Iubirea în farmece, cântece și descântece

Poate te amuză credința românilor în puterea farmecelor și a blestemelor. Dar ea era prezentă în conștiința populară în perioada interbelică – tot așa cum ea mai persistă și astăzi. Se rosteau atunci - ca și acum - “incantații” speciale pentru îndepărtarea vrăjilor sau pentru alungarea spiritelor rele. Folclorul românesc conține multe descântece de deochi, acesta fiind considerat în popor o boală indusă prin magie de o simplă uitătură invidioasă. 

 

Descântecele se mai fac și pentru aducerea dragostei, pentru sănătate, pentru… aducerea înapoi a bărbatului. Practic, românii credeau că pentru aproape orice situație ivită în viața există și… o soluție în lumea farmecelor sau a descântecelor. Un articol deosebit de interesant pe aceasta temă a fost publicat de săptămânalul “Realitatea Ilustrată” în numărul din 14 aprilie 1937. Articolul cu titlul “Hai, mamă, la țața…” a fost scris de Lory Panaitescu-Zătreni. O să redau în cele ce urmează câteva pasaje interesante: 

 

Cântece și descântece de dragoste

 

“S’a mai spus și toată lumea știe că, în ritmul ultratrepidant al vieții de azi, iubirea este și ea mai grăbită, mai superficială, mai puțin trainică și mai puțin dureroasă ca înainte vreme. Legăturile se înnoadă mai repede, plăcerile se împletesc mai ușor, dar despărțirea nu întârzie, iar durerea - atunci când e - se vindecă cu altă sărutare, se uită într'un pahar de vin spumos, se șterge într'o glumă. Și între iubire și aventură, iubirea de azi e mai mult aventură.

 

(…) În satul meu, când o fată iubește flăcău iar el ține la alta, mama nu-și mustră odrasla, ci o mângâie, o încurajează să câștige inima flăcăului, dacă se poate o gătește și o veghează; și dacă nu se poate, dacă biata Ioana își pierde nopțile plângând și zilele zăcând, atunci calea de luat e numai una:

- Hai, mamă, la ţaţa...

Cu o pasăre sub braț, cu o sticlă de țuică în sân, pe sub seară, în ascuns, mama și fiica se strecoară, ca două umbre, abia simțite și de câini, la Cocoșoaica în ogradă, să puie fermece lui Ion. Ce alta ar putea să facă? Cui să spui, în lumea rea, de focul care mistuie o biată inimă de fată? Gurile rele ale satului pândesc cu ochi de mâță rea, din umbră. Batjocura stă să se reverse în bale...

- Da, ce o fi având fata dumitale, lele Mariță, de s’a albit așa la față?...
- Oare? Nu băgai de seamă, țață Călino... Da nu cred... E săritoare și veselă ca de Paști... Își face o cămeșe de toată frumuseața...
- Îmi păru bolnavă la horă alantăieri... Parcă se lovia numa’n cotu lui Ion...
- Care Ion ?
- Ei, Ion al lui Şolomon de la Văleni...
- Care Ion a lui Şolomon, țață?
- Ei, bată-te, lele Mariță... Ion, bălanul de-a fost jăndar...
- Aaa... Păi ce să caute Ioana mea la cotul lui... Îi fată cuminte. Da văzuşi ce pagubă pe bietu’ llie al Morăresei... Îi muri vaca...
Sărmana femeie schimbă vorba, dar în sufletul ei numai Dumnezeu ştie ce se petrece. E nevoie să se grăbească...
- Hai, mamă, la ţaţa...

Descântec la fântână

 

Ori descântec să scape fata de pârjol, ori farmece să-l aducă pe flăcău... Se înțelege deosebirea între acești doi termeni. Descântecul este formula însoțită de gesturi alinătoare (o atingere a tâmplelor, o apăsare slabă a pleoapelor, sau un masaj bun, ori de unele leacuri - din păcate - de înghițit sau de băut, care diferă de la caz la caz și care - se presupune - vindecă, înmoaie, îndepărtează răul din trup sau din suflet. 

 

Farmecele sunt invocațiuni, însoțite de un ritual destul de complicat de cele mai multe ori, sunt imprecațiuni sau ordine adresate unor duhuri pentru a atrage norocul, dragostea sau banii, pentru a trimete asupra cuiva nenorocul, boala sau chiar moartea, pentru ca să stăpânești spiritual pe cineva, să-l îngenunchi complet. Să presupunem că o fată vrea cu orice preț pe flăcăul alteia... Îi va „pune fermece", ca să tânjească de dorul ei, să se culce seara bun-sănătos și să se trezească a doua zi în zori bolnav de dorul ei, îndrăgostit până peste urechi, orb pentru toate, surd la toate, numai pe ea s’o vadă, numai pe ea s'o audă.

În cazul nostru, luat ca pildă, iată cum va pune Ioana „fermece" lui Ion: După tocmeala de rigoare și expunerea cazului în amănunt, femeile - adică mama și fiica - lasă bunătățile în ograda Cocoșoaicei, primind în schimb anumite instrucțiuni necesare. Farmecele se pun de obicei la Lună nouă, așa încât biata Ioana își înfrânează dorul și se mistuie la focul inimei până la data fixată de ritual.

