Poate te amuză credința românilor în puterea farmecelor și a blestemelor. Dar ea era prezentă în conștiința populară în perioada interbelică – tot așa cum ea mai persistă și astăzi. Se rosteau atunci - ca și acum - “incantații” speciale pentru îndepărtarea vrăjilor sau pentru alungarea spiritelor rele. Folclorul românesc conține multe descântece de deochi, acesta fiind considerat în popor o boală indusă prin magie de o simplă uitătură invidioasă. Descântecele se mai fac și pentru aducerea dragostei, pentru sănătate, pentru… aducerea înapoi a bărbatului. Practic, românii credeau că pentru aproape orice situație ivită în viața există și… o soluție în lumea farmecelor sau a descântecelor. Un articol deosebit de interesant pe aceasta temă a apărut în săptămânalul “Realitatea Ilustrată” din 14 aprilie 1937. Articolul cu titlul “Hai, mamă, la țața…” a fost scris de Lory Panaitescu-Zătreni. O să redau în cele ce urmează câteva pasaje interesante:
“S’a mai spus și toată lumea ştie că, în ritmul ultratrepidant al vieţii de azi, iubirea este şi ea mai grăbită, mai superficială, mai puţin trainică şi mai puţin dureroasă ca înainte vreme. Legăturile se înoadă mai repede, plăcerile se împletesc mai uşor, dar despărţirea nu întârzie, iar durerea - atunci când e - se vindecă cu altă sărutare, se uită într'un pahar de vin spumos, se şterge într'o glumă. Şi între iubire şi aventură, iubirea de azi e mai mult aventură.(…)În satul meu, când o fată iubeşte un flăcău iar el ţine la alta, mama nu-şi mustră odrasla, ci o mângâie, o încurajează să câştige inima flăcăului, dacă se poate o găteşte şi o veghează; şi dacă nu se poate, dacă biata Ioana îşi pierde nopţile plângând şi zilele zăcând, atunci calea de luat e numai una:
Cu o pasăre sub braţ, cu o sticlă de ţuică în sân, pe sub seară, în ascuns, mama şi fiica se strecoară, ca două umbre, abia simţite şi de câini, la Cocoşoaica în ogradă, să puie fermece lui Ion. Ce alta ar putea să facă? Cui să spui, în lumea rea, de focul care mistuie o biată inimă de fată? Gurile rele ale satului pândesc cu ochi de mâţă rea, din umbră. Batjocura stă să se reverse în bale...
- Da, ce o fi având fata dumitale, lele Mariţă, de s’a albit aşa la faţă?...
- Oare? Nu băgai de seamă, ţaţă Călino... Da nu cred... E săritoare şi veselă ca de Paşti... Îşi face o cămeşe de toată frumuseaţa...
- Îmi păru bolnavă la horă alantăieri... Parcă se lovia numa’n cotu lui Ion...
- Ei, Ion al lui Şolomon de la Văleni...
- Care Ion a lui Şolomon, ţaţă?
- Ei, bată-te, lele Mariţă... Ion, bălanul de-a fost jăndar...
- Aaa... Păi ce să caute Ioana mea la cotul lui... Îi fată cuminte. Da văzuşi ce pagubă pe bietu’ llie al Morăresei... Îi muri vaca...
Sărmana femeie schimbă vorba, dar în sufletul ei numai Dumnezeu ştie ce se petrece. E nevoie să se grăbească...
 |
| Descântec la fântână |
Ori descântec să scape fata de pârjol, ori farmece să-l aducă pe flăcău... Se înţelege deosebirea între aceşti doi termeni. Descântecul este formula însoțită de gesturi alinătoare (o atingere a tâmplelor, o apăsare slabă a pleoapelor, sau un masaj bun, ori de unele leacuri - din păcate - de înghiţit sau de băut, care diferă de la caz la caz şi care - se presupune - vindecă, înmoaie, îndepărtează răul din trup sau din suflet. Farmecele sunt invocațiuni, însoţite de un ritual destul de complicat de cele mai multe ori, sunt imprecaţiuni sau ordine adresate unor duhuri pentru a atrage norocul, dragostea sau banii, pentru a trimete asupra cuiva nenorocul, boala sau chiar moartea, pentru ca să stăpâneşti spiritual pe cineva, să-l îngenunchi complet. Să presupunem că o fată vrea cu orice preț pe flăcăul alteia... Îi va „pune fermece", ca să tânjească de dorul ei, să se culce seara bun-sănătos şi să se trezească a doua zi în zori bolnav de dorul ei, îndrăgostit până peste urechi, orb pentru toate, surd la toate, numai pe ea s’o vadă, numai pe ea s'o audă.
