Săptămâna Mare – datini și credințe

Săptămâna Patimilor – numită în popor Săptămâna Mare – este poate cea mai importantă perioadă a calendarului creștin. Acest răstimp, cuprins între Duminica Floriilor și Sâmbăta Mare a Paștelui, este destinat pregătirii creștinilor pentru marea sărbătoare a Învierii. Numeroase sunt datinile și obiceiurile practicate în satele românești de aldădată în ultima săptămână a Păresimilor (notă: Postul de 40 de zile al Paștelui). Voi încerca să enumăr câteva dintre acestea:

Prin târgul de Paști

Lunea Mare: În prima zi a Săptămânii Mari femeile începeau să facă “curățenia mare” de Paște: “Să nu te prindă Paștele în necurățenie, că te blesteamă casa!”. O mare importanță avea aerisitul casei și al lucrurilor din ea: toate așternuturile și țolurile erau scoase în curte la aer, “ca să iasă tot răul de peste iarnă”. Cu toate acestea exista credința că „în Săptămâna Mare să nu prea spoiești, căci e rău de boale”. De asemenea prin satele din Vâlcea era bine: “luni dimineața, în Săptămâna Mare, să pupi oala cu unt” ca să nu-ți mai crape buzele. (2) Tot în această zi: “băieții se însoțesc și fac câte o toacă mare de lemn de paltin, lungă cam de 5 metri și grea, încât abia o poate duce un om. Astfel de toace se pun pe dealuri și în apropierea bisericii, ba aproape de fiecare casă, și o bat mereu până în Duminica Tomii”.(1)

Marțea Seacă: această zi era considerată o zi a privegherii, fiind dedicată pomenirii ultimei cuvântări a Mântuitorului: predica de pe Muntele Măslinilor. În acestă zi continuau pregătirile gospodăriei pentru Paște: “se dădea cu mătura”, se spălau geamurile și se făceau treburile mai grele pe lângă casă. 

Miercurea Mare: era ultima zi din Săptămâna Mare în care se mai ieșea la munca câmpului. Până cel mai târziu în această zi “nevestele cele tinere și fetele” trebuiau să isprăvească cu torsul cânepei și cu pregătirea cămășilor noi, special țesute și cusute “în timpul postului celui mare” pentru sărbătoarea Paștelui. Exista credința că în noaptea din Miercurea Mare, înspre Joia Mare, umbla Joimărița “și la femeile care n’au isprăvit de tors în timpul postului, ori n’au făcut cămăși nouă de Paști, le batjocorește și le arde cânepa netoarsă, le bat peste degete, le arde și le răpește, frigându-le și mâncându-le.”(3) De asemenea “prin unele părți se zice că Joimărița jupoaie unghiile fetelor leneșe, care n’au spălat cămășile și n’au grijit casele, de bună seamă pentru Paști. Cu privire la acestea, femeile au aceste versuri de îndemn:

Curățiți, mamă, casele

Și spălați cămășile,

Că vin Joimărițele,

Cu custurile,

Și sulițele! “(6)

Un obicei interesant era cel practicat în Maidan (Caraș-Severin): “Miercuri noaptea spre Joi-mari, pe la 2 după miezul nopții, obișnuiesc a face la fiecare casă ‹‹lumnicichele›› (lumin’țele), care sunt șapte focuri mici din vreascuri de alun uscate, adunate de fete mari ori de neveste, care aprind focuri nu numai acasă ci și la mormintele răposaților. Îndată ce s’au aprins ‹‹lumnicichele›› vin copii cu toaca și o bat la fiecare casă, până umblă tot satul. Creștinele îi dăruiesc cu câte un colăcel. După ce a termninat în sat, se duc la morminte și fac asemenea. Încărcați de colaci se’ntorc la casele lor.”(1)

Joia Mare: această zi era dedicată, conform tradiției, pomenirii morților. În gospodărie se făceau copturile pentru Paști: pâinea, pasca și cozonacul; prin majoritatea satelor în Joia Mare se vopseau și se impistreau ouăle.