 

În noaptea sorocită sunt amândouă în deal, la Cocoșoaica. Aceasta din urmă a pus pe vatră un urcior bine astupat în care fierbe apă neîncepută, bătută cu busuioc pe noapte fără Lună. În apa aceea fata a scuipat sau a deșertat o lingura de apă de izvor cu care și-a clătit gura mai întâi. Nouă bețișoare puse la rând stau lângă vatră: arțar, porumbar, gorun, alun, scaiete, "ţandără de corlată", sânger, linte și mazăre. Apa începe a bolborosi pe jar. 

 

Cocoșoaica se desface de basma, își pune la ureche o floare roșie de mușcata pe care Ioana a păstrat-o între dinți până acum, mușcă fața fetei, care sâsâie de durere, îi ia batista și și-o așează pe frunte, pune mâna pe bețișoare și cu fața la Lună, spune : 

 

"Floare "roșă" de mușcată
Mă născui acuma iată
Alăptată
Înțărcată
Ionica botezată..."

Luând apoi busuioc în mână, șoptește în sâsâitul apei ce fierbe:

“Stea, steluța mea,
Toate stelele să stea,
Numai tu să nu stai.
Să te faci năpârcă viforîtă,
Din cer coborâtă,
Cu 44 de ciocuri de oțel,
Cu 44 de aripi de fier.
Să te duci la ursitoarea mea.
Ursit de la Dumnezeu dat,
Prin sat neumblat.
De câine nelătrat,
Să te duci fără frică,
La patul lui Ionică,
Cu ciocul să mi-l ciocnești,
Cu aripile să mi-l plesnești.
De-o fi la porci,
De-o fi la vaci,
Să nu-i dea stare a sta,
Mâncare a mânca,
Somn a dormi,
Până la mine,
La scrisa mea,
Nu s’o gândi,
N’o veni“.

 

la bețișoarele unul câte unul și lovește pântecele urciorului...

 

„Tu alun, să mi-l aduci ca pe un nebun...
Tu arțar, să mi-l aduci ca pe un armăsar...“

Îndrăgostiții

 

Urmează un întreg șir de versuri, ce nu pot fi redate din cauza expresiilor prea tari. Ele nu constituie însă o pervertire, nu sunt expresia unui viciu sau a unui moment de isterie, cum s'ar putea crede, ci o urmare fireasca a vieții de familie de la tară, a traiului în comun, dus la ultima limita a înțelesului total. 

 

Fecioara, adică “fata mare" de la țară doarme în aceeași odaie cu părinții, cu o soră măritată și cu soțul acesteia, cu un frate și cu femeia lui, cu ceilalți copii mari și mici și nu arareori cu animalele. Secrete sexuale - în înțelesul ce l-ar putea avea aceste cuvinte - chiar azi - pentru o fată de la oraș - nu există pentru ea. Măritișul nu e o poartă spre necunoscut decât în ce privește caracterul “omului", ce va fi al ei: bun sau rău, muncitor sau leneș, bețiv, risipitor sau adunat. Restul îl află oricare de la o vârstă atât de fragedă încât e jalnic pentru bietele lor vieți. De aceea expresiile tari în farmecele de iubire, nu sunt pornografii, ci chemări mai tari, invocațiuni de efect, sublinieri ce impresionează...

“Piatră de cărbune stins,
Să-mi aduci pe Ion învins,
Busuioc cu frunze rare,
Să-l văd sara pe cărare,
Cum miroasă câinește,
Și la poarta mea s’oprește...“

Urmează unele versuri imposibil de redat, apoi finalul:

„Să-l alung și el să vie,
Numa’n lacrimi și suspine,
Și să moară fără mine.”

Femeile sparg urciorul. Fata capătă o măsură din lichidul vrăjit. Ea, maică-sa, sau oricare de-ai casei va turna pândind prilejul să nu fie văzuți, două-trei picături în mâncarea sau băutura flăcăului. Cu riscul de a fi surprinși, cu prețul multor osteneli și viclenii, cu primejdia rușinii și a dușmăniei de veci. Așa vor face, altfel nu „iesă" farmecul.

Trebuie să mărturisesc însă că textul meu nu e complet, nu numai din cauză că n'am scris expresiile prea tari, ci pentru că nu l-am putut afla în întregul lui în ciuda silințelor ce mi-am dat. Femeia care lecuiește și „leagă de dragoste" își apără secretul formulelor ei cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună și aproape imposibil de învins. Nu numai pentru că ele ar fi pâinea ei, ci mai ales din credință că, odată răspândite, deșirate la lumina zilei, din om în om, trecute din gură în gură, fără ritualul de rigoare, ele își pierd efectul pentru acel ce le-a destăinuit. Ba, există și o pedeapsă grea, cu boală lungă cu zăcere în chinuri grele și, în cele din urmă, cu ispășirea finală. 