În cazul nostru, luat ca pildă, iată cum va pune Ioana „fermece" lui Ion: După tocmeala de rigoare şi expunerea cazului în amănunt, femeile - adică mama şi fiica - lasă bunătăţile în ograda Cocoșoaicei, primind în schimb anumite instrucţiuni necesare. Farmecele se pun de obicei la Lună nouă, aşa încât biata Ioana îşi înfrânează dorul şi se mistue la focul inimei până la data fixată de ritual. În noaptea sorocită sunt amândouă în deal, la Cocoşoaica. Aceasta din urmă a pus pe vatră un urcior bine astupat în care fierbe apă neîncepută, bătută cu busuioc pe noapte fără Lună. În apa aceea fata a scuipat sau a deşertat o lingura de apă de izvor cu care şi-a clătit gura mai întâi. Nouă beţisoare puse la rând stau lângă vatră: arţar, porumbar, gorun, alun, scaiete, „ţandără de corlată“, sânger, linte şi mazăre. Apa începe a bolborosi pe jar. Cocoşoaica se desface de basma, îşi pune la ureche o floare roşie de muşcata pe care Ioana a păstrat-o între dinţi până acum, muşcă faţa fetei, care sâsâie de durere, îi ia batista şi şi-o aşează pe frunte, pune mâna pe beţişoare şi cu faţa la Lună, spune :
Luând apoi busuioc în mână, şopteşte în sâsâitul apei ce fierbe:
“Stea, steluța mea,
Toate stelele să stea,
Numai tu să nu stai.
Să te faci năpârcă viforîtă,
Din cer coborâtă,
Cu 44 de ciocuri de oţel,
Cu 44 de aripi de fier.
Să te duci la ursitoarea mea.
Ursit de la Dumnezeu dat,
Prin sat neumblat.
De câine nelătrat,
Să te duci fără frică,
La patul lui Ionică,
Cu ciocul să mi-l ciocneşti,
Cu aripile să mi-l plesneşti.
De-o fi la porci,
De-o fi la vaci,
Să nu-i dea stare a sta,
Mâncare a mânca,
Somn a dormi,
Până la mine,
La scrisa mea,
Nu s’o gândi,
N’o veni“.
la betişoarele unul câte unul şi loveşte pântecele urciorului...
„Tu alun, să mi-l aduci ca pe un nebun...
Tu arţar, să mi-l aduci ca pe un armăsar...“
 |
| Îndrăgostiți... |
Urmează un întreg şir de versuri, ce nu pot fi redate din cauza expresiilor prea tari. Ele nu constituie însă o pervertire, nu sunt expresia unui viciu sau a unui moment de isterie, cum s'ar putea crede, ci o urmare fireasca a vieţii de familie de la tară, a traiului în comun, dus la ultima limita a înţelesului total. Fecioara, adică “fata mare" de la ţara doarme în aceeaşi odaie cu părinţii, cu o soră măritata şi cu soţul acesteia, cu un frate şi cu femeia lui, cu ceilalţi copii mari şi mici şi nu arareori cu animalele. Secrete sexuale - în înţelesul ce l-ar putea avea aceste cuvinte - chiar azi - pentru o fată de la oraş - nu există pentru ea. Măritişul nu e o poartă spre necunoscut decât în ce priveşte caracterul “omului", ce va fi al ei: bun sau rău, muncitor sau leneş, beţiv, risipitor sau adunat. Restul îl află oricare de la o vârstă atât de fragedă încât e jalnic pentru bietele lor vieţi. De aceea expresiile tari în farmecele de iubire, nu sunt pornografii, ci chemări mai tari, invocaţiuni de efect, sublinieri ce impresionează...
“Piatră de cărbune stins,
Să-mi aduci pe Ion învins,
Busuioc cu frunze rare,
Să-l văd sara pe cărare,
Cum miroasă câineşte,
Şi la poarta mea s’opreşte...“
Urmează unele versuri imposibil de redat, apoi finalul:
„Să-l alung şi el să vie,
Numa’n lacrimi şi suspine,
Şi să moară fără mine.”
Femeile sparg urciorul. Fata capătă o măsură din lichidul vrăjit. Ea, maică-sa, sau oricare de-ai casei va turna pândind prilejul să nu fie văzuţi, două-trei picături în mâncarea sau băutura flăcăului. Cu riscul de a fi surprinşi, cu preţul multor osteneli si viclenii, cu primejdia ruşinii şi a duşmăniei de veci. Aşa vor face, altfel nu „iesă" farmecul.
