Cum se îndrăgostesc românii

O! săracii Români tari,

Zice lumea că-s tâlhari;

Nu-s tâlhari de boi, de cai,

Ci-s tâlhari de fete mari!

Pe la 1870, într-o epocă în care “ai noştri tineri” îşi desăvârşeau încă studiile la Paris, un tânăr român care ştia “a vorbi franţuzeşte, a scrie franţuzeşte şi a iubi tot franţuzeşte” se întoarce în România. Aici el îşi redecoperă cu surprindere neamul: “Am aflat, ce-au făcut moşii mei; am aflat, cum zice Românul din fluier ca să se mai ostoiască când pârdalnica cea de dragoste-l munceşte amar. Şi cum nu l’а munci, când în ţara Românului sunt atâtea doine de cele ce nu-ţi dau pace şi-ţi încurcă cărările cu desmierdările lor, dar nu fiecăruia, ci numai ale aceluia  pe care-l cunosc, adică numai Românului. Aceste doine ale Românilor au un vers atât de dulce încât de dorul lui tot după ele te-ai duce. Ştiu a-ţi cânta de dor şi de jale, de timp vechi şi de cel nou. Ştiu a-ţi cânta după cum îţî pofteşte inima. De la dânsele am învăţat a iubi româneşte şi-am alungat iubirea franţuzescă din inima mea. Acuma, după ce v'am spus ce-am învăţat de la poporul român, vă voi arăta şi D-vostră, să vedeţi iubirea românescă şi viersul cântecelor.”

Început de idilă

Citește mai mult... »

Meteorologie populară

Viața țăranului român – fiind legată de peticul de pământ pe care îl lucra și care îi aducea cele necesare traiului - a depins mereu de starea vremii. „Umbletul vremii” putea să-i aducă belșug sau să îi nimicească munca. Tocmai de aceea locuitorii satelor au fost mereu atenți la semnele care îl puteau ajuta să prevadă „cum va fi vremea”. În timp, s-a alcătuit un adevărat “tratat de meteorologie populară”, care s-a transmis oral – îmbogățit - din generație în generație: “Generații întregi, veacuri de-a rândul, au observat tot ce le înconjură, ca apoi din schimbări, adeseori cu totul neînsemnate, să-și fixeze anumite semne, de multe ori uimitor de precise, care să-i prevestească vremea. Începând de la dobitoacele de casă, tovarășii lui de lucru, până la dobitoacele din creierii munților, și de la uneltele lui de lucru până la stelele cerului, toate i-au legat atenția, ca apoi la rândul lor, toate să-i fie câte-un îndreptar, câte-un sfetnic”. (Traian German – articolul “Meteorologie populară“ – publicat în “Comoara satelor” – ianuarie 1923). Etnograful Artur Gorovei a cules la sfârșitul secolului trecut câteva dintre semnele care prevestesc starea vremii și le-a inclus în studiul său “Credinți și superstiții ale poporului român” (editura “Gerold & Comp.”- Viena – 1915):

Semne de vreme bună

Va fi vreme bună:


- dacă după ploaie norii se lasă în jos, de parcă ating dealurile;
- când asfințește soarele în senin;
- când cade rouă groasă deși soarele nu a asfințit încă de tot;
- când apele curgătoare huiesc plăcut și lin;
- dacă după vreme rea cade ceață;
- când apare curcubeul după ploaie;
- dacă faci foc în sobă și fumul se ridică drept în sus;
- când cântă greierii sau când ies mulți lilieci noaptea;
- dacă își spală mâța fața și se uită prin fereastră; deasemenea când se suie mâța pe fereastră și șade acolo mult;
- dacă umblă găinile atunci când plouă sau când cântă cocoșul la culcare;
- când câinele se culcă pe omăt;
- când stau cocostârcii pe șes;
- când zburdă mieii;
- când sar peștii după musculițe;
- când vrăbiile se scaldă în colb;
- dacă trec toate bucatele puse pe masă;
- dacă visezi foc.