 

Ea însăși a moștenit aceste formule versificate de la mama, de la gaga (sora mai mare) sau de la o cumătră - căreia i-a fost ca o fată în cea mai mare taină - aproape sigur de la o muribundă, ca pe o comoară de preț. Sau a furat secretul trăgând cu urechea, în nenumăratele ocazii, când a făcut apel la puterile „fermecelor". În acest din urmă caz (foarte rar, dar posibil totuși) e mai căutată, reputația ei întrece în faimă pe a celorlalte, farmecele ei au mai mult preț...

— Hai, maică, la țața... (cutare) — spune fata, mama, omul sau flăcăul în nevoie. — Că știe fermece furate!...

Deosebirea între țața Cocoșoaica și orice altă ghicitoare în cafea sau în cărți de pe la periferiile Capitalei stă în faptul că acestea din urmă, profesioniste, dau clientelei lor o formulă, un talisman sau o deslegare a viitorului în care ele personal nu cred. Sunt vânzătoare de marfă amăgitoare (ce poate alina uneori, desigur) și atâta tot; dar marfă bună numai pentru alții. Țața Cocoșoaica crede însă în descântecul sau vraja ei. Ea „leagă de dragoste" pentru copiii ei - dacă are, pentru soțul ei - dacă mai trăiește. Îi descântă dacă sunt bolnavi și își aplică ei însăși același tratament. Chiar dacă recurge la unele exagerări de mimică sau dicțiune - când are lume - ca să facă impresie, în sufletul ei ea e convinsă de puterea magică a farmecelor. 

 

Idilă la fântână

 

Ce se întâmplă însă cu Ioana? A „pus fermece" lui Ion și acum așteaptă să se întâmple minunea. Și uneori este atât de mare puterea credinței, atât de puternică nădejdea, că fata se îndreaptă de la o zi la alta, se îmbujorează, ochii îi capătă un luciu nou, în toată ființa ei e primăvară și e viață. Se gătește ca de sărbătoare și - muncind bărbată - cântă cu „viers" ales și glas de pasăre spre uimirea lelițelor vecine, care fac ochii mari și se strâng roată să stea de taină. Cântă de dor și de nădejde, cu duioșie și cu curaj:

"Ai dor, dor, dor.
Uite țață, mor...
Taci cu țața că nu mori
Că-ți dau leacuri și te scoli
Câte leacuri sunt pe lume
Toate sunt în sân la mine..."

Sau:

"Foaie verde matostat,
Ți-a dat, Ioane, cin’ți-a dat
Două fete dintr’un sat
Și-o femeie cu bărbat.
Ți-a dat buruiană amară
De m’ai uitat dintr'o „sară“
Buruiană din pădure
Să nu mai mă vezi pe lume
Buruiană din livezi
De n’ai ochi să mă mai vezi..."

Și uneori se întâmplă și această minune. Flăcăul o vede, ca și toți ceilalți, altfel decât înainte. Strălucirea ochilor, bucuria nădejdii, curajul încrederii de sine, o schimbă, o fac mai ațâțătoare. ÎI atrage fata asta cu tot felul ei nou de-a fi, îl pătrunde un fior tainic pe care nu și-l explică - și nici n'ar putea să și-l explice - și se apropie de ea. 

 

Se întâmplă însă, mai des, ca flăcăul să n'aibă habar, să pășească neșovăitor pe calea lui, spre altă fată. Atunci îndrăgostita se lasă desnădejdei, slăbește și se ofilește, sărăcește plătind „fermece", nu poate mânca și se istovește muncind. Până într-o zi când nu mai poate lăsa culcușul și mama nu mai poate ascunde nimănui că fata ei zace de tânjeală. Şi iar va spune una din ele:

„Hai, mamă, la țața"...

Dar fata nu se urnește că nu poate și de aceea țața Cocoşoaica scoboară dealul s'o descânte (Cum să fi putut „lega" flăcăul dacă era el fermecat mai dinainte?...), să-i treacă de boală și de dor, „să rămână curată, ca din cer picată, de rămnitor neatinsă, de rău nepătrunsă, de deochietor neajunsă, de moarte uitată, de Dumnezeu iertată“... 

 

Să ferească Dumnezeu să-i mai dea și ceva leacuri de înghițit ori de băut. O bagă în pământ cu zile. Dar se poate ca iubirea neostoită să ia alte aspecte mai puțin tragice. Sunt fete ce se resemnează, „se iau cu alt om" și nu se simt mai rău de asta. Altele sfârșesc prin a uita. Unele, firi răzbunătoare, se duc să-i puie cuțitul de moarte. Vrajă care costă mult de tot și se face în mare taină, căci nu e puțin lucru să omori un om! (…)”.

Sursa: revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 14 aprilie 1937 disponibilă în colecția digitală a Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” Cluj-Napoca.