“Printre obiceiurile Paștilor, în Moldova se mai menține și coptul pascăi. Iată cam care ar fi originea acestui obicei: Isus Christos, înainte de a fi prins și răstignit pe cruce, zise apostolilor săi, care până atunci mâncaseră pâine nedospită și nesărată în decursul Paștilor, ca de aici înainte la acea sărbătoare vor mânca copturi dospite și sărate. Cozonacii, mai ales în forma lungăreață, se fac de Paști pentru a aminti sicriul în care a fost așezat trupul Mântuitorului.”(5) De asemenea “în fiecare casă se umple borșul în Joia Mare și dacă este de acest borș vara în putină, atunci nu capătă miros stricat.”(2) În zona Aradului “în Joia Paștilor, dimineața, oamenii își mulg vacile, caprele, oile și din laptele acestora pregătesc caș, apoi ‹‹lipiu cu brânză›› (pască). În ziua de Paști, după ce le-a binecuvântat preotul, după rit, le pun credincioșii pe o masă dinaintea bisericii și fiecare creștin, după ce a luat paști, își ia o bucățică de caș și puțin lipiu.”(1)

Tot „în dimineața de Joi-Mari, din săptămâna ce vine înaintea Paștilor, înainte de a cânta cocoșii a treia oară, oamenii se scoală și fac focuri în ogrăzi. Se zice că aceste focuri închipuiesc focul la care a fost orit și ispitit Apostolul Petru, lângă care s’a lepădat de Isus Hristos, în noaptea în care Mântuitorul a fost prins și mai înainte de care îi spusese: ‹‹Petre, înainte de a cânta cocoșul de trei ori, te vei lepăda de mine››”.(4) Focul din Joia Mare, “se face aprinzând pentru fiecare mort câte o grămăgioară, dacă vrei să fie luminați și ei pe lumea cealaltă.”(2)

Joia-Mare era potrivită și pentru farmece: “seara ‹‹la trastii››, care fată dorește să joace în tot cursul anului la tot jocul, se desbracă de tot și merge în grădina vecinului să fure mătrăgună de acolo. Dacă isbutește să fure, se îmbracă, se duce cu mătrăguna la ușa bisericii și ascunde buruiana în pragul bisericii așa, ca să treacă popa peste ea. Crede că așa făcând, de câte ori va veni vreun fecior din satul vecin, ca ‹‹lăturean›› la joc, pe ea o va juca mai întâi. (Turda-Tur)”(1)

- Ia mieluțul, neamule!...

Vinerea Mare - numită si Vinerea Neagră – era o zi a postului negru. Prin multe locuri era obiceiul ca “în seara de Vinerea Paștelui lumea care vine de la biserică vine cu lumânările aprinse. Sosiți, ocolesc casa de trei ori și fac cruce cu lumânarea pe pereți, în toate cele patru părți, ca să fie ferită de foc, boale și trăznet.” (1).

„În Galda (l. Aiud) este obiceiul ca în seara de Vinerea-Mare poporul cu preotul în frunte, după ce au înconjurat de trei ori biserica cu ceremonialul înmormântării Domnului, având toți lumânări aprinse în mâini se duc la cimitir și pun lumânările arzânde lângă cruce. Astfel, cimitirul rămâne luminat noaptea întreagă, de nu cumva suflă vreun vânt să stingă lumânările.”

De asemenea “în Chiciudul de Câmpie este obiceiul ca în Vinerea Mare toți feciorii și băieții să se scalde, crezând că dacă se scaldă în această zi nu vor fi bolnavi tot anul”.(1) Obiceiul îmbăierii din Vinerea Mare era de altfel întâlnit în mai toate locurile, pentru că “se zice că cel ce se scaldă în Vinerea Mare sau de Paști, este sănătos peste tot anul.” De asemenea exista credința că “cine ia un ou din seara Domnului Isus Hristos (Vinerea Mare) și-l îngroapă în vie, nu-i bate piatra via în acel an.”(2)

1931: O străduță din Ierusalim (stânga)
si intrarea în Sfantul Mormânt (dreapta) 

În Sâmbăta Mare femeile pregăteau mielul sacrificat în această zi și făceau ultimele pregătiri pentru masa de Înviere. Prin Bucovina “în Sâmbăta Paștilor se face o păscuță a vitelor, care se dă vacilor să mănânce ca să aibă mană.” La fel, “dacă pomii nu rodesc, este bine ca gospodina să meargă în Sâmbăta Paștelor cu mâinile pline de aluat și să le șteargă de pomi, care apoi vor rodi.”  “În noaptea din Sâmbăta Mare spre ziua de Paști, aproape pretudindeni era obiceiul ca să nu doarmă nimeni. Pe la miezul nopții se bătea toaca din turnul bisericii, iar pe la ora 1 din noapte se trăgeau clopotele ca să se adune oamenii la ‹‹Înviere››.”(1)

