Pasca, mielul şi ouăle de Paşti (credințe și obiceiuri)

Paștele este cea mai importantă sărbătoare a creștinilor. În noaptea de Înviere fiecare dintre noi purtăm în mână și în suflet o lumânare, simbol al Învierii, al biruinței vieții asupra morții și a luminii asupra întunericului și păcatului. Paștele este de asemenea un simbol al renașterii și al reînnoirii. Tocmai de aceea, această perioadă este una de primenire a caselor și a gospodăriilor. În Săptămâna Mare se face curățenie generală în gospodării, curțile sunt măturate, șurile sunt curățate de gunoaie, gardurile sunt reparate. Casele trebuie “să strălucească de curățenie” pentru că ele "te blestemă dacă Paștile le prind necurățate". 

Masa pascală este un moment important pentru români. Înainte de masă membrii familiei se spală cu apă în care au pus un ou roşu, având credința că dacă vor face astfel vor fi sănătoşi tot anul. Cina începe cu gustatul mâncărurilor sfinţite, aduse de la biserică şi continuă cu cele obişnuite. De pe masa de Paști nu trebuie însă să lipsească pasca, mielul și ouăle roșii. Un articol din anul 1934 al revistei “Ilustrațiunea Română” enumera câteva dintre ”Datinile și credințele de Paști” ale românilor:

“Odată cu Joia Mare se păşeste în sărbătorirea Paştilor. Din acea zi sătenii nu se mai duc la munca câmpului; toţi cei ai casei pregătesc cele trebuincioase pentru marea sărbătoare a Învierii. Pentru această sărbătoare, nevestele cele tinere şi fetele îşi pregătesc cămăşi noi. În unele părţi ale ţării, se cere ca întreaga cămaşă să fie ţesută şi cusută în timpul postului celui mare. În Macedonia există o datină, ca fetele să-şi coase cămaşa când iese luna nouă înainte de Paşti, căci atunci sărbătoarea Paştilor va fi cu belşug şi toamna bogată în bucate.

Tarabă cu ouă de Paști - 1934

Printre obiceiurile de Paşti, în Moldova se mai menţine şi coptul pascăi. Iată cam care ar fi originea acestui obicei: Isus Christos, înainte de a fi prins şi răstignit pe cruce, zise apostolilor săi, care până atunci mâncaseră pâine nedospită şi nesărată, în decursul Paştilor, că de aici înainte la acea sărbătoare vor mânca copturi dospite şi sărate. Cozonacii, mai ales în forma lungăreaţă, se fac de Paşti pentru a aminti de sicriul în care a fost aşezat trupul Mântuitorului. La ospăţul de Paşti un loc însemnat îl ţine mielul fript, care trebuie sfinţit împreună cu pasca şi cu ouăle roşii în ziua de Paşti. În unele locuri, pe la oraşe mai ales, unde e greu să se ducă un miel întreg la sfinţit, credincioşii fac un mieluţ de unt, pe care-l sfinţesc şi pe care-l pun în mijlocul mesei de Paşti. În Banat este datina, ca rămăşiţele şi oasele mielului sfinţit să fie îngropate la poalele unui măr sau păr sănătos, anume ca toată familia să fie în tot timpul anului ferită de boli.

De obiceiul ouălor roşii se leagă cele mai multe legende şi credinţe. Una dintre cele mai frumoase ar fi următoarea: Maica Domnului, chinuită de martiriul pe care-l suferea fiul ei Isus, răstignit, se duse cu un coş plin cu ouă, pe care vru să’l dea păzitorilor, pentru a-i îndupleca să înceteze cu torturile. Aceştia, în loc de milă, îl batjocoriră şi mai tare pe Isus; în loc de apă îi deteră oţet şi urzici ca să-şi astâmpere setea. Maica Domnului văzând acestea, puse coşul cu ouă la picioarele crucii şi începu a plânge în hohote. Sângele care picura din rănile sfântului răstignit căzu peste ouăle de la poalele crucii, împestriţând unele şi umplând pe celelalte atât de tare, încât păreau că ar fi fost vopsite.

- De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii şi împestriţate ca să vă aduceţi aminte de răstignirea mea – a zis Isus, văzând cele întâmplate.

După ce a înviat Mântuitorul, Maica Domnului a fost cea dintâi care a făcut ouă roşii, pe care le împârţia de bucurie la toată lumea, anunţându-le fericirea ei prin cuvintele:

- Christos a înviat.

Ouăle roşii nu sunt deci altceva decât simbolul vărsării de sânge pentru răscumpărarea neamului omenesc de păcat. Petecul de cârpă cu care s'au şters ouăle de culori şi de ceară, nu se aruncă, nici nu se arde. Femeile credincioase îl pun în blidul cu pască, şi-l duc împreună au acesta la sfinţit. Apoi îl păstrează şi în timpului anului afumă cu această cârpă pe cei ce suferă de dinţi, urechi, roşeaţă, bube sau pentru a lecui vitele.

Miei de vânzare (1934)

Sosind Paştile, sătenii, atât cei ce merg la Înviere, cât şi cei care rămân acasă, se spală într'un lighean în care, pe lângă apă proaspătă au pus şi unul sau mai multe ouă roşii şi câţiva bani de aur sau de argint. Oul trebuie să-i facă uşori, roşii şi sănătoşi ca oul, iar banii să le aducă mulţi bani şi să-i facă curaţi ca aurul sau ca argintul. De ciocnitul ouălor se leagă credinţa că toţi cei care ciocnesc unul cu altul, se vor vedea şi pe lumea cealaltă. Unele femei obişnuiesc să păstreze găoacele frumos vopsite ca pe o podoabă în casă. Circulă însă şi superstiţia că în această găoace s'ar ascunde dracul. În Bucovina, ouăle roşii pe care le-au ciocnit de Paşti se folosesc în timpul anului ca leac contra muşcăturilor de şarpe iar altele la farmece de dragoste.

Alt obicei observat cu stricteţe de Paşti este acela al scăldatului. Tot românul caută ca Învierea să-l găsească curat sufleteşte şi trupeşte. Fetele şi nevestele merg în Dumineca Floriilor, în Joia Mare şi în ziua de Paşti dis-de-dimineaţă de se scaldă în râu, ca să fie drăgăstoase în timpul anului. În acelaşi timp se spală şi de farmecele şi de urâciunile care le-au fost aruncate de duşmani. În Bucovina fetele spală în noaptea de Paşti mai întâi, cu apă neîncepută, limba clopotului, apoi cu aceeaşi apă se spala în ziua de Paşti pe obraz, ca să fie frumoase în timpul anului şi precum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică aşa să alerge şi feciorii la dânsele. În săptămâna Paşti, se zice că porţile raiului stau deschise, iar ale iadului închise. Cine moare în această săptămână se zice că merge de-a dreptul în rai. Nu numai cel ce moare, dar şi cel ce se naşte în zi de Paşti, mai cu seamă când se trag clopotele, e privit ca un om norocos pentru toată viaţa.”

Sursa: articolul “Datine și credințe de Paști” – semnat “Lc” – revista “Ilustrațiunea română” – numărul special de Paști din anul 1934 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

Citește mai mult... »

Noaptea Anului Nou și măritișul

Noaptea în care se face trecerea de la Anul vechi la Anul Nou - Revelionul de astăzi – purta în vechime denumirea de „Îngropatul anului”. Această noapte aflată la cumpăna dintre ani a fost considerată întotdeauna un timp al luptei inevitabile dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte. „De aici credinţa că la răscrucea dintre ani, şase zile înainte şi şase după, au o semnificaţie specială, cerurile se deschid, sufletele morţilor se întorc pe pământ, animalele vorbesc, duhurile rele colindă prin lume şi multe, multe altele se întâmplă în credinţele existente şi la alte popoare.” (Julia Maria Cristea – “Sărbători, tradiţii, ritualuri, mituri...”). Noaptea care precede ziua de Sf. Vasile este însă și una a “prorocirilor în legătură cu măritișul”. Într-un articol publicat în anul 1938 în revista “Realitatea Ilustrată”, reporterul Alex F. Mihail descrie – cu umor – câteva dintre aceste vechi obiceiuri:

Al zecelea par

„În noaptea Sfântului Vasile, la miezul nopții, când prin orașe se destupă cu zgomot sticlele de șampanie, fetele de la țară se duc la gard și numără cu ochii închiși zece pari. Pe cel de al zecelea îl leagă cu un fir roșu. Dacă acest par este drept și neted, atunci fata va găsi un flăcău voinic și frumos. Iar dacă e strâmb și noduros, bărbatul va fi urât și mojic. Alte fete se duc în livadă și – tot cu ochii închiși – leagă un fir roșu în jurul unui pom, ales la întâmplare. După cum e pomul, frumos sau urât, plin de zăpadă sau mai scuturat, tot așa va fi și viitorul bărbat, chipeș sau pocit, bogat sau sărac. Prin orașe e însă mai greu să găsești garduri cu pari și livezi. Totuși, dacă veți citi acest reportaj până la sfârșit, veți găsi câte ceva interesant chiar și pentru bucureștence...”

Busuiocul revelator

„Pe când băieții pocnesc zgomotos din bice și fac să răsune buhaiul, pe când se aud chiuiturile prin sat: “Mânați măi! Hăi! Hăi!”, fetele pornesc pe furiș cu ulcioarele la fântână. Ele duc și busuioc, pe care îl pun în jurul ghizdului sau cu care împodobesc cumpăna puțului. Fata care-i cuminte și cinstită, făcând așa, va visa pe flăcăul care-i este ursit.”

Cele 12 oale

“Tot în noaptea de Sf. Vasile, o nevastă de curând măritată, pune sub pat 12 oale cu gura în jos. Sub fiecare oală așează câte ceva: puțină sare, o bucățică de pâine, cărbune, piper, un ban sau o oglinjoară, puțin câlți și așa mai departe. Fiecare fetișcană saltă câte o oală. Dacă găsește sub oală cărbune, se va mărita cu un țigan. Piperul prevestește un bărbat arțăgos, banul de argint un bogat, câlțul un bătrân, oglinjoara un făt frumos, păhărelul de vin un bețiv, pieptenele un prost, în fine, boabele de grâu pe un bărbat harnic și isteț.”

Timpul măritișului

“Dar nu-i destul ca fetișcana să-și cunoască ursitul. Ea arde de dorința de a se mărita cât mai repede și ar trebui să știe când se întâmplă asta. Pentru a-și satisface curiozitatea, foarte îndreptățită de altfel, tânăra țărăncuță intră în grajdul vitelor, la miezul nopții, în noaptea de Sf. Vasile și lovește cu piciorul unul dintre boii pe care-i găsește culcați. Dacă animalul se ridică la prima lovitură, fata se va mărita în același an. Dacă boul se ridică la al doilea îndemn, atunci nunta se va face la anul. Dacă însă e nevoie de mai multe lovituri, atunci asta înseamnă o mâhnire foarte mare, căci vor trece mulți ani până se va ivi mult așteptatul tovarăș de viață.”

Valurile… vieții

“Iată însă un obicei pe care îl au și târgovețele: în noaptea Sfântului Vasile, fata pregătește un lighian cu apă în jurul căruia lipește fâșii de hârtie cu numele tuturor băieților pe care îi cunoaște, urâți, frumoși, bătrâni, tineri, bogați, săraci, proști sau isteți. Într-o coajă de nucă așează o lumânărică mică de ceară, punând totul, cu băgare de seamă, deasupra apei din lighian. Când ceasul arată ora 12 și se socotește că s-a născut Anul cel Nou, atunci fata aprinde lumânărica, închide ochii și face cu mâna valuri în lighian. Apoi deschide ochii. Coaja de nucă saltă încolo și încoace, aprinzând în treacăt una dintre fâșiile de hârtie. Pe capătul celălalt al hârtiei, care atârnă afară peste lighian, fata poate citi numele viitorului ei soț. Dacă în noaptea de Sf. Vasile e vreo șezătoare, fiind de față tineri și fete de măritat, atunci o nevastă tânără așează în lighian mai multe coji de nucă cu lumânărele. Fiecare are un bilețel pe care e scris câte un nume de băiat sau de fată. După cum se întâlnesc cojile de nucă pe valurile din lighian, se pot face prezicerile pentru viitor.”

Ceara vrăjită

“Prin unele părți ale țării, fata care vrea să-și afle viitorul toarnă ceară topită, la miezul nopții, într-un lighian cu apă. Ceara ia diferite forme, care privite și cercetate amănunțit a doua zi, în zare, la fereastră, pot arăta chipul ursitului sau diferite prorociri despre viitoarea căsnicie. Tot așa se poate turna și plumb topit: candidata la măritiș, șezând pe scaun, ține pe cap un lighian plin cu apă, iar o tânără nevastă varsă în lighian plumbul care ia diferite aspecte fantastice.”

În final, mă întreb și eu asemeni reporterului interbelic al „Realității Ilustrate” - Alex F. Mihail: „Arătând obiceiurile de mai sus, am sau nu dreptul la recunoștința duduilor de măritat?...”

Sursa:

- articolul “De Anul Nou fetele vor să afle când și cu cine se vor mărita” – semnat Alex F. Mihail – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” din 27 decembrie 1938

Citește mai mult... »

Foaie verde de pelin…

Pelinul, asemeni usturoiului, busuiocului sau mătrăgunei, era una dintre plantele cele mai des folosite de români pentru a alunga spiritele malefice, pentru a descânta sau pentru a vindeca diferite boli. Pelinul erade asemenea folosit su succes în medicina populară pentru îndepărtarea frigurilor: când pelinul este “verde și mustos”, babele pricepute “iau nouă fire de pelin, le pisează bine, le pun în horincă și, când frigurile îi scutură, bolnavii beau horincă de aceasta și se zice că frigurile îndată-i lasă.” Același leac era folosit pentru a trata și “alte boli din lăuntru”. Uneori pelinul se punea în vin, iar vinul-pelin obținut se folosea pentru tratarea “vătămăturilor”. Pelinul era întrebuințat și pentru a alunga durerile de cap: “când te doare capul și te afumi cu pelin cules la Rusalii, îți trece”. Tinerele fete foloseau apa de pelin era pentru “subțierea obrazului”. Gospodinele puneau rămurele de pelin în așternuturi pentru că: “purecii neputând suferii mirosul cel greu și îmbătător al pelinului fug și astfel scapă oamenii de mâncărimea lor.” O veche doină din Transilvania spunea că:

"Pelin beau, pelin mănânc,

Pe pelin seara mă culc;

Dimineața când mă scol

Cu pelin pe ochi mă spăl."

Ceaiul de pelin este folosit chiar și astăzi pentru tratarea durerilor de cap şi pentru scăderea febrei. De asemenea arsurile, rănile sau tăieturile pot fi tratate cu ceai de pelin, datorită proprietăţilor sale antiseptice. Acest ceai este de asemenea folosit în tratamentul unor tulburări gastrice precum balonarea, flatulenţa, indigestia, lipsa poftei de mâncare sau în formele uşoare de gastrită.

Românii aveau credința că pelinul are proprietăți magice. Despre rămurelele de pelin se credea că “au puterea” de a alunga spiritele rele, precum Vântoasele sau Frumoasele, Rusaliile sau pe Cel-rău, ființe magice care “stricau vitele” și care “luau oamenii care n’au ținut cum se cuvine sărbătorile”. Pentru a se proteja pe sine și pe cei apropiați, dar și vitele din gospodărie, româncele “iau mai multe rămurele de pelin, dintre care o parte le leagă și mai cu seamă pruncilor la cheutoarea cămășii, o parte o pun și o poartă în sân”. De asemenea femeile ungeau vitele din gospodărie cu pelin pentru ca spiritele cele rele  “să nu se mai poată apropia de oameni sau de vacile cele mulgătoare ale acestora ca să le facă vreun rău”. Pelinul eeste probabil cea mai amară dintre plantele cunoscută pe la noi. “Prin urmare poporul nostru, care multe și nenumărate neajunsuri, neplăceri, nevoi, batjocuri și maltratări au avut să sufere din partea străinilor, n’a știut nici n’a putut afla altă plantă mai amară cu care să asemene casa străinului, ca Pelinul... “. Și atunci, când românii care își părăseau meleagurile natale își simțeau inima cuprinsă de jale, făceau referire la pelin în cântecele lor:

"Că străinu-i tot străin

Ca și mursa de pelin,

Dulce-i mursa de zahar,

Dar pelinu-i tot amar,

Și străinu-i tot dușman

Și la inimă tiran.

N’a fost frate, nici va fi,

Pân ce lumea va trăi

Și soarele va luci!"

Mamele rămase acasă își cântau dorul de copiii plecați în lume pomenind tot amarul pelinului:

"Foaie verde de pelin,

Mi-a plecat puiul de Luni,

Mi-a lăsat dorul prin pruni

Și dragostea prin alun,

N’am batistă să le-adun!”

Tocmai de aceea, pelinul era folosit în descântece pentru alungarea dorului de casă. Babele descântătoare luau nouă pietre de râu și nouă rămurele de pelin pentru a descânta de dor:

"Cum spală apa toate pietrele,

Așa să spele și dorul de la cutare,

 (se spune numele celui decântat).

Cu pelinu-i împelinat,

Cu pietrele îi împietrit,

Și cutare-i potolit!"

Surse:

Simion Florea Marian – “Botanica poporală română - Pelinul” – “Amiculu Familiei” numerele din 8 februarie/20 ianuarie 1881 și 22 februarie/6 martie 1881;

Gr. G. Tocilescu – “Materialuri folkloristice” – Tipografia “Corpului didactic” C. Ispăsescu și G.R. Bătănescu – București – 1900.

Citește mai mult... »

Samca (poveștile unui spirit necurat)

Între personajelor malefice ce aparțin mitologiei populare românești, Samca ocupă un loc aparte. Românii descriau în cântecele și în descântecele lor acest spirit necurat astfel: ”cu chip de femeie în pielea goală, cu capul despletit și foarte sborșit, cu părul până’n călcâie, cu țâțele până la genunchi, cu ochii ca stelele, cu mâinile de fier, cu unghii la mâini și la picioare lungi și ascuțite ca andrelele sau încârligate ca secerile și cu limba de foc.” Samca se mai arăta însă oamenilor și “în chip de porc grozav de mare și fioros, apoi în chip de ogar sau de câine cu dinții rânjiți, în chip de mâță belită cu ochii înholbați și înfocați, în chipul unei chei de ușa cu ochii boldiți și cu gura căscată și foarte urâtă sau în formă de cioară, șoarec, muscă sau păianjen.” (1)

Relele pe care le făcea Samca - conform credințelor populare - erau înspăimântătoare. Ea chinuia femeile în ceasul nașterii, omorându-le câteodată: “Samca de multe ori se arată chiar și femeilor ce zac în patul nașterii, pe care le înspăimântă și le frământă, le torturează și smintesc, până ce și dintr’acestea de cele mai multe ori mor îndată ori rămân pentru totdeauna schimonosite și neputincioase”. Tot Samca era responsabilă de moartea copiilor nenăscuți sau de îmbolnăvirea gravă a pruncilor nou-născuți sau încă mici: “Copiii, pe care-i înspăimântă sau îi cuprinde acest spirit necurat, se zice că încep tare să plângă, și atâta plâng până ce leșină și tot corpul lor li se’nvinețește, încât gândești că sunt morți.” Arătarea Samcei aducea copiilor mici spasme (“unii copii care sunt cuprinși de acest spirit capătă un fel de cârcei la stomac”) sau crize de epilepsie (“alții se întind din toate încheieturile, înhoalbă ochii, fac spumă la gură și schimbă fel de fel de fețe”). (1)

De relele pe care le putea face un astfel de spirit necurat nu te puteai apăra decât prin rugăciune: româncele aveau obiceiul de purta în permanență la ele o rugăciune adresată Sf. Arhanghel Mihail scrisă pe un petec de hârtie, “de îndată ce purced însărcinate și până după ce nasc”. Rugăciunea trebuia să fie scrisă de un bătrân, pentru că acestuia Samca nu putea să îi facă nici un rău.(2) Tot pentru a se apăra de Samcă, prin unele locuri, românii aveau obiceiul de a scrie pe un perete al casei toate cele 19 (sau 25) nume sub care era cunoscută: “1. Avestița, 2. Nadarca, 3. Salomia, 4. Nacara, 5. Avezuha, 6. Nadariea, 7. Salmona, 8. Paha, 9. Puha, 10. Grapa, 11. Zliha, 12. Nervuza, 13. Hamba, 14. Glipina, 15. Humba, 16. Gara, 17. Glapeca, 18. Tisavia, 19. Pliaștia”. Pentru a  evita venirea acestei “aripi a Satanei” pe la gospodării, numele ei nu era pomenit niciodată seara în casele în care erau copii mici. (2)

Românii credeau că bolile căpătate de “cei trudiți de Samcă” putea fi gonite cu ajutorul descântecelor. De aceea apelau la “femeile pricepute în a face descântece”. Acestea pregăteau de cele mai multe ori o “scăldătoare din planta Samca sau Samcutia (notă: scai albastru sau scai vânăt) în care scaldă apoi pe copii sau pe cei bolnavi”. Dacă acest leac nu însănătoșea bolnavul descântătoarea lua “untură și excremente de porc negru, găinaț de cocoș negru, tamâc, dohot (păcură) și din plante: usturoi (ai), iarbă mare, leuștean și samcă și pe toate obiectele acestea le pun la un loc într’o tigaie de lut să se prăjească la foc, iar pe când se prăjesc le mestecă bine. După ce s’au prăjit de ajuns, ung cu amestecătura aceasta copilul bolnav de Samcă, începând de la creștetul capului de către urechea dreaptă, în jos peste piept până la vârful degetului de la piciorul stâng, apoi din creștetul capului de către urechea stângă peste piept până în vârful piciorului drept. Tot în acest chip și pe spate.” La final femeile făceau câte o cruce în fiecare colț al casei.(2) Acest ritual era însoțit de rostirea unui “descântec de Samcă”, asemeni celui publicat de Gheorghe Tazlăuanu în anul 1943 în culegerea de folclor “Comoara neamului” (vol.VIII):

“Plecând femeia (cutare) Duminică la sfânta biserică, Căci era zi de sărbătoare, Cu pruncul a născătoare. Și la mijloc de cale, La mijloc de cărare, S'a întâlnit cu Satan ăl mare, Călare pe un taur, În mână cu biciul de balaur. Cu biciul a pocnit Și trei draci au venit, Pe (cutare) au apucat-o, De mijioc au luat-o, Sus au asvârlit-o, În pământ au trântit-o, În deșert au izbit-o, Și copilul neîmplinit, Ea că l-a făcut, Și nimeni n'a văzut-o, Și nimeni n'a auzit-o,

Numai Maica Domnului, Din înaltul cerului, Care'ndată a venit Și la (cutare) femeie i-a poruncit Degrabă la descântătoare să se ducă Și carte pe piele i-a făcut Cu litru de sânge a iscălit, Pe Satan l-a afurisit, Ca din copil să iasă, Și peste nouă mări să treacă Acolo să trăiască, Acolo să-și văcuiască, Iar copilul va crește, Ca voinicul din poveste, Frumos ca spuma laptelui, Nalt ca bradul muntelui.”    Din gura descântătoarei Elena lancu, Tescani-Bacău.(3)

Surse:

(1) Simion Florea Marian – articolul “Mitologia daco-romană - Samca” – publicat în revista “Amiculu Familiei”- numerele din 9/21 martie 1880 și 23 martie/4 aprilie 1880

(2) Tudor Pamfile – “Mitologie românească - Dușmani și prieteni ai omului” – Editura “Librările Soccec&Comp.” - 1916

(3) Gheorghe I. Tazlăuanu – “Comoara neamului, vol. III – Descântece” – Imprimeriile “Văcărești” - 1943

Citește mai mult... »

Usturoiul în descântece, farmece şi vrăji

Usturoiul - sau aiul după cum mai este numit prin Banat şi Transilvania – este una dintre plantele cele mai des folosite de români pentru a se lecui de boli, pentru pentru alungarea spiritelor necurate sau pentru  “prinderea” farmecelor, a descântecelor sau a vrăjilor. Este întrebuinţat în aceste scopuri atât usturoiul de toamnă cât şi cel de vară. “Femeile ştiutoare” îl folosesc însă cu precădere pe cel de toamnă pentru a face vrăji sau pentru descântece.

Usturoiul şi spiritele necurate

“Usturoiul, după credinţa Românilor, e cel mai bun mijloc de apărare nu numai în contra boalelor lipicioase ci şi a spiritelor necurate, precum sunt: Strigoii şi Strigoaiele, Moroii şi Moroaiele, Solomarii şi Vântoasele. Drept aceea în serile spre Sân-Vasile, Sân-Gheorghe sau Sânt-Andrei, când se zice că umblă mai tare spiritele necurate, cu deosebire Strigoii, pe la casele şi grajdurile oamenilor, apoi în sâmbăta Săptămânii mari, când vin Vântoasele, românii ung în tot anul cu usturoi în forma crucii uşile şi uşorii, ieslele şi obloanele grajdurilor şi vitele ce locuiesc într'ânsele, mai ales vacile de muls, la pulpă şi printre coarne. De grajdurile şi de vitele care s'au uns astfel cu usturoi şi cu păcură sau dohot, nu se pot apropia spiritele necurate ca să le facă vreun rău.”

“Ungurean cu suman scurt,

Moghior, Moghiorlan!

Nu şedea'n Moldova mult

Moghior, Moghiorlan!

Şi te du în ţara ta

De-ţi mănâncă slănina,

Şi-ţi fă casă pe gunoi

Şi-o freacă cu usturoi

Ca s'o aperi de strigoi.”

Strigoii şi solomonarii nu suportă mirosul de usturoi şi “numai dacă le vine mirosul lui la nas fug încotro apucă”. De aceea, pentru a îndepărta din preajma lor spiritele rele sau bolile, în aceleaşi zile, românii se ung cu usturoi chiar pe ei înşişi. Un obicei interesant se întâlnea prin Bucovina: atunci când mergeau desculţi la cules de mure sau de zmeură, oamenii îşi ungeau cu usturoi tălpile picioarelor “ca să nu îi muşte şerpii.”

Usturoiul şi bolile

Utilizarea usturoiului în scop profilactic este şi astăzi o practică uzuală. În vechime însă întrebuinţarea lui era mult mai răspândită. Se ştia că “în timp de epidemii e bine să afume omul casele cu fâştiul şi babiile usturoiului de toamnă (notă: tuleiul usturoiului de toamnă împreună cu măciuliile care conţin semiţele); atunci nu se poate apropia de dânsele nici un rău. Când bântuieşte holera, românii moaie usturoi în oţet şi se freacă cu dânsul peste tot corpul. În timpul din urmă, de când difteria sau  „boala de grumaz", după cum o numeşte poporul, a început a secera şi'n Bucovina o mulţime de vieţi tinere, româncele înşiră pe-o aţă babii de usturoi (notă: măciuliile cu seminţe de usturoi) şi le anină copiilor la grumaz. Ele cred că de copilul care le poartă nu se apropie difteria sau cel puţin copilul nu se poate umple aşa degrabă de acesta boală urâciosă şi periculosă.” Usturoiul era folosit pentru vindecarea unei game largi de boli. Vă voi spune acum doar că “dacă cineva avea vreo bubă pe trup, descântătorea bânăţeană punea praf de puşcă şi ai (notă: usturoi) la inima bolnavului şi după aceasta îi descânta de „bubă".

Usturoiul şi descântecele

Usturoiul de toamnă era folosit de descântătoare într’o multitudine de ritualuri magice. O să vă descriu acum două dintre aceste practici, care se făceau pentru vindecarea celor “pociţi pe timp de noapte” şi pentru vindecarea celor “cuprinşi de ceas rău”: “Dacă vreun om e pocit în timp de noapte, adică are „pocitură de noapte", descântătoarea, care voieşce să-l vindece ia un fir de usturoi şi străpungându-l pe toate părţile cu vârful unui ac descântă zicând:

De la casă, De la masă, N.(se spune numele celui descântat) s;a sculat Şi s’a luat Sănătos Şi voios, Pe cale Şi cărare. Când a fost la mijloc De cale Şi cărare, Pe N. l’au întâlnit: Nouă Strigoi, Nouă Moroi, Nouă Strigoaie, Nouă Moroaie, Nouă diochitori, Nouă pocitori.

Şi cum l’au întâmpinat Prin inimă l’au săgetat, În pat de moarte l’au culcat, Bun de nimica l’au lăsat. N. a prins a se văita Şi a se văera. Nimeni nu l’a auzit, Nimeni nu l’a văzut, Cum se văieta, Şi cum se văera, Fără Maica Domnului Din poarta cerului… Ea l’a auzit, Ea l’a văzut, De mâna dreapta l’a luat Spre soare l’a înturnat, Sănătate’n trup ia dat.

După ce rosteşte cuvintele acestea şi străpunge cu vârful acului căţelul de usturoi, cu o parte a căţelului descântat şi străpuns descântătorea unge pe omul cel pocit peste tot trupul, iară cealaltă parte i-o dă s'o mănânce. Unele descântătore, voind a vindeca un om pocit, iau trei sau nouă căţei de usturoi şi-l pisează bine până ce se face dintr'ânşii mujdei, cu care ung pe omul pocit. Dar înainte de aceasta îl descântă de pocitură, dacă ştie; în caz contrar îl unge şi fără descântec şi se zice că bolnavului îi trece boala de care este cuprins. După alte descântătoare omul pocit se descântă mai întâi de pocitură şi după aceea se unge cu un căţel de usturoi, iară pe altul îl mănâncă. Apoi se pune în pat, se'nveleşte bine şi dormind un răstimp se vindecă. Când se scoală i se pare că nu-i cel de mai nainte.”

Pentru vindecarea bolnavilor de “ceas rău“ se folosea de asemenea cu precădere usturoiul de toamnă. Descântătorea, care vroia să vindece pe cel cuprins de „ceas rău", lua un căţel de usturoi şi îl descânta astfel pe cel bolnav:

“Nouă voinici ne’nsuraţi Pe nouă cai învăţaţi Au încălecat Şi la drum au plecat, Din pinteni galbeni zurăind, În spete drepte tăind, Tot tăind Şi încercând, Ceas greu, Ceas rău, Din faţa obrazului, Din creierii capului, Din inimă, De sub inimă, Din ciolane,

De sub ciolane, Din ficaţi, De sub ficaţi, Din carne, De sub carne, Din toate ciolanele, Din toate’ncheieturile… Nouă fete despletite Cu paharele umplute, Pe N. să îl părăsiţi În ăst ceas să vă despărţiţi În munţi pustii să vă duceţi Acolo să şedeţi, Acolo să locuiţi, Şi-acolo să vieţuiţi.”

Se credea că după ce zicea descântătoarea spunea aceste versuri şi după ce ungea bolnavul de „ceas rău" cu usturoiul descântat de tot corpul acesta îşi va reveni foarte repede.

Usturoiul şi vrăjile

O plantă cu calităţi miraculoase precum usturoiul nu putea să nu fie folosită şi în practicile vrăjitoarelor: “Adeseori am auzit istorisindu-se că se află o mulţime de oameni răutăcioşi şi mai ales femei care prinzând ură asupra cuiva sau crezându-se a fi urâţi şi pismuiţi de către cineva, caută fel de fel de mijloace ca să se desbăreze de aceasta ură şi pizmă şi s'o'ntoarcă înzecit asupra respectivului. Unii dintre aceşti oameni iau lut din urma contrarilor lor şi prin diferite vrăji sau prin alte mijloace caută să le facă rău, să-i nefericească. Alţii aruncă în calea contrarilor lor diferite necurăţenii vrăjite şi dacă din întâmplare aceştia calcă în ele se umplu de bube rele, de fapt şi de câte altele de care nu se pot curăţi ani întregi. Cum se face aceasta, se vede din cele următoare: Omul rău ia trei fire de usturoi de toamnă, nouă fire de piper, trei sau nouă fire de tămâie, precum şi o mulţime de necurăţenii, ale căror nume nu mă iartă buna cuviinţă a le'nşira aici. Pe toate acestea, cum însereză, le pune în mijlocul casei. Apoi ia o mătură şi măturând casa din toate părţile, ungherele şi cotloanele asupra acestor obiecte, vrăjeşte zicând:

Eu mătur ura 

Şi făcătura,

Şi urgia

Şi pizmuirea,

Şi datul,

Şi faptul,

Din toate părticelele,

Din toate unghiurelele, 

Din toate colţurelele,

 Din toate gozurelele…

Toată ura

Şi făcătura,

Toată urgia,

Şi pizmuirea,

Tot datul

Şi faptul

 Pe capul celui ce mi-a făcut

Şi mi-a dat

Toată urgia înapoi i-am înturnat! 

După ce rosteşte cuvintele acestea, strânge toate măturăturile dimpreună cu obiectele amintite într'un petec de pânză, care e mai murdar, mai urît şi mai cotrenţos. Apoi se duce cu dânsele şi le aruncă în calea contrarului ei adevărat sau presupus. Vrăjitorea crede că dacă contrarul ei va călca în ele, îndată se molipseşte, se umple de diferite bube rele, se inbolnăveşte şi numai prin ajutorul altei vrăjitoare se poate curăţi şi vindeca. Iară cel ce le-a aruncat se curăţă.

De toată ura

Şi făcătura,

De toată urgia

Şi pismuirea,

De tot datul

Şi faptul

Şi rămâne curat

Şi luminat

Cum D-zeu l'a lăsat.”

Sursa:  articolul “Usturoiul la poporul român” – semnat S. Fl. Marian – publicat în revista “Albina Carpaţilor” – numărul din 15 mai 1880.

Citește mai mult... »