Citește mai mult... »

Mătrăguna și dragostea

În practicile magice românești mătrăguna a ocupat întotdeauna un loc deosebit de important. Se credea despre ea că este o plantă cu virtuți magice – fiind aducătoare de noroc în dragoste și de prosperitate. În popor exista credința că mătrăguna strălucește noaptea ca și o perlă și - tocmai de aceea poate - mătrăguna era considerată un simbol al feminității și al fertilității. Mătrăguna (cunoscută și sub numele de Beladonă, Cireaşa lupului, Doamna-codrului, Doamna-mare sau Iarba-codrului) crește prin locuri umbroase și înflorește în perioada iunie-iulie. Planta întreagă - dar mai cu seamă fructele ei - sunt deosebit de otrăvitoare, mătrăguna fiind probabil cea mai toxică dintre ierburile care cresc pe la noi, fapt ce a consacrat-o ca fiind o adevărată “iarbă a vieții și a morții”.

Mătrăguna

 

Mătrăguna a jucat întotdeauna la români un rol important în ritualurile de aducere a dragostei: când făcea de dragoste se ducea fata la pădure, rupea mătrăguna cântând și o purta cu sine; când făcea de urât, o rupea plângând și o dădea flăcăului pe care îl fermeca ca să o poarte fără să știe și astfel “bine să nu-i fie”.

Beladonna sau "doamna codrului"

Citește mai mult... »

Obiceiuri și farmece de dragoste de Paști

Marile sărbători ale anului au fost considerate întotdeauna cele mai potrivite prilejuri pentru a face farmece. Sărbătoarea de Paște - un simbol al renașterii și al reînvierii - nu putea să reprezinte o excepție. Am găsit descrierea câtorva dintre aceste vechi ritualuri și obiceiuri într-un număr special de Paști al revistei “Ilustrațiunea Română” – numărul din  27 aprilie 1932:

 

 

“În ajunul sărbătorilor, fiecare fată își pregătește o cămașă nouă după ultima modă, care după dorința și râvna ei… ‹‹va fi cea mai frumoasă din sat››. Cămașa trebuie lucrată nu numai cu mare îngrijire dar și cu multă curățenie, căci nu are voie s’o spele trei săptămâni și în tot acest interval trebuie să rămâie ‹‹tot ca nouă››. Fata care și-a cusut o astfel de cămașă ia în seara de ajun o cofă și trei fire de busuioc și merge să scoată apă din râul care curge prin apropiere. Se întoarce apoi acasă, recitând pe drum versurile unui farmec care îi va asigura succesul la joc. În pragul ușii, ea bea de trei ori apă din cofă și încheie farmecul astfel:

Cum nu poate popa face aghiasmă

Făr’de busuioc,

Așa să nu poată începe feciorii

Făr’ de mine nici un joc!

Adunând apă de dragoste
 și frumusețe

A doua zi de dimineață, adică în ziua de Paști, pe când cântă cocoșii a treia oară, fata pornește în faptul zilei la râu pentru a-și lua “apă de dragoste și frumusețe”. Pe drum ea rostește cuvintele farmecului, care se termină astfel:

Cum e mai ales grâul de sămânță din toate buruienile,

Așa să fiu eu mai aleasă și mai frumoasă dintre toate fetele!

Cum e mai ales păunul decât toate păsările,

Așa să fiu eu mai aleasă și mai frumoasă dintre toate fetele!

După ce se închină spre Răsărit, ea ia cu mâna dreaptă apă și-o aruncă peste cap. Apoi își umple cofa din nou și se întoarce repede acasă, să n’o vadă nimeni. Ajungând acasă ia o strachină mare, nouă, toarnă apă într’ânsa, ia apoi cele trei fire de busuioc cu care a fost seara la râu și le pune împreună cu un ou roșu și cu câțiva bănuți de aur sau argint în apa din strachină. Cu această apă fata se spală apoi pe obraz, învârtind în același timp oul pe umerii obrajilor. Farmecul acesta va trebui să înfăptuiască următoarele minuni: să fie sănătoasă și roșie la obraz ca oul, plăcută, iubită și atrăgătoare ca busuiocul, curată ca aurul sau argintul, să aibă bani mulți în timpul anului, să fie jucată la horă și – bineînțeles – să se mărite cât mai curând. După ce s’a spălat și închinat, se pregătește să se înțolească în cel mai frumos costum al ei. Înainte de a pune cămașa cea nouă ea trece prin ea un cărbune aprins, întovărășind gestul cu o formulă, și ea făcătoare de minuni:

Precum este cărbunele acesta aprins și viu,

Tot așa să fiu și eu sprintenă,

Și precum pică cărbunele de iute și nu se oprește în haină,

Tot așa să fiu și eu văzută și luată în seamă de toți!

Înroșind ouăle de Paști

În loc de cărbune se poate trece prin cămașă și lumânarea aprinsă în noaptea Învierii. Fata care îndeplinește cu strictețe toate punctele farmecului intră plină de voie bună și speranță în sărbători. Dar cu toate acestea încă nu s’a terminat îndeplinirea farmecelor de Paști. Fata când se scoală de la masa Învierii, se închină și recită încă vreo câteva strofe care trebuie să o facă ‹‹regina horei››; pe acestea le sfârșește când pășește pragul casei, pornind spre adunarea fetelor și a flăcăilor.