Prin unele locuri era obiceiul aprinderii “Focului de Sâmbătă noaptea”: “în București, apoi Hărțăgani și celelalte comune din Zarand este obiceiul că, în Sâmbăta Paștilor, seara feciorii din sat se adună și se duc în pădure. De aici aduc câteva care de butuci și le descarcă în ‹‹țintirim››, lângă biserică. Înaintea bisericii este un spațiu mare, pătrat, împrejurat cu bârne groase cioplite în patru fețe, ca să servească drept scaune, lăviți. Feciorii de cu seară fac foc acolo, în țintirim și nu-l lasă să se stingă în cele trei zile ale paștilor, ci arde focul ziua-noapte tot într’una.”(1)

Surse:

(1) A. Viciu – articolul “Obiceiuri de Paști” – publicat în revista “Comoara satelor” – numărul din aprilie 1924

(2) Artur Gorovei – “Credinţi şi superstiţii ale poporului român” – Librăriile Socec&Comp. – 1910

(3) S. Florea Marian – “Sărbătorile la români”

(4) Tudor Pamfile – “Sărbătorile de vară la români” – Librăriile Socec&Comp. – 1910

(5) articolul “Datine și credințe de Paști” – semnat “Lc.” – publicat în numărul special de Paști 1934 al revistei “Ilustrațiunea Română“

(6) Tudor Pamfile – studiul “Mitologie românească – Dușmani și prieteni ai omului” - Librăriile Socec&Comp., C. Sfetea, Pavel Suru - 1916

Citește mai mult... »

Sâmbăta lui Lazăr (Lăzărelul)

Duminica Floriilor - ziua în care creștinii celebrează intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim - este precedată în calendarul nostru popular de Sâmbăta lui Lazăr. În această zi creștinii sărbătoresc Învierea lui Lazăr – cea care anticipează Învierea Domnului. Numită si Moșii de Florii sau Lazărul, sărbătoarea este dedicată de credincioși în special comemorării morților. Tot în Sâmbăta lui Lazăr însă, satele românești din Muntenia erau colindate de grupuri de fetițe care umblau din casă în casă, jucând și cântând, și primind în schimb daruri (ouă și bani). Tematica cântecelor era axată în jurul unui cioban numit Lazăr, care pleca cu oile la pădure, care cădea din copac și murea. Sfârșitul cântecelor reprezenta însă întotdeauna și o urare de belșug sau de viață lungă pentru gazde:

Lazăr mă-sa l-a făcut, Lazăre, Lazăre, la o mare sărbătoare Lazăre, Lazăre. - Scoală, maică, măicușoară de-mi fă albă turtișoară! Mă-sa de grab' s'a sculat, pe ochi negri s'a spălat lui Lazăr ce i-a dat mâna măsii-a sărutat. Oițele au pornit, Oițele-au flămânzit. La pădure mi-a plecat, muguri verde-a scuturat, mieilor și oilor. Vânt de vară mi-a bătut, copaciul s'a clătinat, din copaciu mi-a căzut. Sângele l-a podidit și pe nas și pe guriță. Lazăr avea trei surori, trei surori pe trei cărări: a mai mare, mai domoală, a mai mică, mai voinică.

L-au cătat pân' l-au găsit, pe mâini dalbe l-au adus, lapte dulce l-au scăldat, 'n lapte dulce cu juniță. Sus pe masă mi l-au pus și frumos mi l-au gătit cu-antiriu de cununie, și cu brâu de salomie. Și lăturile-au vărsat subt umbrar ulucilor în calea voinicilor unde-i dragul fetelor, în mărul bătrânilor, în ardeiul Sârbilor și piperul Grecilor, în vinul boierilor, În jimbla cocoanelor. La anul și La Mulți Ani! (G. Dem Teodorescu – studiul “Vasilca, Pluguşorul, Oraţii de nuntă,  Paparudele, Caloianu” -  Editura Librăriei „Universala” Alcalay & Co. - 1880)