Semne de schimbare a vremii

- când se scoală pisica de pe pat și se trântește în mijlocul casei îi a moloșag;
- când e ger și câinele se tăvălește, e semn că vremea se va muia;
- când încep slănininle din pod a lăcrăma, e semn că vremea are să se moaie și are să ningă sau are să ploaie;
- când zboară ciorile în cârduri, ba în sus, ba în jos, ba se învârtesc, se crede că se va schimba vremea;
- când zboară vulturii lin vremea se va îndrepta;
- când arde funinginea pe horn, se schimbă vremea;
- când cântă cocoșii într-una se schimbă vremea; când o face înainte de miezul nopții are să fie moloșag;
- dacă porcul duce paie în gură spre coteț, vremea se va îmbunătății;
- când se văd trei sori pe cer, are să fie vreme rea.

Semne de stricare a vremii

Vremea se va strica:

- când sfârșitul soarelui se face în nori;
- când e ceață mare pe păduri;
- când huiește hornul;
- dacă asudă ferestrele;
- când țârâiesc vrăbiile sau când vin vrăbiile și se ciocnesc de fereastră;
- când trec ciorile în stoluri mari;
- când zburdă vitele;
- dacă sare mâța prin casă;
- când se scaldă rațele pe uscat;
- când muștele pișcă rău;
- când te mănâncă urechile;
- dacă îl mănâncă pe cineva spatele;
- când se arde fundul ceaunului;
- dacă porți căciula, cojocul sau cămașa întoarse pe dos.

Semne de ploaie

Sunt semne că va ploua când:

- soarele arde tare sau este îngrădit (gulerat);
- la asfințit soarele se uită înapoi;
- când luna e cu coarnele în jos;
- când fulgeră spre apus;
- dacă faci foc în sobă și fumul se împrăștie sau intră în casă;
- broaștele sau buratecii orăcăiesc;
- pisica toarce, se linge sau își ascute unghiile;
- se strâng multe ciori la un loc și croncănesc;
- vrăbiile cântă toamna;
- albinele joacă în aer;
- rațele și gâștele bat cu aripile în pământ, sau când se scaldă în apă bătând din aripi;
- cântă cucul seara;
- se bat doi berbeci cap în cap;
- umblă furnicile pe drum sau își fac mușuroaie mici lângă drum;
- te manâncă urechile;
- îți asudă palmele;
- te mănâncă călcâiele;
- sudă ferestrele
- se umezește sarea sau se varsă solnița de sare;
- oalele dau în foc sau se arde zgura de pe fundul ceaunului;
- îți sfârâie luleaua;
- visezi pește.

Citește mai mult... »

Sting nouă cărbuni...

În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că răul “ne este dat” de spiritele cele rele. Românii credeau de asemenea că acest rău poate fi îndepărtat cu ajutorul farmecelor și al descântecelor. Oamenii au născocit farmece și descântece despre care credeau că ar putea să îi ajute în aproape orice situație: pentru alungarea bolilor (de brâncă, de bubă, de gălbenare, de gâlci etc.), pentru alungarea spiritelor rele (de iele, de smeoaică, de samcă etc.), pentru aducerea dragostei (de ursită, de scrisă) sau pentru invocarea ajutorului în situații din cele mai diverse (secetă, caniculă, furtună, pentru paza recoltelor sau a animalelor etc.). “Zilele când la sate baba Anghelușa era cea mai temută au trecut. Acum descântecele, vrăjitoriile, datul cu ghiocul și făcătura de dragoste sau de boala seacă au rămas numai de atât bune ca să le scriem în cărti” - spunea pe la 1907 un redactor al revistei “Țara Noastră”. Cu toate acestea, deși a trecut de la data publicării articolului mai mult de un secol, unele dintre vechile practici magice mai sunt prezente în lumea noastră. Stinsul cărbunilor este unul dintre obiceiurile cele mai întâlnite chiar și în vremurile noastre:

Descântec la vatra focului

Cum se sting cărbunii

“Dacă un om sau o vită deodată se bolnăveşte rău, fără să se ştie din ce pricină, atunci crede poporul că omul sau vita respectivă trebuie să fie deochiat sau pocit de cineva. Pentru a vindeca pe cel bolnav cât mai degrabă, pentru a-l scăpa de o boală mai mare sau chiar şi de moarte, româncele îi ‹‹sting cărbuni››. Stingerea cărbunilor, fiind după credinţa poporului vindecătoare ori şi de ce boală grabnică, mai fiecare româncă de la ţară o ştie şi se foloseşte totdeauna de dânsa când cere trebuința. Descântătoarea care vrea să stingă cărbuni, aduce maî întâi apă ne'ncepută de la vreun isvor sau fântână sau şi de la un râu apropiat. Apoi toarnă puţină dintr'ânsa într'un pahar, ia nouă cărbuni aprinşi şi-i aruncă pe rând în apa din pahar numărându-i de-a dindărătelea adică: 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1 şi rostește în taină cuvintele:

Eu sting pociturile Şi săgetăturile, Sting toate strigările, Toate diochierile Şi toate căscările; Toate mincicurile' Şi habaticurile. Sting pe toţi ochii cei răi

Şi gurile cele rele. Să n'aibă ochi a'nholba Şi gură a striga Asupra mea… Potolesc, Osândesc, N'aibă grija mea!

Dacă omul sau vita bolnavă e deocheată sau pocită, toţi cărbunii aruncaţi în apa ne'ncepută se aşează sfârâind pe fundul paharului; iar dacă omul sau vita bolnavă nu e deocheată sau pocită, atunci cărbunii stinşi plutesc pe de-asupra apei. După ce descântătoarea a stins cărbunii, dă să bea celui bolnav puţină apă descântată, îi spală cu ea tâmplele şi ici-colea corpul, toarnă puţină pe la ţâţânile uşilor, iar rămăşiţa, cu cărbuni cu tot, o aruncă pe streşina casei.(1)

Un ritual asemănător se practica pe la începutul secolului trecut în Văleni – Prahova. Cuvintele descântecului erau acestea:

“Cum s’a potolit vântul Și pământul Și ploaia din cer, Focul din cuptor Potolească deochiul săgetat Tâmpinat Din creierii capului,

Din fața obrazului lui… (se spune numele celui căruia i se descântă) Din sgârciul nasului, Dintr’o sută două de oase, Să se topească toată deochietura!”

“Se iau trei cărbuni și se pun în apă neîncepută. Dacă se lasă la fund, atunci omul e deocheat. După ce bolnavul bea de trei ori din apa descântată, se mai spălă la cap, ochi, inimă etc. și apoi după ce se scot cărbunii, se aruncă apa pe un câine. Dacă acesta se scutură, atunci e semn că bolnavului îi va trece; dacă nu, nu-i trece. Cărbunii apoi se împrăștie în răspântii, semn ca și deochiul să fugă și să se împrăștie, cum se împrăștie cărbunii.”(2)

Descântec de dragoste la fantână

Practica magică a stinsului cărbunilor se făcea nu doar pentru alungarea deochiului ci și în timpul săvârșirii “farmecelor de dragoste”: “Se descântă în apă neîncepută cu busuioc; în apă se sting cărbunii din vatra focului și se zic vorbele: Cum nu poate frigurosul fără foc, secetosul fără apă și flămândul fără mâncare, așa să nu poată (cutare) fără cuvântul, chipul și dragostile (cutăruia).”(2) Cărbunii erau stinși de femeile pricepute în a face farmece și pentru a le aduce tinerilor ursita (scrisa):

“Voi nouă cărbuni, Ca nouă gărgăuni, Eu vă aprinsei, Și la scrisa (cutăreia) vă trimisei;

Să vie la noapte’n vis, Aievea s’o văd, Mâine la revărsatul zorilor, În glasul cântătorilor, Cu ea să vorbesc.”