Fiecare fată mare are obiceiul în fiecare sărbătoare, dar mai ales de Paști, ca după ce și-a scos hainele de joc, din locul unde au fost păstrate, să le atârne pe ușă înainte de a le îmbrăca. După cum ușa trebuie să fie atinsă de oricine vrea să intre în casă, tot așa și fata să fie văzută și cântată de feciori, neputând s’o treacă nimeni cu vederea(...). Multe fete își fac în ziua de Paști ‹‹de dragoste›› prin flori, legături de flori numite de dragoste, culese de pe patru dealuri sau patru câmpuri, pentru ca tot astfel să vie la ele flăcăii din cele patru zări. Afară de aceste farmece, fetele de la țară își mai fac ‹‹de parte›› sau ‹‹de ursită›› pentru a-și cunoaște sau a-și hotărî viitorul, cu ajutorul fermecătoarelor sau a vrăjitoarelor. Drumul spre căsătorie și-l deschid cu tort tors de o fetiță de șapte ani.

La joc,
 în zilele de Paști

Pe lângă cele înșirate până aici, o seamă de fete mai obișnuiesc ca în ziua de Paști, la biserică, să-și puie un ou roșu în sân ca să fie totdeauna roșii în obraji. Peste zi ele lipesc găoace de ouă roșii la ușile caselor lor ca să vie mai degrabă pețitorii.

Există și alte farmece, legate de binele casei: iarba verde se împrăștie pe pragul ușii pentru ca toți ai casei să calce pe ea și să devie sănătoși, plăcuți și frumoși ca iarba. Plugarii și meșteșugarii își pun unealta lor principală sub pragul ușii, unde o lasă să stea trei zile, călcând pe ea, pentru a avea mai apoi spor la lucru. Prin unele părți se pune după ușă un răsad proaspăt de iarbă, lăsându-l acolo să se uște trei zile; apoi se afumă cu el bolnavii de junghiuri pentru ai însănătoși.

Altă datină curioasă e aceea ca toți oamenii dintr-o casă să puie în noaptea Învierii câte un pahar cu apă și pe pahar o bucățică de pâine. Când se întorc de la biserică fiecare cercetează paharul său. Dacă a secat apa înseamnă că va muri mai înainte de un an, iar dacă apa n’a scăzut ei cred că vor trăi încă mult timp.”

Sursa: articolul “Obiceiuri și farmece de Paști” – numărul special de Paști din 27 aprilie 1932 al revistei “Ilustrațiunea Română” – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

#farmece #descântece # obiceiuri #Paste

Citește mai mult... »

Busuiocul şi farmecele de dragoste

Planta cea mai iubită poate, dar şi cea mai folosită de poporul român în ritualurile magice de aducere a dragostei este fără îndoială busuiocul – planta aromată și sfântă despre care se spune ca ar fi crescut în locul în care Sfinții Împărați Constantin și Elena ar fi descoperit Sfânta Cruce. Nenumărate sunt superstițiile și credințele legate de busuioc. Iată doar câteva dintre acestea:

 

- femeia care bea apă de busuioc (apă în care s-au macerat de seara până dimineața 3 rămurele de busuioc) în fiecare zi, pe nemâncate, va rămâne mereu tânără și va fi iubită ca în prima zi de către alesul ei; de asemenea rămurelele de busuioc purtate în sân aduc noroc în dragoste.
- fetele și băieții care își pun sub pernă o rămurică de busuioc în nopțile de Sf. Andrei, de Dragobete sau de Sânziene își vor visa ursitul.
- în seara de Sf. Vasile fetele trebuie să pună busuioc în partea de jos de la ghizdeiele fântânii; fetele care găsesc a doua zi busuiocul cu promoroacă se vor mărita în iarna aceea.
- busuiocul sfințit la biserică în ziua cununiei trebuie pus în perna mirilor; aceștia vor fi fericiți împreună atât timp cât “va ședea acest busuioc în pernă”.
- fata care va lua busuioc de la clopotul urătorilor în ajunul zilei de Sf. Vasile, dacă se va spăla cu el, va fi dragă feciorilor.

De unde însă credința românilor că busuiocul are puterea magică de a aduce dragostea? O frumoasă legendă ne dă poate răspunsul: “Odată, e mult de atunci, o copilă tânără și foarte frumoasă a murit lăsând în urmă un iubit disperat. Pe timpul acela era foarte mare secetă și arșiţa soarelui veștejise toate florile. Iubitul fetei mergea în toată ziua la tristul ei mormânt și vărsa șiroaie de lacrimi amare… La capul copilei a început să crească o floare care, fiind udată mereu de lacrimile tânărului, a crescut mărișoară şi a căpătat un miros foarte plăcut. De atunci s-a numit floarea, după numele iubitului, „Busuioc".”

Citește mai mult... »

Cum se îndrăgostesc românii

O! săracii Români tari,

Zice lumea că-s tâlhari;

Nu-s tâlhari de boi, de cai,

Ci-s tâlhari de fete mari!