Sărbătoarea cunoscută la români sub numele de “Lăzărel” era întâlnită și la aromâni sub numele de “Lazar”. Marele folclorist român Grigore Tocilescu descria datinile aromânilor din „Sâmbăta lui Lazăr” în volumul “Materialuri folkloristice” publicat în anul 1900 la tipografia “Corpului Didactic” C. Ispăsescu&G. Brănătescu:

“Acest obicei se face în ajunul Duminicei Floriilor, ‹‹tră Vaiu››. În această zi, fetele până în etatea de 12 sau 15 ani, după ce se îmbracă în haine de sărbătoare, iau câte un coșuleț în mână și o pornesc de cu dimineață, colindând din casă în casă și cântând cântecelele de mai jos. Coșulețul este îmbrăcat în flori naturale, pe care fetele le adună în ajun de prin văi și livezi, mergând mai multe împreună și cântând diferite cântece pe tot parcursul culesului. Aceste flori sunt păstrate în apă cu îngrijire până în ziua următoare. Se cere ca fetele însăși să-și împodobească coșulețul. La Fârșăroate, fetele, după ce se adună mai multe la un loc, iau un mai, lemn cu care se bat hainele de lână la spălat, și-l îmbracă în haine de voinic, sau de băiat. Ele caută să-l facă cât se poate de frumos. Apoi una dintre ele îl poartă în brațe și cu el în mână merg din casă în casă cântând Lazare-pazare și povestind în glumă – altă dată poate în serios – cum frumosul Lazăr a fost omorât, împușcat sau străpuns de vreo fiară sălbatică pe când păștea turma în pădure, sau invocând diferite motive.”

Cântec de “Lazar”

Lazare,

Nefericitule,

Când vor veni Paștile?

Mâine,

Poimâine,

Cealaltă Duminică,

Fetele se-mpărtășesc,

Preotul toacă,

Preoteasa se-nchină,

Cu peștele în făină,

De sară verdețuri fierte,

Poimâine ouă roșii.

Citește mai mult... »

Superstiții și prejudecăți

Noi românii suntem prin firea noastră un popor superstiţios. Foarte mulţi dintre noi credem în “semne” care ne influenţează viaţa sau care ne prevestesc viitorul. Suntem supersiţioşi – dar fără să devenim fanatici. Dacă lucrurile prevestite de semnele citite în jurul nostru se împlinesc, povestim aceste lucruri aproape cu voluptate celor din preajma noastră. Am să vă spun în cele ce urmează câteva superstiţii, culese de Artur Gorovei la începutul secolului trecut şi publicate în volumul “Credinţe şi superstiţii ale poporului român” – apărut în anul 1915 (răsfoit din colecția digitală a Bibliotecii Digitale a Bucureştilor):

- Ce ghinion Nene Iancule, felinarul e ocupat...
("Furnica" - 1 septembrie 1911)

Dacă găseşti un ac, e semn de ceartă.

Dacă găseşti un ac cu urechi, iţi va naşte femeia o fată; daca acul găsit e fără urechi, nevasta îţi va naşte un băiat.

Exista credinţa că dacă visează un om tânăr albine zburând îi va mege foarte bine; dar dacă un om bătrân visează albine zburând, îi va arde casa.

Aluniţele sunt semn de mare noroc şi de aceea,  dacă tai părul de pe ele, îţi pierzi norocul.

Copilul mic să nu se pupe pe şezut, pentru că atunci când se va face mare va întorce dosul celui care l-a pupat.

Fetelor care se spală cu apă în care s’a spălat limba unui clopot le va merge vestea departe cum merge sunetul clopotului şi vor fi la fel de curate ca şi clopotul.

Copii să nu se scalde cu apă rămasă din ziua cealaltă, fiindcă nu vor mai creşte.

Apa de la întalnitură (de la confluenţa pâraielor) e bună de scăldat, ca să nu se lipească de cel scăldat boli şi famece.

Dacă visează cineva că se scaldă într-o apă curată, atunci va fi sănătos şi cu voie bună; dacă însă visează apă tulbure, se va îmbolnăvi.

Să nu vinzi lucruri care le-ai căpătat de pomană căci îţi va merge rău.

Femeia însărcinată să nu mănânce aripi de păsări căci copilul care se va naşte nu va sta înfăşat (va da mereu din mâini şi din picioare).

Dacă iţi iese în cale un preot e semn rău; dacă nu vrei să îţi meargă rău, azvârle după el cu paie sau cu fân.