Incantația era insoțită de următorul ritual: “Se descântă cu un resteu (un lemn de la jug) găsit în noaptea lui Sfântu Gheorghe sau în noaptea de Ispas. Se mai descântă cu un țăruș de la ieslea calului și se repetă cuvintele: Cum găsii eu resteiul ăsta și cum trage calul la ieslea de fân, așa să-și găsească scrisa (cutare) și s’o tragă la casa, la averea, olabul (cutăruia). Resteul și tărușul de la ieslea calului se bagă în foc și dacă se aprinde și arde se zice că scrisa (ursita) este bogată; dacă este săracă scrisa, țărușul și resteul se sting.”(2)

Surse:

(1) - Simion Florea Marian – articolul “Descântece din Bucovina” publicat în revista “Albina Carpaților” numărul din 30 septembrie 1879;

(2) – Grigore G. Tocilescu – “Materialuri folkloristice” – 1900.

Citește mai mult... »

Supersiţii şi obiceiuri la naşterea unui copil

Noi, românii, suntem prin firea noastră un popor superstiţios. Foarte mulţi dintre noi credem în “semne” care ne influenţeză viaţa sau care ne prevestesc viitorul. Suntem supersiţioşi, dar fără să devenim fanatici. Dacă lucrurile prevestite de semnele citite în jurul nostru se împlinesc, povestim aceste lucruri aproape cu voluptate celor din preajma noastră. Naşterea unui copil este unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa noastră. Supertiţiile nu pot aşadar să nu ne însoţească în această perioadă. Am să vă spun în cele ce urmează câteva superstiţii legate de naşterea copiilor culese de doi mai etnologi români: Arthur Gorovei (“Credinţe şi superstiţii ale poporului român” – studiu publicat în anul 1915) şi George S. Ionescu (“Mică colecţiune de superstiţii ale poporului român” – lucrare tipărită în anul 1888):

Superstiţiile femeilor însărcinate

Femeia însărcinată să nu mănânce două poame crescute în pom lipite una de alta pentru că va face gemeni.

***

Femeia însărcinată care va şedea pe treptele unei scări de la vreo casă va face copilul anevoie.

***

Femeia însărcinată care va culege în poală surcele ieşite de la rindea va face un copil cu părul creţ.

***

Femeia care se ştie că este însărcinată şi nu spune asta când este întrebată, va naşte copilul mut.

***

Femeia însărcinată care va şedea pe vreo albie va naşte fată.

***

Femeile însărcinate să nu lovească cu piciorul vreun câine ca să nu nască un copil câinos la inimă.

***

Dacă o femeie însărcinată mănâncă borş umplut în zi de sec, copilul va avea bubuşoare (focuri); acestea se lecuiesc cu cărbune viu pisat pe pragul uşii şi amestecat cu smântână.

***

Femeia însărcinată nu trebuie să treacă peste vreo funie, că face copilul cu buricul (cordonul ombilical) încurcat pe după gât; nici nu trebuie să stea pe saci pentru că va naşte greu. 

***

Femeia însărcinată să nu mănânce inimă de pasăre rea – cum ar fi cocoşul – pentru că va face copii răi.

***

Dacă o femeie însărcinată vede un foc mare, să nu pună mâna la faţă şi nici să nu se mire, pentru că va naşte un copil care va avea pete roşii.

***

Femeia însărcinată să nu-şi înoade pletele pentru că va face copilul cu limba împiedicată.

***

Dacă femeia însărcinată va da cu piciorul într-o pisică va face copilul păros.

Supersiţii şi obiceiuri la naşterea unui copil

Îndată după naştere copilul trebuie cântărit, ca să nu se lipească farmecele de el. Greutatea cu care s-a născut trebuie ţinută minte pentru ca atunci când i se va descânta de leac, să i se descânte cu atâta apă cât a cântărit copilul la naştere, pentru că numai aşa va avea leac.