Pe la 1870, într-o epocă în care “ai noştri tineri” îşi desăvârşeau încă studiile la Paris, un tânăr român care ştia “a vorbi franţuzeşte, a scrie franţuzeşte şi a iubi tot franţuzeşte” se întoarce în România. Aici el îşi redecoperă cu surprindere neamul: “Am aflat, ce-au făcut moşii mei; am aflat, cum zice Românul din fluier ca să se mai ostoiască când pârdalnica cea de dragoste-l munceşte amar. Şi cum nu l’а munci, când în ţara Românului sunt atâtea doine de cele ce nu-ţi dau pace şi-ţi încurcă cărările cu desmierdările lor, dar nu fiecăruia, ci numai ale aceluia  pe care-l cunosc, adică numai Românului. Aceste doine ale Românilor au un vers atât de dulce încât de dorul lui tot după ele te-ai duce. Ştiu a-ţi cânta de dor şi de jale, de timp vechi şi de cel nou. Ştiu a-ţi cânta după cum îţî pofteşte inima. De la dânsele am învăţat a iubi româneşte şi-am alungat iubirea franţuzescă din inima mea. Acuma, după ce v'am spus ce-am învăţat de la poporul român, vă voi arăta şi D-vostră, să vedeţi iubirea românescă şi viersul cântecelor.”

Început de idilă

Citește mai mult... »

Noaptea Anului Nou și măritișul

Noaptea în care se face trecerea de la Anul vechi la Anul Nou - Revelionul de astăzi – purta în vechime denumirea de „Îngropatul anului”. Această noapte aflată la cumpăna dintre ani a fost considerată întotdeauna un timp al luptei inevitabile dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte. „De aici credinţa că la răscrucea dintre ani, şase zile înainte şi şase după, au o semnificaţie specială, cerurile se deschid, sufletele morţilor se întorc pe pământ, animalele vorbesc, duhurile rele colindă prin lume şi multe, multe altele se întâmplă în credinţele existente şi la alte popoare.” (Julia Maria Cristea – “Sărbători, tradiţii, ritualuri, mituri...”). Noaptea care precede ziua de Sf. Vasile este însă și una a “prorocirilor în legătură cu măritișul”. Într-un articol publicat în anul 1938 în revista “Realitatea Ilustrată”, reporterul Alex F. Mihail descrie – cu umor – câteva dintre aceste vechi obiceiuri:

Al zecelea par

„În noaptea Sfântului Vasile, la miezul nopții, când prin orașe se destupă cu zgomot sticlele de șampanie, fetele de la țară se duc la gard și numără cu ochii închiși zece pari. Pe cel de al zecelea îl leagă cu un fir roșu. Dacă acest par este drept și neted, atunci fata va găsi un flăcău voinic și frumos. Iar dacă e strâmb și noduros, bărbatul va fi urât și mojic. Alte fete se duc în livadă și – tot cu ochii închiși – leagă un fir roșu în jurul unui pom, ales la întâmplare. După cum e pomul, frumos sau urât, plin de zăpadă sau mai scuturat, tot așa va fi și viitorul bărbat, chipeș sau pocit, bogat sau sărac. Prin orașe e însă mai greu să găsești garduri cu pari și livezi. Totuși, dacă veți citi acest reportaj până la sfârșit, veți găsi câte ceva interesant chiar și pentru bucureștence...”

Busuiocul revelator

„Pe când băieții pocnesc zgomotos din bice și fac să răsune buhaiul, pe când se aud chiuiturile prin sat: “Mânați măi! Hăi! Hăi!”, fetele pornesc pe furiș cu ulcioarele la fântână. Ele duc și busuioc, pe care îl pun în jurul ghizdului sau cu care împodobesc cumpăna puțului. Fata care-i cuminte și cinstită, făcând așa, va visa pe flăcăul care-i este ursit.”

Cele 12 oale

“Tot în noaptea de Sf. Vasile, o nevastă de curând măritată, pune sub pat 12 oale cu gura în jos. Sub fiecare oală așează câte ceva: puțină sare, o bucățică de pâine, cărbune, piper, un ban sau o oglinjoară, puțin câlți și așa mai departe. Fiecare fetișcană saltă câte o oală. Dacă găsește sub oală cărbune, se va mărita cu un țigan. Piperul prevestește un bărbat arțăgos, banul de argint un bogat, câlțul un bătrân, oglinjoara un făt frumos, păhărelul de vin un bețiv, pieptenele un prost, în fine, boabele de grâu pe un bărbat harnic și isteț.”

Timpul măritișului

“Dar nu-i destul ca fetișcana să-și cunoască ursitul. Ea arde de dorința de a se mărita cât mai repede și ar trebui să știe când se întâmplă asta. Pentru a-și satisface curiozitatea, foarte îndreptățită de altfel, tânăra țărăncuță intră în grajdul vitelor, la miezul nopții, în noaptea de Sf. Vasile și lovește cu piciorul unul dintre boii pe care-i găsește culcați. Dacă animalul se ridică la prima lovitură, fata se va mărita în același an. Dacă boul se ridică la al doilea îndemn, atunci nunta se va face la anul. Dacă însă e nevoie de mai multe lovituri, atunci asta înseamnă o mâhnire foarte mare, căci vor trece mulți ani până se va ivi mult așteptatul tovarăș de viață.”