Dacă te întâlneşti dimineaţa cu o babă, toată ziua îţi va merge rău.

Pe cine-l apucă soarele în prima zi dintr-o lună în pat, nu va face avere.

Dacă te mănâncă palma stângă, o sa primeşti bani; dacă te mănâncă palma dreaptă, dai bani.

Lunea nu e bine să dai bani, fiindcă vei da bani toată săptămâna. Dacă primeşti bani luni e semn bun.

Ca să ai întotdeauna bani în casă e bine să baţi un cui în pragul casei.

Ca să fii bănos, spală-te cu apă de pe bani la cele trei sărbători mari: Crăciun, Paşte şi Rusalii.

Când e lună plină, să îi arăţi bani dacă vrei să ai bani toată luna.

Cine visează bani mărunţi, va fi bârfit de cineva.

Dacă te visezi cu barbă şi cu mustăţi, vei primi oaspeţi.

Dacă îţi transpiră palmele, vei lua bătaie.

Dacă bei alcool cu mâna stângă – te îmbeţi.

Copii care nu sunt botezaţi şi plâng mult se cer botezaţi; copii care plâng mult în timpul săvârşirii tainei botezului, vor trăi mult.

Dacă îţi intră o broască în casă e semn că cineva ţi-a trimis farmece sau ţi-a făcut vrăji.

Pruncii alăptaţi de mame despletite fac bube la gură.

Când varsă cineva cafea din greşală, în ziua aceea va caştiga ceva.

Când pleacă cineva la drum lung, presară-i înante făină pe prag ca să-i meargă bine.

Să nu te îmbraci cu cămaşa pe dos ca să nu te urască nevasta. Să nu porţi cămaşa pe dos fiincă ţi se întoarce norocul în rău.

Dacă din întâmplare iei cămaşa pe dos, se va înrăutăţii vremea.

Mamele să nu întoarcă cămăşile copiilor pe dos, pentru că se vor speria rău noaptea.

Femeia să poarte cămaşa pe dos dacă vrea să înţarce copiii.

Fata care spală cămaşi şi se udă pe veşminte se va mărita cu un bărbat beţiv.

Dacă visezi câini ai duşmani mulţi.

Dacă te muşcă un câine să nu-l omori fiindcă nu se va vindeca rana.

Dacă va plesni capacul de pe oală, să ştii că vei primi o veste mare.

Nu mânca având cartea deschisă ca să nu uiţi ce ai învăţat.

Când tai castravetele, să tai vârful din partea în care a fost floarea şi să-l pui pe fruntea unui copil: nu îl va durea nicidată capul.

Când tai ceva cu foarfecele şi le uiţi deschise – e semn de ceartă în casă.

Dacă femeile poartă cercei schimbaţi (unul de la o pereche şi unul de la altă pereche) îşi va schimba şi bărbatul.

Dacă strănuţi de trei ori la rând e semn de mare chef…

Citește mai mult... »

"Strigarea peste sat"

“Strigarea peste sat” a fost unul dintre cele mai populare obiceiuri practicate în lumea satului românesc de altădată. Fiind organizată în perioada Postului Sfintelor Paști – o perioadă de recunoaștere dar și de îndreptarea a păcatelor – în timpul “strigării peste sat” românii satirizau năravurile locuitorilor obștei. Această practică era întâlnită în majoritatea aşezărilor din Muntenia, Transilvania și Banat și avea loc cu precădere de Lăsatul secului sau în Joia Mare. Articolul “Strigarea peste sat – datină veche”, publicat în numărul din martie - aprilie 1898 al “foii enciclopedice literare lunare” ‹‹Revista Ilustrată››, descrie modul în care se desfășura acest obicei într-un sat de pe Valea Hațegului, la sfârșitul secolului al XIX-lea:

"Strigarea peste sat" în Glod - Maramureș

“Miercuri seara, adecă în seara spre Joia Paștilor, se adună feciorii şi copilandrii din sat toţi pe dealul din apropierea satului. Iar copiii mai mici, cum sunt cei de şcoală, se suie prin arbori în grădinile părinţilor. Cei de pe deal fac motoşini de paie, le pun în bâte şi le aprind şi fac diferite jocuri de foc. Cei mai mari îmbracă câte o roată stricată cu paie, o aprind şi-i dau drumul pe deal la vale. În timpul acesta strigă din răsputeri, câte unul ori toţi laolaltă vorbele acestea: ‹‹Aure – maureee!!!››. Iar ceata de feciori, ce-i postată pe alt deal, îi răspunde:

- Ce ţi-e maure, ce ţi-e?!