Trebuie să mărturisesc însă că textul meu nu e complet, nu numai din cauză că n'am scris expresiile prea tari, ci pentru că nu l-am putut afla în întregul lui în ciuda silinţelor ce mi-am dat. Femeia care lecuieşte şi „leagă de dragoste" îşi apără secretul formulelor ei cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună şi aproape imposibil de învîns. Nu numai pentru că ele ar fi pâinea ei, ci mai ales din credinţă că, odată răspândite, deşirate la lumina zilei, din om în om, trecute din gură în gură, fără ritualul de rigoare, ele îşi pierd efectul pentru acel ce le-a destăinut. Ba, există şi o pedeapsă grea, cu boală lungă cu zăcere în chinuri grele şi, în cele din urmă, cu ispăşirea finală. Ea însăşi a moştenit aceste formule versificate de la mama, de la gaga (sora mai mare) sau de la o cumătră - căreia i-a fost ca o fată în cea mai mare taină - aproape sigur de la o muribundă, ca pe o comoară de preţ. Sau a furat secretul trăgând cu urechea, în nenumăratele ocazii, când a făcut apel la puterile „fermecelor". În acest din urmă caz (foarte rar, dar posibil totuşi) e mai căutată, reputaţia ei întrece în faimă pe a celorlalte, farmecele ei au mai mult preţ...
— Hai, maică, la țaţa... (cutare) — spune fata, mama, omul sau flăcăul în nevoie. — Că ştie fermece furate!...
Deosebirea între ţaţa Cocoşoaica şi orice altă ghicitoare în cafea sau în cărţi de pe la periferiile Capitalei stă în faptul că acestea din urmă, profesioniste, dau clientelei lor o formulă, un talisman sau o deslegare a viitorului în care ele personal nu cred. Sunt vânzătoare de marfă amăgitoare (ce poate alina uneori, desigur) şi atâta tot; dar marfă bună numai pentru alţii. Ţaţa Cocoşoaica crede însă în descântecul sau vraja ei. Ea „leagă de dragoste" pentru copiii ei - dacă are, pentru soţul ei - dacă mai trăieşte. Îi descântă dacă sunt bolnavi şi îşi aplică ei însăşi acelaşi tratament. Chiar dacă recurge la unele exagerări de mimică sau dicţiune - când are lume - ca să facă impresie, în sufletul ei ea e convinsă de puterea magică a farmecelor.
 |
| Idilă la fântână |
Ce se întâmplă însă cu Ioana? A „pus fermece" lui Ion şi acum aşteaptă să se întâmple minunea. Şi uneori este atât de mare puterea credinţei, atât de puternică nădejdea, că fata se îndreaptă de la o zi la alta, se îmbujorează, ochii îi capătă un luciu nou, în toată fiinţa ei e primăvară şi e viaţă. Se găteşte ca de sărbătoare şi - muncind bărbată - cântă cu „viers" ales şi glas de pasăre spre uimirea leliţelor vecine, care fac ochii mari şi se strâng roată să stea de taină. Cântă de dor şi de nădejde, cu duioşie şi cu curaj:
Că-ţi dau leacuri şi te scoli
Câte leacuri sunt pe lume
Toate sunt în sân la mine...
Ţi-a dat, Ioane, cin’ţi-a dat
De m’ai uitat dintr'o „sară“
Să nu mai mă vezi pe lume
De n’ai ochi să mă mai vezi...
Şi uneori se întâmplă şi această minune. Flăcăul o vede, ca şi toţi ceilalţi, altfel decât înainte. Strălucirea ochilor, bucuria nădejdii, curajul încrederii de sine, o schimbă, o fac mai aţâţătoare. ÎI atrage fata asta cu tot felul ei nou de-a fi, îl pătrunde un fior tainic pe care nu şi-l explică - şi nici n'ar putea să şi-l explice - şi se apropie de ea. Se întâmplă însă, mai des, ca flăcăul să n'aibă habar, să păşească neşovăitor pe calea lui, spre altă fată. Atunci îndrăgostita se lasă desnădejdei, slăbeşte şi se ofileşte, sărăceşte plătind „fermece ", nu poate mânca şi se istoveşte muncind. Până într-o zi când nu mai poate lăsa culcuşul şi mama nu mai poate ascunde nimănui că fata ei zace de tânjeală. Şi iar va spune una din ele:
Dar fata nu se urneşte că nu poate şi de aceea ţaţa Cocoşoaica scoboară dealul s'o descânte (Cum să fi putut „lega" flăcăul dacă era el fermecat mai dinainte?...), să-i treacă de boală şi de dor, „să rămână curată, ca din cer picată, de rămnitor neatinsă, de rău nepătrunsă, de deochietor neajunsă, de moarte uitată, de Dumnezeu iertată“... Să ferească Dumnezeu să-i mai dea şi ceva leacuri de înghiţit ori de băut. O bagă în pământ cu zile. Dar se poate ca iubirea neostoită să ia alte aspecte mai puţin tragice. Sunt fete ce se resemnează, „se iau cu alt om" şi nu se simt mai rău de asta. Altele sfârşesc prin a uita. Unele, firi răzbunătoare, se duc să-i puie cuţitul de moarte. Vraje care costă mult de tot şi se face în mare taină, căci nu e puţin lucru să omori un om!(…)”.
