpa de “Ceasurile cele rele” poţi să te afumi cu păr de liliac. Femeile lehuze se apără de aceste duhuri în primele zile după ce încep să iasă din casă după ce au născut dacă ţin în mână un vătrai. Pentru a te apăra de “Ceasul rău” poţi de asemenea să zgârii pe pământ un cerc şi să te adăposteşti în el. Dacă eşti totuşi atins de relele aduse de întâlnirea cu ceasurile cele rele, poţi “să fii lecuit” cu ajutorul descântecelor. Iată cum începe unul dintre acestea:

“Ceas rău cu pocitură,

Ceas rău cu săgetătură,

Ceas rău din spaimă,

Ceas rău de-cu-seară,

Ceas rău de la miezul nopţii,

Ceas rău de-cu-ziuă,

Să te duci pe munţi,

Pe sub munţi,

Că acolo-s a tale curţi.

Că acolo-s mese aşternute

Şi pahare umplute

Şi scaune aşternute,

Pentru tine gătite.

Acolo să trăieşti,

Acolo să vecuieşti,

La noi să nu te gândeşti…”

În trecut românii credeau că  “Ceasul cel rău” se poate transforma luând chipul mamei şi că astfel reuşea să sperie pe copii. Pentru a descânta de “spăriet de ceas rău” femeile "pricepute" foloseau cămaşa copilului sau spata de ţesut:

“Cristea (notă: Isus Hristos) te-a născut,

Cristea te-a făcut,

Cristea te-a botezat

Şi spată albă în mâini ţi-a dat

Ca să te aperi:

De tată, de mamă,

De frate, se soră,

De mâţă, de căţel,

De vită, de purcel,

Şi mai ales

De ceasul cel rău

Din trupul tău.”

Nu pot să închei incursiunea în lumea ceasurilor rele decât urându-vă:

“Să fie într-un ceas bun !”

Citește mai mult... »