- M'a îndires! (notă: mi-a poruncit)

- Cine te-o îndires?

- M'a îndires Petru Plopenilor să-i fac un pod de aur până la Firuţa Păuneștilor.

Asta-i o strigare măgulitoare, semn că Petru cu Firuţa îşi sunt dragi şi s'or lua după Paști. Dar vin altele, batjocoritore, la adresa celor ce au făcut ceva rău. Aci se strigă public toate defectele ori-şi-cărui sătean, bunăoră ca:

- Aure - maureee!!!

- Ce ţi-e, maure, ce ţi-e?

- M'a îndires.

- Cine te-a îndires?

- M'a îndires Istode al Toteștilor să abat apele pe la Măriuca lui să se spele de cenuşă.

Aci dau în Măriuca că umblă cu télele (hainele, veștmintele) nespălate, ori că ea-i tot cănită (nespălată). Ori:

- Aure - maureee!

- Ce ţi-e maure, ce ţi-e?

- M'a îndires.

- Cine te-a îndires?

- M'a îndires Sofica Silvăşenilor să duc de prânz la Todica ei, că ea nu știe unde-i?

- Tu știi unde-i?

- Ba!

- Du-te la jupânul Iţig şi întrebă, că de nu-i acolo, atunci de bună seamă-i la jupânul Ştrol!

Aici, precum vedeţi, bate în Todică, că-i beţiv. Ori:

- Cine te-a îndires?

- M'a îndires popa, mă, să merg la Nastasia Ursuţului să-i gat cusăturile, că şuba n'are mâneci, cămaşa n'are spate, opregul nu-i deloc…

Aici bate în fata leneşă. Ori:

- M'a îndires popa, mă, să merg la Ionul primăriului să-i spun să steie cu furceriul de-a îndemână, că vine Rusalina ai strigoaie şi-i duce laptele de la vaci şi de la oi!

Atunci strigoaiele la care li se strigă numele nu mai pot de năcaz pe feciori şi aleargă după ei, dar atunci nu mai au putere; nici o strigoaie nu rămâne cruţată atunci.

Nenumărate sunt batjocurile ce se strigă atunci peste sătenii cunoscuţi ca cuprinşi de ceva patimă: beţie, lene, lux, fudulie, neghiobie, cămătărie, avariţie etc. Dar junii pentru aceea nu sunt traşi la nici o răspundere, nu sunt pedepsiți ca calumniatori. Atunci, în Miercurea de Paști seara, nu se lasă nici o ţoală (haină, veșmânt) pe afară, că vine ‹‹Joimari›› şi le spurcă.

În timpul din urmă însă a început a se cam părăsi această datină, parte că ce trecuse în abuz, de strigau vorbe proaste fără cumpăt peste persoane nevinovate, parte că s'au amestecat oficialii administrativi şi i-au înţărcat pe feciori de la aceste datini. Dar pe ascuns, colo noaptea târziu, tot se practisează această datină, ci mai cu băgare de seamă şi mai cu rezervă ca de altădată”.(1)

Puțini erau cei care scăpau “nestrigați peste sat” şi era considerată o mare onoare să nu fii pomenit în această seară. Mai mare era ruşinea însă pentru cei “strigaţi” de două sau chiar de mai multe ori. Obiceiul “Strigării peste sat” nu s-a pierdut. El se mai practică în satele noastre, “ușor modernizat”:

“- Alimolile, alimolile, măăă!

- Da’ ce ți-i alimolile, măăă?!

Păi mi-i alimolile, mă!,

Că președintele măăăă!,

Nu repară drumu’, măăă!,

Șî se duce la mierea lui Tuta, măăă!

În cotrulă, măăă!...

Ș-o să deie în gropane, măăă!” (2)

Sau:

„- Aure, maure, mă!

- Aure, maure, ce ţi ţie, mă?

- Ce ţi ţie, nu mi mie, mă!

- Ai aflat că fata lu’ …..

Umblă pân sat,

Cu păru’ buclat,

Cu cămeşa parfumată,

Cu gura rujată!