***

Femeia care naşte mai întâi un băiat va tăia poalele cămăşii în care a născut şi le va da unei fete mari să treacă de nouă ori prin ele pentru ca aceasta să se mărite curând.

***

Dacă copilului nou-născut i se dă să bea apă dintr-un clopoţel sleit, acesta va deveni cântăreţ mare.

***

Apa în care s-a scăldat copilul nou-născut nu se aruncă spre sfântul soare ci spre miază-noapte, pentru că altfel copilul va face bube pe corp.

***

Buricul copiilor se păstrează până în al şaptelea an şi dacă atunci se poate deznoda e semn că acel copil va fi deştept.

***

Când se naşte un copil şi pică pe mâna dreaptă, toată viaţa lui va fi cu dreptate, iar dacă pică pe mâna stângă, va trăi numai cu strâmbul.

***

Când se naşte un copil să i se pună în gură o bucăţică de măr muiat în vin, ca să fie voinic şi vesel.

***

Copii născuţi imediat după miezul nopţii sunt norocoşi.

***

Dacă la naşterea copilului e timp frumos, acesta va fi norocos şi fericit toată viaţa; dacă e timp rău şi furtunos atunci va avea multe valuri în viaţă.

***

În scăldătoare noului născut trebuie să se pună: busuioc, ca să fie iubit ca busuiocul; bani de argint, ca viaţa lui să fie curată ca argintul; bujor, ca să fie rumen ca bujorul; miere, ca să fie dulce la vorbă; pâine, să aibă îndestulare şi să fie bun ca pâinea; zahăr, ca să-i fie viaţa dulce; ou, să fie întreg şi sănătos ca oul; lapte dulce, ca să fie alb ca laptele; aghiasmă, ca să nu se apropie de el duhurile necurate.

***

Copilul nou născut se scaldă cu apă călduţă pentru ca să nu devină desfrânat; apa în care se scaldă copilul se încălzeşte cu vreascuri culese de pe drumuri.

***

A treia zi după ce se naşte un copil apar apar ursitoarele la ferestre. De aceea uşile şi ferestrele trebuie ţinute deschise şi trebuie să fie linişte în casă la miezul nopţii. În camera în care doarme copilul se pun pe masă sare, mâncare, băutură şi bani de cheltuială. Dacă ursitoarele nu vor găsi aceste lucruri vor ursi rău noului născut.

Citeşte şi: "Superstiţii şi prejudecăţi de ieri şi de azi"

Surse:

-   George S. Ionescu – “Mică colecţiune de superstiţii ale poporului român” – 1888;

    Arthur Gorovei – “Credinţi şi superstiţii ale poporului roman” – 1915.

Citește mai mult... »

Duminica Mare a Rusaliilor

Duminica Mare a Rusaliilor sau a Pogorârii Sfântului Duh, este sărbătoarea creştină care încheie ciclul Pascal. Ea se suprapune cu sărbătoarea populară a Rusaliilor şi de aceea sunt foarte greu de diferenţiat obiceiurile si practicile creştine de cele precrestine. Foarte multe din datinile acestei zile sunt în legătura cu cele din ziua premergătoare, a Moşilor de vară, sau cu sărbătoarea de a doua zi, Rusaliile. S-au păstrat până azi multe dintre obiceiurile şi tradiţiile populare legate de Duminica Mare. Am selectat pentru voi - din studiul “Sărbătorile de vară la români” publicat în anul 1910 de către marele etnolog şi folclorist roman Tudor Pamfile - descrierea câtorva dintre ele:

“De cu sâmbătă seara flăcăii se duc pe la vii sau pe la păduri, unde taie nuiele mari şi frumoase de tei. Aceste nuiele le duc acasă în spinare, pe greabănul cailor sau cu trăsurile. (…) Cei care aduc pentru casa lor, cei ce cumpără sau dobândesc în dar, aceste ramuri,  împodobesc întreaga gospodărie cu nuiele de tei. Rămurelele mici le pun pe la icoane şi pe la corzile caselor, iar afară le pun pe la ferestre (între geamuri şi zăbrele) şi pe sub streasină. Mai toţi pun şi prin garduri, dar mai ales pe la ţăruşii porţii. Teiul astfel pus, oriunde ar fi, rămâne acolo uitat.”

De Rusalii...

Ramuri de tei se duc şi la biserici: “Rămurelele se aşează înaintea icoanei Maicei Domnului sau nafurarului. După serviciul dumnezeesc, preotul ia câte o mlădiţă mică şi o dă fiecărui creştin care se perindează la anafură. Aceste mlădiţe se păstrează apoi la icoanele din casă, întocmai ca salcia de Florii.” Despre aceste crenguţe de tei aduse în ziua de Duminica Mare de la biserică se crede că au puteri protectoare: “Teiul de Dumineca Mare este bun la multe. Când peste vară plouă cu piatră, este bine a se arunca afară câte o crenguţă de tei uscat, cu credinţa că făcând astfel, piatra încetează. Alteori, cu aceleaşi crenguţe, este destul numai să se ameninţe înspre partea de cer de unde vine ploaia cu piatră, ca aceasta să se risipească îndată.”

În Ţara Românescă femeile duceau la biserică în Duminica Mare frunze de tei, de mure, de soc şi de jaleş. Acestea erau lăsate acolo timp de trei săptămâni şi erau aduse acasă în a treia duminică: “Aceste buruieni, cred şi spun, că sunt bune pentru multe leacuri. Din ele se fac mai cu seama ceaiuri împotriva răguşelii şi a junghiului provenit din răceală. Cu aceste plante se descântă şi la boli, dar mai ales slujesc la vrăjile de dragoste.”

Împărţirea ramurilor de tei 

“Ca să fii ferit de futişaguri şi pierderi peste an, este bine ca cea dintâi plăcintă pe care o faci sâmbăta pentru a doua zi, pentru Duminica Mare ca s’o dai de pomană ori s’o mănânci în casă, să o pui la cuptor întâi şi să o scoţi pe urmă, să o rupi în trei părţi şi să o împarţi la săraci. Astfel nu vei fi păgubit cu nimic”.

O altă credinţă populară legată de această zi este aceea că: “spre Duminica Mare, comorile bune, care ard numai pe la zile mari, îşi arată flacăra.” O tradiţie care se mai păstrează prin unele sate din Transilvania este aceea de a se face în ziua de Duminica Mare cununi de cununie “din spice de grâu curat şi din felurite flori de câmp”. Acestea se duc la biserică “unde se păstreaza apoi la icoane, pentru toate cununiile de peste an.”

      Citeşte aici mai multe despre: Cântecele şi descântecele de dragoste.

Un obicei întâlnit prin părţile Muscelului era acela al “prinsului suratelor”: Cele două fete care vor “să se prindă surate” taie o ramură de măr dulce şi apoi merg la o fântână împreună cu un flăcău. “Acolo, una se aşează într’o parte şi cealaltă în faţa ei. Flăcăul le întreabă şi ele răspund de trei ori:

- Daţi surate pân’la moarte ?

- Dăm surate pân’la moarte !

- De azi înainte sunteţi surori ?

- Suntem !

- De azi înainte să ştiţi: nu vă mai ziceţi pe nume ci surate.

Apoi flăcăul le dă în mână crăcana de măr dulce, şi apucând una de o ramură şi alta de cealaltă, trag s’o spintece.”

La fântână...

Tot în Duminica Mare, pentru că a doua zi încep Rusaliile, era obiceiul ca seara să se ungă tocurile ferestrelor şi al uşilor cu usturoi şi cu leuştean “spre a feri gospodăriile de duhurile necurate”. Pentru că începând de a doua zi “aceste duhuri se vor război în văzduh cu duhurile bune şi din lupta lor va curge ploaie; de aceea se zice că Duminica Mare vine întotdeauna cu ploaie”.

Citește și: Moșii cei mari ai Rusaliilor sau Ziua când joacă Ielele

Sursa informaţiilor şi a citatelor: studiul etnografic “Sărbătorile de vară la români” semnat de Tudor Pamfile – publicat de Librariile Socec&amp Co. în anul 1910.

Citește mai mult... »

Moşii cei mari ai Rusaliilor

Zilele de Rusalii sunt sărbătorile care încheie ciclul marilor sărbători domnești începute odată cu Floriile. Sunt trei zile de sărbătoare, fiecare dintre ele cu o altă semnificaţie:

- Sâmbăta dinaintea Rusaliilor – numită Moşii cei mari, Moşii Rusaliior sau Moşii de vară – este una dintre cele mai importante momente ale cultului morţilor din calendarul popular.

- Duminica de Rusalii, numită şi Duminica mare sau Duminica cinzecimii (fiind sărbătorită la 50 de zile dupa Paşti)  este ziua în care comunitatea creştină sărbătoreşte Pogorârea Sfântului Duh fiind considerată şi ziua de  naştere a bisericii.

- Lunea de după Duminica Mare este cea a sărbătorii populare cu origini precreştine a Rusaliilor, timpul în care ielele sau rusaliile “joacă pe la puţuri, fântăni, cruci, răspântii, poiene” şi “fac răutăţi de tot felul pe lume”.

MOŞII DE VARĂ

Conform rânduielilor creştine, în zilele de sâmbătă “se dă pretutindeni de pomană pentru sufletele morţilor, care pomană poate consta din mâncare, băutură, haine de purtat şi altele(…). Rugăciuni pentru mântuirea sufletelor lor de păcate se pot face şi în alte zile, dar pomana cea mai bine primită de Dumnezeu este cea făcută în ziua sâmbetei.” Dintre toate zilele de sâmbătă de peste an, există în popor credinţa că “ziua cea mai nimerită pentru facerea pomenilor şi pomenirilor este  Sâmbăta Duminicii mari, numită şi Moşii Duminicii mari, Moşii Rusaliilor, Moşii de Rusalii sau, mai peste tot locul, Moşii cei mari sau Moşii de vară.” 

În aproape toate regiunile ţării se păstrează obiceiul de a se da de pomană vase de lut sau de porţelan, căni sau străchini de lemn împodobite cu flori şi umplute cu fructe, lapte, vin sau apă. “Oalele, ulcelele, cănile şi sticlele se dau de obicei pline cu vin, iar cine n’are le poate umplea şi cu apă. Cofele şi toate celelalte vase sunt împodobite pe la gură cu cununi de flori, de trandafiri mai ales, dacă sunt înfloriţi în această vreme. Printre florile înşirate pe aţă se pun şi roşcove, smochine, covrigi şi altele cumpărate toate din târg. Străchinile, talgerile, castroanele şi farfuriile se dau pline cu bucate. Aceste bucate sunt de obicei felurite soiuri de zamă sau zeamă de pasăre, purcel sau miel, cu tăieţei, orez şi altele. Farfuriile late sau întinse sunt mai ales duse umplute cu meşniţă sau orez fiert în lapte. Toate aceste lucruri care se duc a fi împărţite se numesc moşi.

O gospodină duce moşi pe la toate neamurile şi toţi vecinii, şi primeşte iarăsi moşi de la toţi aceştia. Cu acest prilej, se strâng atât de multe vase, încât rar gospodar care îşi mai cumpără altele din târg pentru nevoile casei.” Cel care dădea de pomană spunea: ‹‹  Pe lumea asta ţie, pe cealaltă, mie ! ››. Cel care primea răspundea: ‹‹ Bogdaproste ! ›› sau ‹‹ Domnul primească! ››".

Prin Oltenia, de Moşii de vară, era obiceiul ca femeile să meargă în cimitir şi să îşi plângă morţii, pentru că în această zi “păcătoşii se trimit din nou în munca iadului”. