Din tainele mătrăgunei

Credințele existente în cultura multor popoare, păstrate din antichitate și până astăzi, acordă mătrăgunei “o putere de farmec” cu totul aparte. Se credea pretudindeni că această plantă, considerată a fi “o ființă mijlocitoare între om și plantă”, putea “să dea vrăjitoarelor stăpânire asupra sufletului”. Mătrăguna este cunoscută la noi și sub denumirile de Doamna codrului, Doamna mare, Cireașa lupului, Mătrăgună-iarbă-bună, Împărăteasa buruienilor, Mătrăgiune, Floarea codrului sau Nădrăgulă.

Ion Simionescu, profesor al Universității din Iași în perioada interbelică, caracteriza astfel mătrăguna în studiul “Din tainele florilor” publicat în anul 1923: “Mătrăguna, poate cea mai otrăvitoare plantă de la noi, e tipul unei asemenea făpturi care leagă frumusețea florilor, cu otrava cea mai rea, în seama căreia poporul nostru, ca și alte popoare, îi pune atâtea, încât e denumită Împărăteasa buruienilor, Doamna mare. E una din plantele în adevăr cu port mândru, cu frunze late, cu flori mari, colorate violet-purpuriu, dar mai cu seamă cu fructele ca niște cireșe, negre, rotunde, cu pielița întinsă. E însă plină de otravă; rădăcina e otrăvitoare, ca și frunzele și fructele. Prinprejurul ei celelalte plante pot să fie rupte, păscute. Ea stă întreagă, în haina-i mândră, fără frică.”(1)

 

Rădăcini de mătrăgună

Otrava deosebit de puternică pe care o conține mătrăguna nu e însă singura explicație pentru locul important acordat acesteia în ritualurile populare: “curioasa asemănare cu un om, în cele mai felurite poziții, pe care o are rădăcina de mătrăgună, lasă frâu liber imaginației și superstițiilor, de mai multe ori seculare. Privind rădăcinile de mătrăgună pe care natura s'a jucat, dându-le chipul și înfățișarea omului, cei vechi i-au atribuit o personalitate omenească, putința de a face binele sau răul, ca și o influență hotărâtoare în viața cuiva.”(2)

Importanța acordată mătrăgunei reiese din toate ritualurile care o aveau ca eroină principală pe această adevărată  “Împărăteasă a buruienilor”: „Vânzătorii de adevărate mandragore (pentru că există și mandragore false, fabricate cu rădăcini de trestie, sau altele, și silite să ia forma omenească) refuză să destăinuiască ritualul cu care desgroapă rădăcinile. Se tem de o răzbunare supranaturală, iminentă și îngrozitoare. În evul mediu, când cineva descoperea o astfel de rădăcină, trăgea în jurul ei trei cercuri concentrice cu sabia, lega un capăt al rădăcinei de un câine și făcea astfel ca animalul să tragă rădăcina din pământ. Mandragora ieșea la suprafață cu un geamăt și câinele murea pe loc...” (2)

Rădăcini de mătrăgună - fotografii din "Ilustrațiunea Română" - 17 februarie 1937

La români, ritualul de dezgropare a rădăcinilor de mătrăgună era de asemenea unul cu totul special:

“Adevărate procesiuni se fac pentru a-i scoate rădăcina în seama căreia se pun minuni. De se culege pentru a înnebuni pe cineva, babele care scot rădăcina trebuie să se desbrace, la locul unde crește mătrăguna; își despletesc părul, făcând fel de fel de schimonosiri și mișcări ca un nebun. Când dimpotrivă se descântă pentru dragoste cu ea, procesiunea e alta. Trebuie o zi potrivită, înainte de Rusalii, pe noapte cu lună plină. Femeia, îmbrăcată cu cămașă curată, o sapă, îi dă pâine sau mămăligă, pentru ca în schimb să îi dea leacul Sfinției-Sale; apoi se pune să fiarbă în oală nouă, cu apă neîncepută, adusă din trei izvoare. O întreagă procedură, moștenire din vremurile adânci, când dorințele se căutau în minuni, cerute cerului ori pământului.”(1)

Uneori, mătrăguna dezgropată conform acestor ritualuri cu totul speciale era răsădită în apropierea casei, crezându-se că aduce noroc gospodăriei și că ajută fetele nemăritate să își găsească ursitul:

“Multe fete, ba, după cum mi s'a spus şi după cum am văzut şi eu singur, în vr'o câte-va locuri, chiar şi unele neveste aduc câte un corciu de Mătrăgună şi-l resădesc în grădină, ca la caz de trebuință să le fie la'ndemână. În cazul acesta se sapă Mătrăguna în ziua de Ispas (Înălţarea Domnului) de dimineaţă până a nu răsări soarele şi tot în această dimineaţă se resădeşte în faţa casei despre miază-zi şi mai ales în dreptul ferestrelor, menindu-se pentru norocul unui om anumit, care are a locui în aceiași casă, sau pentru care s'a săpat din pădure şi s'a adus. De casa, la care se află buruiana aceasta, se zice că totdeauna se ţine norocul, deci e bine să fie la toate. Cum că multe fete o seamănă prin grădinile lor cu scop ca să fie iubite şi mai alese decât altele, ba cum că unele o păstrează în oale chiar şi peste iarnă se poate vedea şi din următoarele versuri:

Mătrăgună de sub pat

Toată iarna te-am udat,

Şi tu nu m'ai măritat.