Numa’ acasă

Îi tare lenoasă!

Dîn zori până-nserat

Şade toată zîua-n pat

Numa sara să scoală

Şî fuge la a lu’... în poală!

- Şi ce să-i facem, mă?

- Aure, maure, mă!

Să facem un pod de c...t

Până la ea în pat! (3)

Surse:

(1) articolul “Strigarea peste sat – datină veche” – semnat “Hațeganul” - publicat în numărul din martie - aprilie 1898 al “foii enciclopedice literare lunare” ‹‹Revista Ilustrată››

(2) studiul “Restructurări tematice și conotative într-un obicei tradițional din zona Făgetului – Strigarea peste sat” – Ion Căliman

(3) articolul ‹‹„Joii Mari” sau „Strigarea peste sat”, premergătoare talk-show-urilor televizate›› - semnat Matei Mircioane - www.argument-cs.ro

Citește mai mult... »

Anuța și farmecele de dragoste

Odată ajunsă la vârsta la care începe să îi freamăte inimioara de dorul vreunui flăcău, Anuța începe să aştepte cu tot mai multă nerăbdare Duminica şi zilele de sărbătoare. Sunt acele zile în care Anuța are prilejul de a-și mai astâmpăra întrucâtva pojarul adunat în suflet. Anuța nu stă însă cu mâinile în sân în asteptarea horei din sat. În seara de dinaintea jocului “fata desface în două focul din vatră și între focuri pune o oală cu apă neîncepută, un ban alb și busuioc. Oala rămâne acolo până în dimineața următoare, la utrenie. Atunci o ia de acolo și o așează pe o farfurie curată în fereastră. Când trage întâia oară clopotul la liturghie, rostește de trei ori”:

- Bună dimineața, Râu de rouă, Râul lui Iordan! - Mulțumesc Dumitale, Fată frumoasă, Cu cosița groasă. Șezi pe scaun De matasă! - Ba! N’am venit Să șed Pe scaun de mătasă; Numai am venit, Să mă rog De Sfânta Maică      Duminică, De Sfânta Maică      Maria: Să mă spele Pe față, Pe brață, De urâciuni, De făcături, De trămisături, De la străini, De la vecini, De la verișori, De la verișoare, De la neamurile toate. Că mi-or pus: Pe cap Piele de țap, Pe mânușiță Piele de mâță, Pe trup Piele de lup, Pe tălpi Nojâțe de câine.

Când pe drum plecam: Țapii sbierau, Mâții se smiorau, Lupii urlau, Câinii lătrau, Cu smoală mă negreau, Toți de mine fugeau! Io plângeam, Mă văieram, Nime’n lume Nu m’auzea, Numai Sfânta Maică    Duminica, Cu Sfânta Maică    Maria, Din vâna cerului De’asupra soarelui. În toiag d’argint Se rezema, Pe mine’n brațe mă lua, În râul lui Iordan mă arunca, În lapte dulce mă scălda, Cu brâu roșu mă’ncingea, Cu stâlp de busuioc mă freca: Pe cap, Pe după cap, Să cad la toată lumea cu drag, La oamenii cei bătrâni Cu cinste și omenie, Și la juni cu dragoste mare. Și-mi punea în cap Un mac, Pe mânicele Stele mărunțele, Să se uite Toată lumea la ele.(1)

Odata farmecul fiind săvârșit, Anuța se “înschimbă” în hainele cele curate, se împodobește cu flori proaspete și parfumate ca să fie și mai mândră de cum este, se stropește apoi cu apă descântată și pleacă plină de speranță la joc. Ea e convinsă că, odată făcut ritualul știut doar de ea, flăcăii se vor înghesui în jurul ei să o cheme la joc. E sigură că și Ionică al ei va fi printre ei…

Dacă vede însă că Ionică nu se înghesuie să intre în vorbă cu ea, în zilele următoare se roagă Anuța de mamă-să cu lacrimi de foc în ochi să renunțe la cocoșul cel năzdrăvan și cu pene roșii în coadă. Mama nu poate să rămână de piatră în fața unei suferințe atât amare și ia subsuoară cocoșul cel nevinovat și merge împreună cu Ana la baba Rada – femeia cea pricepută în a face și a desface de dragoste. “Cum-că descântecu-i de leac, nu se mai îndoiește nici o babă, fie ea şi numai de 99 de ani”. Baba primește de la fată cocoșul și cu el în mână – cântărindu-l parcă - zice descântecul:

Sări cocoș, Pe coș, Cu ciocul de oțel, Cu ghearele de fier, Aripile de-aurel! Nu sări pe coș, Ci pe partea Anei. Să te duci la Ionică, Cu ciocul să-l ciocănești,

Cu gherele să-l gherăești, Cu aripile să-l tărăpești Și la Ana să-l pornești! În vis să-l visăm, Aevea să-l vedem. Să nu poată mânca, Nici lucra, Nici sta, Până la Ana nu va pleca! (1)

Ionică al nostru nu poate să rămână insensibil la atâtea farmece de dragoste. I se aprind și lui călcâiele după Anuța, căreia i-a furat într-o seară o dulce și pătimașă sărutare. Dar inima parcă nu îi dă ghes încă ghes să se însoare… Anuța e însă hotărâtă și știe ce are de făcut: “se duce la un fir de mătrăgună, se pune în genunchi și zice de trei ori la rând, în trei vineri seara, acest descântec; totdeauna când gată descântecul îi dă câte o bucată de carne, de pâine și de sare. Iar când se depărtează mergând către casă știe că nu-i iertat ca să se uite îndărăt”:

Mătrăgună, mătrăgună, Floare frumoasă și bună, Auzit-am auzit Că mult bine ai făcut, De ți-a mers vestea, Și povestea, Că multe boli ai vindecat Că din pat betegi ai ridicat, Că mulți feciori ai însurat Și multe fete ai măritat. Ascultă-mă, Mărită-mă, Că de mi asculta, De mi mărita, Bunătăți ți-oi da: O oală cu lapte acru Să te ferească de dracu, Și una de lapte dulce De la care dracu’ se duce. Tu scumpă mătrăgună Mărită-mă’n astă lună, Că de mi mărita Miere de stupi ți-oi da, Cu bine te-oi ținea Pe lângă casa mea.

Iarna te-oi acoperi, Primăvara te-oi plivi, Vara te-oi îngriji, Frumoasă te-i ivi, Și frumoasă-i crește. Cu toții te-om griji, Scumpă mătrăgună. De mi mărita, Vinars ți-om da Cu viadra, Și bine te-oi ospăta La nunta mea. Bine te-oi ținea eu La ospățul meu C’o cupă de zeamă Fiartă, nefiartă, C’on font de carne, Fript, nefript, Să ști că te-am omenit. Na un pic de carne C-un pic de pâine Să ai până mâine, Și un pic de sare Șă-ți fie de cale. Mărită-mă draga mea, Că de mult mi-o trecut vremea! (2)

Credeți însă că problemele de dragoste ale Anuței se termină odată cu hora din biserică și cu ritualicul “Isaia dănțuiește” cântat cu mult patos de popa din sat?  Vă înșelați! Anuța e de acum femeie măritată și știe ce are de făcut. Dacă lui Ionică i se mai aprind călcâiele și își pierde nopțile pe la vreo vădană cu vino-ncoa: “ia un sbicuț de cânepă, împletit în trei scordi, se duce în grădină unde se îndreaptă cătră lună și zice de trei ori acest descântec în trei zile după olaltă” (doar în nopțile cu lună plină, bineînțeles)…

Lună luniță, Doamnă domniță Cu fața albă La lume dragă, Toate le vezi Pe mine mă vezi Că’s supărată, Că’s întristată, Ori beteagă, Că m’o lăsat Ionică cel drag. Na ăst zbicuț, Sui în căruț, Mi’l adă oricum.

Toarce lele, toarce, toarce, Pân bădița s'o întoarce... Ori supărat Ori voios, Ori sănătos, Că mi drag Ca ochii din cap. Lună luniță, Bună luniță, Firea-i cum îi fi Ad’ pe badea-aci Că de nu-oi muri!(3)

Surse:

(1) E. Hodoș – “Descântece din Banat” – revista “Transilvania” numărul martie-aprilie 1911

(2) Theodor A. Bogdan – “Descântec de măritat” – “Revista ilustrată” numărul din 15 ianuarie 1901

(3) Theodor A. Bogdan – “Descântec de dragoste” – “Revista ilustrată” numărul din 15 martie 1901

Citește mai mult... »