Valurile… vieții

“Iată însă un obicei pe care îl au și târgovețele: în noaptea Sfântului Vasile, fata pregătește un lighian cu apă în jurul căruia lipește fâșii de hârtie cu numele tuturor băieților pe care îi cunoaște, urâți, frumoși, bătrâni, tineri, bogați, săraci, proști sau isteți. Într-o coajă de nucă așează o lumânărică mică de ceară, punând totul, cu băgare de seamă, deasupra apei din lighian. Când ceasul arată ora 12 și se socotește că s-a născut Anul cel Nou, atunci fata aprinde lumânărica, închide ochii și face cu mâna valuri în lighian. Apoi deschide ochii. Coaja de nucă saltă încolo și încoace, aprinzând în treacăt una dintre fâșiile de hârtie. Pe capătul celălalt al hârtiei, care atârnă afară peste lighian, fata poate citi numele viitorului ei soț. Dacă în noaptea de Sf. Vasile e vreo șezătoare, fiind de față tineri și fete de măritat, atunci o nevastă tânără așează în lighian mai multe coji de nucă cu lumânărele. Fiecare are un bilețel pe care e scris câte un nume de băiat sau de fată. După cum se întâlnesc cojile de nucă pe valurile din lighian, se pot face prezicerile pentru viitor.”

Ceara vrăjită

“Prin unele părți ale țării, fata care vrea să-și afle viitorul toarnă ceară topită, la miezul nopții, într-un lighian cu apă. Ceara ia diferite forme, care privite și cercetate amănunțit a doua zi, în zare, la fereastră, pot arăta chipul ursitului sau diferite prorociri despre viitoarea căsnicie. Tot așa se poate turna și plumb topit: candidata la măritiș, șezând pe scaun, ține pe cap un lighian plin cu apă, iar o tânără nevastă varsă în lighian plumbul care ia diferite aspecte fantastice.”

În final, mă întreb și eu asemeni reporterului interbelic al „Realității Ilustrate” - Alex F. Mihail: „Arătând obiceiurile de mai sus, am sau nu dreptul la recunoștința duduilor de măritat?...”

Sursa:

- articolul “De Anul Nou fetele vor să afle când și cu cine se vor mărita” – semnat Alex F. Mihail – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” din 27 decembrie 1938

Citește mai mult... »

Anuța și farmecele de dragoste

Odată ajunsă la vârsta la care începe să îi freamăte inimioara de dorul vreunui flăcău, Anuța începe să aştepte cu tot mai multă nerăbdare Duminica şi zilele de sărbătoare. Sunt acele zile în care Anuța are prilejul de a-și mai astâmpăra întrucâtva pojarul adunat în suflet. Anuța nu stă însă cu mâinile în sân în asteptarea horei din sat. În seara de dinaintea jocului “fata desface în două focul din vatră și între focuri pune o oală cu apă neîncepută, un ban alb și busuioc. Oala rămâne acolo până în dimineața următoare, la utrenie. Atunci o ia de acolo și o așează pe o farfurie curată în fereastră. Când trage întâia oară clopotul la liturghie, rostește de trei ori”:

- Bună dimineața, Râu de rouă, Râul lui Iordan! - Mulțumesc Dumitale, Fată frumoasă, Cu cosița groasă. Șezi pe scaun De matasă! - Ba! N’am venit Să șed Pe scaun de mătasă; Numai am venit, Să mă rog De Sfânta Maică      Duminică, De Sfânta Maică      Maria: Să mă spele Pe față, Pe brață, De urâciuni, De făcături, De trămisături, De la străini, De la vecini, De la verișori, De la verișoare, De la neamurile toate. Că mi-or pus: Pe cap Piele de țap, Pe mânușiță Piele de mâță, Pe trup Piele de lup, Pe tălpi Nojâțe de câine.

Când pe drum plecam: Țapii sbierau, Mâții se smiorau, Lupii urlau, Câinii lătrau, Cu smoală mă negreau, Toți de mine fugeau! Io plângeam, Mă văieram, Nime’n lume Nu m’auzea, Numai Sfânta Maică    Duminica, Cu Sfânta Maică    Maria, Din vâna cerului De’asupra soarelui. În toiag d’argint Se rezema, Pe mine’n brațe mă lua, În râul lui Iordan mă arunca, În lapte dulce mă scălda, Cu brâu roșu mă’ncingea, Cu stâlp de busuioc mă freca: Pe cap, Pe după cap, Să cad la toată lumea cu drag, La oamenii cei bătrâni Cu cinste și omenie, Și la juni cu dragoste mare. Și-mi punea în cap Un mac, Pe mânicele Stele mărunțele, Să se uite Toată lumea la ele.(1)

Odata farmecul fiind săvârșit, Anuța se “înschimbă” în hainele cele curate, se împodobește cu flori proaspete și parfumate ca să fie și mai mândră de cum este, se stropește apoi cu apă descântată și pleacă plină de speranță la joc. Ea e convinsă că, odată făcut ritualul știut doar de ea, flăcăii se vor înghesui în jurul ei să o cheme la joc. E sigură că și Ionică al ei va fi printre ei…

Dacă vede însă că Ionică nu se înghesuie să intre în vorbă cu ea, în zilele următoare se roagă Anuța de mamă-să cu lacrimi de foc în ochi să renunțe la cocoșul cel năzdrăvan și cu pene roșii în coadă. Mama nu poate să rămână de piatră în fața unei suferințe atât amare și ia subsuoară cocoșul cel nevinovat și merge împreună cu Ana la baba Rada – femeia cea pricepută în a face și a desface de dragoste. “Cum-că descântecu-i de leac, nu se mai îndoiește nici o babă, fie ea şi numai de 99 de ani”. Baba primește de la fată cocoșul și cu el în mână – cântărindu-l parcă - zice descântecul:

Sări cocoș, Pe coș, Cu ciocul de oțel, Cu ghearele de fier, Aripile de-aurel! Nu sări pe coș, Ci pe partea Anei. Să te duci la Ionică, Cu ciocul să-l ciocănești,

Cu gherele să-l gherăești, Cu aripile să-l tărăpești Și la Ana să-l pornești! În vis să-l visăm, Aevea să-l vedem. Să nu poată mânca, Nici lucra, Nici sta, Până la Ana nu va pleca! (1)

Ionică al nostru nu poate să rămână insensibil la atâtea farmece de dragoste. I se aprind și lui călcâiele după Anuța, căreia i-a furat într-o seară o dulce și pătimașă sărutare. Dar inima parcă nu îi dă ghes încă ghes să se însoare… Anuța e însă hotărâtă și știe ce are de făcut: “se duce la un fir de mătrăgună, se pune în genunchi și zice de trei ori la rând, în trei vineri seara, acest descântec; totdeauna când gată descântecul îi dă câte o bucată de carne, de pâine și de sare. Iar când se depărtează mergând către casă știe că nu-i iertat ca să se uite îndărăt”:

Mătrăgună, mătrăgună, Floare frumoasă și bună, Auzit-am auzit Că mult bine ai făcut, De ți-a mers vestea, Și povestea, Că multe boli ai vindecat Că din pat betegi ai ridicat, Că mulți feciori ai însurat Și multe fete ai măritat. Ascultă-mă, Mărită-mă, Că de mi asculta, De mi mărita, Bunătăți ți-oi da: O oală cu lapte acru Să te ferească de dracu, Și una de lapte dulce De la care dracu’ se duce. Tu scumpă mătrăgună Mărită-mă’n astă lună, Că de mi mărita Miere de stupi ți-oi da, Cu bine te-oi ținea Pe lângă casa mea.

Iarna te-oi acoperi, Primăvara te-oi plivi, Vara te-oi îngriji, Frumoasă te-i ivi, Și frumoasă-i crește. Cu toții te-om griji, Scumpă mătrăgună. De mi mărita, Vinars ți-om da Cu viadra, Și bine te-oi ospăta La nunta mea. Bine te-oi ținea eu La ospățul meu C’o cupă de zeamă Fiartă, nefiartă, C’on font de carne, Fript, nefript, Să ști că te-am omenit. Na un pic de carne C-un pic de pâine Să ai până mâine, Și un pic de sare Șă-ți fie de cale. Mărită-mă draga mea, Că de mult mi-o trecut vremea! (2)

Credeți însă că problemele de dragoste ale Anuței se termină odată cu hora din biserică și cu ritualicul “Isaia dănțuiește” cântat cu mult patos de popa din sat?  Vă înșelați! Anuța e de acum femeie măritată și știe ce are de făcut. Dacă lui Ionică i se mai aprind călcâiele și își pierde nopțile pe la vreo vădană cu vino-ncoa: “ia un sbicuț de cânepă, împletit în trei scordi, se duce în grădină unde se îndreaptă cătră lună și zice de trei ori acest descântec în trei zile după olaltă” (doar în nopțile cu lună plină, bineînțeles)…

Lună luniță, Doamnă domniță Cu fața albă La lume dragă, Toate le vezi Pe mine mă vezi Că’s supărată, Că’s întristată, Ori beteagă, Că m’o lăsat Ionică cel drag. Na ăst zbicuț, Sui în căruț, Mi’l adă oricum.

Toarce lele, toarce, toarce, Pân bădița s'o întoarce... Ori supărat Ori voios, Ori sănătos, Că mi drag Ca ochii din cap. Lună luniță, Bună luniță, Firea-i cum îi fi Ad’ pe badea-aci Că de nu-oi muri!(3)

Surse:

(1) E. Hodoș – “Descântece din Banat” – revista “Transilvania” numărul martie-aprilie 1911

(2) Theodor A. Bogdan – “Descântec de măritat” – “Revista ilustrată” numărul din 15 ianuarie 1901

(3) Theodor A. Bogdan – “Descântec de dragoste” – “Revista ilustrată” numărul din 15 martie 1901

Citește mai mult... »