Firea-i floare blestemată,

Să nu-nverzești niciodată

Că nu m'ai făcut nevastă!

Cum se soroceşce şi se sapă Mătrăguna, când îşi face vre’o fată de dragoste, tot aşa trebuie să se sorocescă şi când are să fie resădită în grădină. Iar aici trebuie ţinută în cea mai mare curăţenie; la din contră, îndată se usucă şi piere.”(3)

O atenție specială era acordată mai ales rădăcinilor de mătrăgună păstrate în casă: “erau îmbrăcate cu veșminte de mătase înoite în fiecare lună, erau scăldate în fiecare Vineri în apă cu vin, li se dădea mâncare și băutură, iar în fiecare seară stăpânul casei nu se culca înainte de a fi salutat respectuos mandragora ce-i ocrotea căminul”.(2)

Principala utilizare a mătrăgunei era săvârșirea ritualurilor de aducere a dragostei: când făcea de dragoste se ducea fata la pădure, rupea mătrăguna cântând şi o purta cu sine; când făcea de urât, o rupea plângând şi o dădea flăcăului pe care îl fermeca ca să o poarte fără să ştie şi astfel “bine să nu-i fie”. Pentru că am adunat într-un alt articol câteva descrieri ale unor ritualuri de dragoste în care era “implicată” mătrăguna, nu voi reveni aici (citește aici articolul: Mătrăguna și dragostea). Aducerea ursitului nu era însă singura utilizare a mătrăgunei:

“Biblia pomenește mandragora ca remediu contra sterlității. Grecii și romanii o foloseau drept calmant și împotriva bolilor de ochi. Hipocrate, părintele medicinei, recomanda o fiertură de mandragoră celor frâmântați de gândul sinuciderii.”(2) Marele folclorist român Simion Florea Marian menționa într-un articol publicat în anul 1880 câteva dintre utilizările acestei plante în satele românești: “Mătrăguna serveşte româncelor şi ca medicament în contra frigurilor, a durerilor de măsele şi a sugelului. În cazul acesta încă se soroceşte cu pâine, sare şi rachiu, şi se aduce acasă cu curăţenie, ca şi pentru farmece. Cei ce au friguri, după ce-o sapă sau o rup, se leagă cu dânsa la cap, şi astfel de multe ori se vindecă; atâta e rău că acest medicament cam înnebuneşte pe cei ce-l întrebuinţează, dar nu după mult timp această neplăcere dispare. Dacă cineva are durere de măsele şi prin urmare se umflă foarte tare la fălci, să ia o frunză de Mătrăgună, să o ungă cu unsoare de gâscă şi să o lipească la umflătură, atunci - cui îi este de leac – îndată se vindecă. Mătrăguna e tot atât de bună şi la alte umflături, precum la sugel. În fine, se zice că această plantă e bună de nutrement pentru vite şi mai ales pentru vaci mulgătoare; din cauza ei vrăjitoarele nu le pot strica şi lua laptele.”(3)

 

Cumpăr rădăcini și frunze de mătrăgună...
anunțuri publicate în revista "Tribuna" - 1910

Nu cred că pot găsi o încheiere mai potrivită pentru acest articol decât cel scris de redactorul interbelic – rămas anonim din păcate - la finalul articolului său publicat în 17 februarie 1937 în revista “Ilustrațiunea Română”: „Credeți sau nu în proprietățile magice ale mandragorei, fiți siguri că în clipa când vă veți găsi în fața unei astfel de caricaturi umane, vraja ei vă va cuprinde negreșit și o veți visa în aceeași noapte, agitându-și membrele și șoptind cuvinte pe care în zadar veți încerca să le întelegeți. În vis, mandragora v'a prevestit viitorul...” (2)

  

Surse:

(1) studiul “Din tainele florilor” – Ion Simionescu – editura “Casa școalelor – Biblioteca de popularizare a științelor” București, 1923;

(2) articolul “Secretul mătrăgunei” – “Ilustrațiunea Română” din 17 februarie 1937

(3) articolul “Mătrăguna și dragostea la români” – autor Simion Florea Marian – “Albina Carpaților” din 31 ianuarie 1880

Citește mai mult... »

Ziua de Sfântul Ignat - datini, credințe, obiceiuri

Ziua de Sf. Ignat a fost întotdeauna cea mai tragică zi din viaţa porcilor, aceste simpatice şi nevinovate animale domestice. Sacrificarea lor în ziua de Sf. Ignat – această adevărată noapte a Sf. Bartolomeu în lumea porcină, după cum o numea în glumă George Ranetti – are o istorie mai veche decât am fi tentaţi să credem. Despre daci se ştie că sacrificau porci în ziua solstiţiului de iarnă pentru a hrăni Soarele cu carne, astfel încât acesta să prindă puteri şi să renască. Datorită acestei ofrande ziua începea să crească şi soarele îşi reintra în drepturi.

Legendele mai spun ca în noaptea de dinaintea Ignatului porcii se visează cu mărgele roşii la gât şi că li se arată Ignat, care le vesteşte cu următoarele cuvinte că vor fi sacrificaţi:

Porc gras,

O măciucă-n cap,

Şi te culcă lat!

De teama morţii care îi pândeste, porcii care nu sunt sacrificaţi de Sf. Ignat nu se mai îngraşă începând din aceasţă zi. Aceiaşi legendă mai spune ca de Ignat fiecare om trebuie să vadă sânge şi să zică:

Ignat, Ignat

Porc umflat!

De Ignat

De sacrificiul porcilor tăiaţi în această zi se leagă multe alte credinţe şi obiceiuri. Iată doar câteva dintre ele: „Sângele porcului tăiat în ziua de Ignat trece în popor ca un leac neîntrecut pentru o serie întreagă de boale mai ales atunci când porcul a fost negru. Mulţi adună sângele porcului negru într'o strachină cu mei. După ce se usucă, acest amestec de mei şi sânge este afumat şi măcinat. Eficacitatea lui ca leac la copii, contra spaimei, a guturaiului şi a halucinaţilor se îndeplineşte tocmai peste un an. Untura porcului tăiat de Ignat e folosită la vrăji sau ca leac la vite. În unele locuri, la ţară, se păstrează numai câte o bucată de carne de porc negru, care e sfinţită la biserică în ziua de Bobotează. Cu această bucată de carne îşi fac apoi oameni fricţiuni în părţile în care îi ţine vre-un junghi. Un mort, bănuit a fi strigoi, poate fi uns în acea zi cu untură de porc. În sicriul mortului se pune şi o cracă de măceş, pentru ca strigoiul să se încurce în spini  dacă totuşi ar reuşi să fugă din sicriu.

Victime interbelice de Ignat

Credinţa că pentru a fi ferit de boale trebuie neapărat să vezi sânge în ziua de Ignat, este foarte răspândită in popor. Cei ce nu au posibiltatea să taie tradiţionalul porc, sunt îndemnaţi de cei bâtrâni să taie măcar o pasăre; cu cât mai mare, cu cât vezi sânge mai mult, cu atât vei fi mai bine ferit de boale. Femeile nu au voie să lucreze în acea zi decât după ce au văzut sânge. Dacă n'au tăiat nici porc, nici pasăre, trebuie să împungă cel puţin creasta unei găini negre, pentru a-i vedea sângele. Apoi se pot apucă de muncă. Dacă nu îndeplinesc aceste datini, legenda spune că Ignat le urmăreşte până ce le înebuneşte şi mor. Ignatul îl ţin cu sfinţenie mai ales femeile însărcinate, ca să nască copii voinici. Nu trebuie lucrate în acea zi straie femeieşti - pentru ca femeia să nu geamă ca porcul.În sfârşit se mai spune că Ignat cere neapărat o victimă de ziua lui." (articolul „Ignat, Ignat, porc umflat” publicat în numărul de Crăciun din anul 1933 al revistei „Ilustraţiunea Română”)

Porc sacrificat prin electrocutare
 în perioada interbelică

Tristă şi înspăimântătoare zi, nu-i aşa? Dar tocmai pentru a nu încheia articolul într-o notă atât de sumbră o să vă invit să citiţi câteva versuri vesele, publicate de revista „Furnica”  în 18 decembrie 1908:

Citește mai mult... »

Sf. Nicolae: Fericirea ți-o aduce putința de a dăirui

În România, ca și în majoritatea celorlalte țări creștine, copii își lustruiesc cu sârg ghetuțele în seara ce precede ziua Sfântului Nicolae și așteaptă plini de înfrigurare cadourile ce le-au fost hărăzite. Sfântul Nicolae este sărbătorit de toți creștinii în 6 decembrie, fiind unul dintre cei mai mai iubiți sfinți. Este cel care, întrebat fiind de un bețiv în ce găsea mulțumire în vremurile tulburi în care trăia, a răspuns: “Am fericirea supremă”. “Care e aceasta?” - l-a întrebat atunci chefliul cinic. “Fericirea pe care ți-o aduce putința de a dărui" - a spus Sfântul Nicolae.”

Nicolae, episcopul din Myra

Sfântul Nicolae  (n.ca.280, Patara, Licya — d. ca.345, Myra) este unul dintre cei mai populari sfinți din calendar și este prăznuit în fiecare an în 6 decembrie. Numele lui - în greacă Nikolaus - are la origine cuvintele “nike” (victorie) și “laos” (popor) și poate fi tălmăcit prin expresia „obșteasca biruință“. “Varietatea numirilor sub care e cunoscut, dovedește imensitatea influenței sale. În latinește i se spune Sanctus Nicholaus; în italiană San Nicolo sau Nicola di Bari; în germană der Heilige Nicolaus sau Niklas; în olandeză St. Nicolaas sau Niclaes iar la englezi a devenit Santa Claus, identificându-se cu Moș Crăciun. E sfântul copiilor, în special al școlarilor, al fetelor fără zestre, al marinarilor, al călătorilor și al neguțătorilor. E mare erou național al vechii Rusii, patronul districtului francez Brie, al Veneției, al Freiburgului și al multor altor orașe și cetăți, în special al celor situate pe coaste, constituind porturi marine sau centre comerciale. Dacă Sfântul Gheorghe reprezintă cavalerismul, Sfântul Nicolae e cu marea masă a poporului. El întruchipează democrația. Captivul și sclavul altor țări, dincolo de orizonturile noastre se unesc cu văduva și orfanul în preamărirea lui. Niciunui sfânt din calendar nu i s'au închinat atâtea biserici, capele și altare.”

Cel care urma să devină Sf. Ierarh Nicolae s-a născut în Patara, un oraș din provincia Lycia din Asia Mica. Părinții săi, Teofan și Nona, erau neguțători de seamă. La moartea părinților săi, secerați de ciumă, Nicolae a devenit stăpânul unei averi impresionante. Cu toate acestea, simțind o chemare puternică, Nicolae a ales să își împartă întreaga avere celor nevoiași și să se dedice preoției. 

 

A plecat din orașul natal și s-a stabilit în Myra, dedicându-și cu trup și suflet viața ajutorării oamenilor și cinstirii lui Dumnezeu. La moartea bătrânului episcop din Myra credincioșii l-au proclamat episcop pe Nicolae pentru că: “timpul cât a păstorit el a fost plin de miracole: a hrănit pe cei săraci, a scăpat districtul de foamete și pe cetățenii nevinovați de la pedepse nedrepte". Niciuna dintre aceste binefaceri nu l-au putut însă pune la adăpost de furia păgânismului ce reînvia. În perioada de persecuție a creștinilor din timpul împăratului Dioclețian, Sf. Ierarh Nicolae a fost închis iar mai apoi exilat. A fost eliberat de împăratul Constantin cel Mare și și-a continuat activitatea apostolică până la moarte. Moaștele Sfântului Ierarh Nicolae sunt păstrate începând din anul 1087 la Basilica San Nicola din Bari (Italia).

Legendele Sfântului Nicolae

Sfântul Ierarh Nicolae este considerat – datorită faptelor care i se atribuie – patronul și ocrotitorul copiilor, al fetelor fără zestre, al marinarilor, al călătorilor, al brutarilor, al neguțătorilor și al celor acuzați pe nedrept.

Una dintre legende spune că Nicolae, în timp ce era episcop de Myra, a aflat că într-o casă trăiau trei fete care nu se puteau mărita fiindcă nu aveau zestre. Se spune că prelatul a mers într-o noapte la casa lor și că le-a aruncat pe fereastră (sau pe horn…) trei săculeți cu aur, pe care să îi aibă drept zestre și pentru ca astfel să nu fie nevoite să se prostitueze. Impresionați de gestul de caritate al episcopului, oamenii din cetate au început și ei să facă cadouri celor săraci în timpul sărbătorilor de iarnă. Cei trei săculeți de aur făcuți cadou fetelor fără zestre au devenit dealtfel un simbol al Sfântului Nicolae -  în iconografia apuseană - sub forma a trei bile de aur. Tot atunci s-a născut și tradiția care impune celor care primesc un cadou neașteptat să îi mulțumească Sfântului Nicolae pentru el. De asemenea, pentru că se spune că unul dintre săculeții cu aur a căzut în gheata uneia dintre cele trei fete sărace, copiii au prins obiceiul de a-și așeza ghetuțele la fereastră în așteptarea darurilor.

O altă legendă spune că în timp ce se întorcea pe mare dintr-un pelerinaj în Țara Sfântă, corabia pe care se afla episcopul de Myra ar fi fost prinsă într-o furtună puternică. Căpitanul corăbiei i-a implorat atunci ajutorul iar preotul s'a rugat cu atâta căldură încât marea s'a potolit imediat. De asemenea rugăciunile episcopului au înviat un marinar care s-a înecat în timpul furtunii. Acesta este motivul pentru care Sf. Nicolae e considerat ocrotitorul marinarilor.

Tradiția creștină consemnează și o altă minune săvârșită de Sfântul Nicolae: În vremea împăratului Constantin cel Mare, trei tineri au fost acuzați pe nedrept de complot. Ei au fost întemnițați și urmau să fie decapitați. Se spune că în seara de dinaintea execuției, Sfântul Nicolae i-a apărut în vis împăratului, spunându-i că cei trei tineri sunt nevinovați. Înspăimântat de această viziune, împăratul i-a eliberat.

Sfântul Nicolae în tradiția românească

Sărbătoarea de Sf. Nicolae este numită în popor și Sân Neculai sau Sân Nicoară. Această zi este considerată ziua de început a iernii, pentru că “Sf. Neculaiu e un moș bătrân cu barbă albă” care, în ziua ce-i este dedicată,” își scutură barba cea albă și peste pământ se așterne zăpada”. Dacă se întâmplă însă ca în această zi să nu ningă și ca “locul să fie negru”, românii spun că “a întinerit Sf. Neculai”.  

 

Conform tradiției, Sfântul Nicolae este al doilea sfânt făcut de Dumnezeu, “cel care stă alături de Părintele ceresc, în stânga Lui, iar în noaptea către Sf. Vasile, Dumnezeu și cu Sf. Neculai stau la masă, arătându-se lumii în lumina mare, atunci când cerurile se deschid de trei ori.” 

Românii cred de asemenea despre Sfântul Nicolae că este cel care “orânduiește soarele”. George Coșbuc scria despre acestă credință: “Iar sfârșitul pământului va fi atunci când soarele va ajunge să răsară de la asfințit și să sfințească la răsărit, adică tocmai întors de cum e astăzi. Dar Dumnezeu nu voiește lucrul acesta și de aceea a pus străjer la miază-noapte pe Sân-Nicoară și la miază-zi pe Sân-Toader, ca să ție calea soarelui și să-l abată din cale.” 

 

Asemeni tuturor creștinilor, românii cred și ei că Sf. Nicolae e ocrotitorul fetelor nemăritate. O rugăciune adresată acestui sfânt era des întâlnită prin Oltenia:

„Sfinte Nicolae, chiabur mare,

Pune munților hotare

Și dă ruble ferecate

Fetelor nemăritate!”

De asemenea, în tradiția românilor, Sfântul Nicolae este considerat un ocrotitor al marinarilor. Colindul ardelenesc al Sf. Nicoară ne spune despre rosturile acestuia pe ape și despre motivul pentru care acesta a întârziat la o „masă dată sfinților”:

“- Sfinte-am zăbovit,

C’am îndireptat

Două luntrii pline

Cu suflete bune;

Luntrii încărcate

Cu suflete curate.”

Surse:

- articolul “Moș Crăciun” – publicat în numărul din 21 decembrie 1933 al revistei “Realitatea ilustrată”

- Tudor Pamfile – studiul “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – Editura Librările Socec&Comp. - 1914

Citește mai mult... »

Noaptea Sfântului Andrei

Noaptea care precede ziua de 30 noiembrie – “zi de pomenire a Sfântului, slăvitului și întru tot lăudatului Apostol Andrei, cel dintâi chemat” – este fără îndoială una dintre cele mai importante din calendarul credințelor populare românești. Este o noapte vrăjită, în care fetele își pot visa ursitul, dar și un timp în care se crede că ies și umblă strigoii și în care lupii atacă gospodăriile.

Noaptea strigoilor

Conform credințelor străvechi românești, în noaptea de către Sf. Andrei, “strigoii fac hori pe la răspântiile drumurilor, unde joacă cu strășnicie până la cântatul cocoșilor”. Se crede de asemenea că “strigoii morți ies din morminte la Sf. Andrei, se întâlnesc la un loc cu strigoii vii, adică cu strigoii oameni și se bat cu cociorbele, până cântă cocoșii”. Adeseori “strigoii trag și clopotele de la biserică”.

Noaptea de Sf. Andrei este periculoasă și pentru oameni. Când strigoii morți nu au cu cine să se războiască, “se duc pe la casele oamenilor, unde cearcă să sugă sângele celor care au nenorocul să le cadă în mâini.” De aceea, pentru ca strigoii să nu se poată apropia de case, “oamenii mănâncă usturoi în această seară, se ung pe corp cu usturoi, sau numai pe frunte, în piept, în spate și pe la încheietura trupului. La casă se ung cercevelele ferestrelor, pe unde strigoii ar putea să intre sau să se uite în casă, făcându-și semnul crucii, și tot astfel urmează și la ușă și horn, pe unde de asemenea se crede că strigoii pot intra și ieși din casă”. 

 

Tot pentru a te feri de strigoi sau de duhurile rele care bântuie, “este bine ca’n această seară nimeni să nu-și măture casa, să nu lepede gunoiul și să nu-și facă lăutoare”. De asemenea, pentru că strigoii cer ajutorul lucrurilor din casă pentru a reuși să intre, toate vasele din casă (oale, străchini) “trebuie întoarse în această noapte cu susul în jos”. (cf. Tudor Pamfile – “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – Ed. Librările Socec&Comp. - 1914)  

 

Deși usturoiul prin proprietățile sale magice poate să alunge strigoii, pentru a înfrunta pericolele aduse de “lumea duhurilor vătămătoare” cel mai la îndemână mijloc e acela de a-ți face cruce atunci când simți pericolul. Vasile Alecsandri ne sfătuiește în poezia „Noaptea Sfântului Andrei”:

“Zgomot trist în câmp răsună!
Vin strigoii, se adună,
Părăsind a lor sicrii.
Voi, creștinelor popoare,
Faceți cruci mântuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfântului Andrei !”

Ziua lupului

Ziua de Sf. Andrei - numită în popor și “Ziua lupului” - trebuie ”cinstită pretutindeni cu nelucru”. Nerespectarea acestei porunci poate aduce mari primejdii, atât pentru vitele din gospodărie, cât și pentru oameni. Pentru ca “să nu strice lupii vitele și mai ales oile și caprele”, prin Bucovina era obiceiul ca gospodarii să facă “o cruce de ceară și să o lipească la vite, însă numai la cele de parte bărbătească: boi, berbeci, și anume la cornul din dreapta”. 

 

De asemenea, în această zi “femeile se feresc a toarce, ca să nu toarcă lupii la casă. Tot pentru ca lupii să nu vină, aproape pretutindeni în această zi nu se mătură, se lasă gunoiul afară, nu se rânesc grajdurile, nu se piaptănă, nu se fac zgârieturi, nu se face pomană, nu se dă nimic cu împrumut”. (cf. Tudor Pamfile – “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – Ed. Librările Socec&Comp.- 1914)

Noaptea ursitului

Încă din vremuri străvechi, fetele de măritat obișnuiau ca în noaptea care precede ziua de Sf. Andrei să practice ritualuri magice menite să le dezvăluie chipul ursitului. În această noapte “cu busuioc de la popă se culcă fetele sub perină ca să viseze pe ursit ”. De asemenea, “sara, înainte de Sf. Andrei, se strâng mai multe fete și fac niște boțurele de aluat sau mămăligă cu unt sau oloi, însemnându-se care a cui sunt, și apoi se lasă în casă mâța casei și a căror boțurele le mănâncă, acele fete se crede că se vor mărita în acel an”. (cf. Artur Gorovei – “Credințe și superstiții ale poporului român” – Librăriile Leipzig - 1915) 

 

“Prin alte părți, fetele merg în această noapte la fântână, aprind acolo o lumânare de Paști și o afundă cu ajutorul ciuturei sau lumânăricii până când se luminează bine fața apei. Când a ajuns lumânarea acolo, fata zice:

Sfinte Andrei,

Scoate-i chipul în fața apei,

Ca în vis să-l visez,

Ca aievea să-l văz !

Atunci apa din fântână se tulbură și fata vede – se spune – chipul ursitului ei”.

Un alt obicei era acela ca fetele să iasă legate la ochi afară din casă și să meargă să pună mâna pe un par din gard. De la acel par numărau nouă pari și pe al nouălea îl însemnau cu un fir roșu. A doua zi dimineață se duceau să vadă cum arată parul însemnat. “Dacă parul legat va avea coaja groasă, ursitul va fi bogat. Dacă parul va fi scurt și noduros, viitorul bărbat va fi bătrân și sărac. Dacă parul va avea mai multe crăci, ursitul va fi văduv, având și copii”.  

 

Prin Bucovina, ca să-și viseze ursitul, fetele își puneau sub pernă, în noaptea dinspre Sf. Andrei, 41 de fire de grâu și îl descântau în chipul următor:

“ Voi 41 de fire de grâu,

Eu voi adormi

Și voi hodini,

Dar eu mă rog lui Dumnezeu,

Să-mi trimită pe îngerul meu,

Să-mi arate pe ursitorul meu,

Ce mi-i dat de Dumnezeu!”

Fetele credeau că astfel își vor cunoaște ursitul, care urma să li se arate în vis. (cf. Tudor Pamfile – “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – Ed. Librările Socec&Comp. - 1914)

                              Citește și: NOAPTEA FARMECELOR

Citește mai mult... »

Legendele trandafirilor

Splendoarea și parfumul florilor de trandafir au fost incitat în toate timpurile imaginația oamenilor, care a țesut nenumărate povești și legende în jurul acestui simbol al grației și frumuseții. Romanii credeau că trandafirul s-a născut din picăturile de sânge scurse din piciorul rănit al zeiței Venus. Grecii spuneau că trandafirul a fost creat de zeița Chloris din trupul unei nimfe și că a fost înzestrat de Dyonissos cu parfumul amețitor, de Cele trei grații cu strălucirea petalelor și de Ares – zeul războiului - cu spinii. Hindușii credeau la rândul lor că trandafirul cosmic Tripurasundari simbolizează perfecțiunea, desăvârșirea și iubirea. Conform cărților religioase ale perșilor, spinii cu care este înzestrat trandafirul nu sunt altceva decât armele cu care a fost înzestrat pentru a a se apăra de “geniul răului”.

  

Trandafirul în credințele creștine

 

Creștinii asociază trandafirii roșii cu sângele pierdut de Iisus Hristos răstignit pe cruce sau cu Sfântul Graal – potirul în care se crede că Iosif din Arimateea ar fi strâns acest sânge. În multe dintre legendele creștine trandafirul era considerat ca fiind un mesager divin trimis de Dumnezeu sau de Sfânta Fecioară Maria oamenilor – celor credincioși sau celor păcătoși – atunci când voiau să își arate bunăvoința.

Citește mai mult... »

Lăsatul secului pentru Postul Nașterii Domnului (Filipii de toamnă)

14 noiembrie este ziua în care se lasă secul de Postul Crăciunului sau de Dulcele toamnei – perioadă de post care începe în 15 noiembrie și se încheie pe 24 decembrie. Tot în acestă zi este pomenit “sfântul și întru tot lăudatul Apostol Filip, unul din ceata dintâi, a celor doisprezece”. 

 

Apostolul Filip

Începutul postului Crăciunului coincide cu o perioadă specială a calendarului popular “cunoscută și păzită cu mare sfințenie pretudindeni pe unde locuiește poporul român”: sărbătoarea „Filipilor de toamnă”. În cele mai multe locuri această sărbătoare ține trei zile (14, 15 și 16 noiembrie), dar în unele comunități această perioadă se întinde până în 20 sau 21 noiembrie. Peste tot se crede însă că este o perioadă periculoasă pentru cei care ”nu țin Filipii așa cum se cuvine”, pentru că “Filipii sunt niște sfinți mai mari peste fiarele sălbatice sau peste lupi” care “îi poceau pe cei care nu îi respectau cum se cuvine.”  În schimb, dacă sunt cinstiți conform datinii, Filipii „apără casa de rele, de primejdii: de foc, de lupi și îndeobște de jigănii, cari strică vitele și care primejduiesc viața omului, căci dacă lupul nu găsește ceva pe lângă o casă, va îndrăzni și la oameni. Filipii apără casa de pagube, pe copii de primejdii și de alte nenorociri.”

Numeroase sunt regulile și interdicțiile care trebuie respectate în aceste zile, îndeosebi de către femeile măritate și de către văduve. Etnologul Tudor Pamfile enumera în studiul său  “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – publicat în anul 1914 – câteva dintre acestea: “Mai pretutindeni însă, cu toate că se spune că în acestă zi doar mâncare îi este îngăduit femeii a-și face, se arată totuși dinadins că gospodina n’are voie să măture prin casă sau să dea gunoiul afară. Prin unele părți din Oltenia, se mătură noaptea și gunoiul se ține strâns după ușă trei zile, după care se ardeiază și apoi se aruncă afară. Gospodina nu are voie să coase, să împungă în piele sau să ia acul ori un alt lucru ascuțit în mână; să nu coase, cu roșu mai ales, să nu macine, să nu toarcă și să nu dea nimic cu împrumut, mai ales sărături și foc. Când o da cinevașilea cenușă cu cărbuni în noaptea de Filipi, atunci vine lupul și-i mănâncă ceva de pe lângă casă; de n’are ce mânca, atunci îl mănâncă pe om.” Interdicția scoaterii gunoiului din casă are o explicație: “dacă s’ar scoate afară, lupii ar scociorî acest gunoi spre a afla un cărbune în el; se știe că lupii nu leagă - și deci nu se pot prăsii – până când nu mănâncă vreun cărbune din vatră în zilele de Filipi”.

De asemenea:

- “este bine să se spele rufele cu apă clocotită, căci numai astfel se poate opării gura gavătului (lupului)”;

- în aceste zile se lipește gura sobei cu lut pentru că „tot astfel se va astupa și gura lupului și se vor unge ochii lui, ca să nu vadă prada”; în același scop “toate foarfecile se leagă cu o sfoară”;

- femeilor le este interzis în aceste zile să se pieptene, pentru că “fiind părul încâlcit, lupii să se încurce prin păduri, să se piardă într’ânsele și să nu dea de urma locurilor unde pasc oile”;

- pentru ca întreaga familie să fie ferită de pagube, în perioada Filipilor „se ține atârnată de lemnul coșului o secure”.

Sursa: Tudor Pamfile - “Sărbătorile la români - Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – publicat în anul 1914.

Citește mai mult... »

Datini barbare de altădată: tărbaca

De cele mai multe ori, atunci când ne aducem aminte de datinile de altădată, o facem cu nostalgie, regretând faptul că acestea au fost uitate. Nu este și cazul obiceiului pe care îl voi evoca în continuare – acela de “a da câinii în tărbacă”. Când spunem azi că o persoană “a fost luată în tărbacă” ne referim - de cele mai multe ori - la faptul că aceasta a fost “luată în râs” sau că cineva “și-a bătut joc” de ea. Dar...

Datul câinilor în tărbacă

Cândva însă obiceiul de “a da câinii în tărbacă” era: “o datină ce se practică în Muntenia a doua zi de lăsata secului. Se fixează bine în pămînt o prăjina lungă, la capătul superior al căreia se află legată o sfoară de lungimea prăjinii. Cu această sfoară se apleacă în jos capătul de sus al prăjinii, de care apoi se leagă bine un cîine. Se dă drumul apoi prăjinii, care se-ndreaptă cu violență în sus. Cîinii schelălăiesc îngrozitor, spre marea satisfacție a celor care se desfătează cu acest barbar obicei. A da câinii în tărbacă înseamna așadar a da cîinii în prăjină. (…) De altfel obiceiul de a chinui cîinii nu există numai în Muntenia, ci și prin alte părți. Așa în Dobrogea: În mai multe comune și mai cu sama în comunele Seimenii mari și Seimenii mici, este obiceiul ca în cea dinîntîi Luni a postului mare să se bată și să se chinuiască cîinii. Aceasta zi se numește 'jijeu'. În această regiune însă obiceiul a fost introdus de la Munteni, căci pe de o parte în Moldova acest obicei, după cît știu, nu există, iar pe de altă parte romîniî din Dobrogea par a se fi strămutat acolo din Valachia sau Moldova în timpuri destul de vechi.“

Pe de altă parte, fiindcă darea cîinilor în tărbaca este în definitiv o bătaie de joc la adresa acestor animale, a da în tărbacă a căpătat înțelesul de ‘a-și bate joc de cineva în mod grosolan’. Cu acest înțeles se spune exclusiv a tărbăci, a tălbăci; iar în Moldova, fiindcă un derivat ca tăboarcă a ajuns să însemne în special un par cu care se rădică greutăți, levier, verbul a tărbăci, supt forma metatetică a tăbîrci, a căpătat înțelesul de ‘a ridica cu tăboarca', de unde apoi în general ‘a rădica cu greu', a întoarce, a prăvăli o greutate.”

(articolul “Vorbe explicate – Tărbaca” – semnat G. Pascu – publicat în revista “Viața romînească” – numărul 7 din 1908 - disponibilă online în Digiteca Arcanum)

Tărbaca câinilor trebuie oprită

Din fericire, în 21 iunie 1905 a fost înființată Societatea pentru Protecția Animalelor (S. P. A.). Organizația funcționa sub auspiciile Casei Regale, președintă de onoare fiind Alteța Sa Regală Principesa Maria – viitoarea Regină Maria a României. Primul președinte în exercițiu al S. P. A. a fost marele om de cultură Titu Maiorescu. Una dintre primele măsuri luate de nou înființată societate a fost aceea “de a interveni pe lângă autorități pentru a opri crudul obicei al dării câinilor în tărbacă”. 

"Scăparea câinilor de tărbacă"
(revista "Veselia" - numărul din 16 martie 1907)

Pentru că românii au umor, au luat în glumă (“în tărbacă“) și progresista inițiativă a Societății pentru Protecția Animalelor: 

Tărbaca câinilor oprită
Știți cu toți că «mitocanii» , - Obiceiul din vechime, - Și e trist că se menține Și în noua românime, - După ce la «sec» să ceartă Și pe urmă se împacă, Luni, în zori de dimineață, Își dau câinii la «tărbacă».... Știți ce fac?... De cozi le leagă Crătiți, linguri, tinichele Și îi huiduiesc pe urmă, Parc’ar fi niște lichele.. Și sărmanii câini aleargă Galopând în goana mare, Pe când toți «ai noștri» strigă Și’i așteaptă’n nerăbdare... Cum s’apropie de dânșii Îi pocnesc de zor, în lege, Căci la «tărbăceala» asta Toți uzează de ciomege... Bieții câini se’ntorc d’a buna Și iar fug în goana mare. Dar iar dau de-ai «noștri»'n cale Ș’o mănâncă la spinare...	Ș’asta ține toată ziua Până obosesc cu toții, Că’n «tărbacă» toți «ai noștri» Sunt mai răi ca și netoții... Anul ăsta, însă, uite O patiră chiar d’a buna, Căci nu merse cu «tărbaca», Ca alți ani, adică strună… Căci societatea care Protejează p’animale Și’a trimes pe toti agenții, La «târbacă»’n mahalale... Și pe când găteaü «tărbaca» După datina străveche, Pe «ai noștri!», vezi, agenții Îi opriră de ureche... Și, de bucurie, câinii Joacă veseli, joacă, joacă Hore, sârbe minunate De cu zori și pân’la toacă... Și’n danțarea lor nebună Câinii toți din mahalale Într’un glas: «Trăiască»! strigă «Cei miloși de animale»!
(“Tărbaca cîinilor oprită” – versuri semnate Nicodem – publicate în revista “Veselia” – numărul din 16 martie 1907 - disponibilă online în Digiteca Arcanum) Românii nu au fost deloc ușor de convins să renunțe la acest obicei barbar. În următoarele vreo trei decenii apelul făcut de S. P. A. pentru a se renunța la “datul câinilor în tărbacă” era reluat și publicat în cele mai importante gazete în fiecare an, o dată cu apropierea zilei de Lăsatul secului pentru Postul Paștilor:

“Și în anul acesta, ca în toți anii de la o vreme încoace, societatea pentru protecția animalelor a intervenit pe lângă autorități să oprească crudul obicei al dării câinilor în tărbacă. Adăugam că suszisa societate va trebui să aibă grijă de a constata infracțiunile nu numai din partea unora din public ci și din partea chiar a agenților autorității, în sensul nepăsării lor. (…) Tărbaca, fiindcă se exercită asupra animalului celui mai atașat omului, împotriva prietenului lui cel mai desăvârșit și mai nedezmințit, trebuie de numărat printre cele mai groaznice apucături, considerat ca prototip al cruzimii bestiale.

Ar fi o cinste și pentru biserică și pentru școală de a ajuta la stârpirea acestei sălbăticii. De ce societatea protecției animalelor nu se adresează și acestor instituțiuni cu o așa de mare putere educativă? Gardiștii și jandarmii vor primi mulți din ei în orice caz, cu indiferență apelul ce li se adresează. Credem că nu tot astfel va fi cazul cu preotul și profesorul, cuvântul lor având ori și cum, mai multă autoritate.” (articolul “Tărbaca” – semnat “I.T.” - publicat în ziarul “Adevērul” – numărul din 5 martie 1927)

“S. P. A. (notă: Societatea pentru Protecția Animalelor”) roagă publicul să semnaleze societății din str. Doamnei nr. 2, precum și autorităților respective, pe cei cari vor practica vechiul obicei „Darea câinilor în tărbacă și jocul cucilor”, care se practică a doua zi de lăsatul secului pentru postul Paștelui și care anul acesta cade în ziua de Luni, 20 Februarie. S’a făcut intervențiune în acest sens la ministerul de interne, inspectoratul general al jandarmeriei rurale, prefectura poliției Capitalei și prefectura județului Ilfov, pentru a se opri aceste barbarii.” (nota “De la S.P.A.” – publicată în ziarul “Universul” - numărul din 18 februarie 1939)

 

Citește mai mult... »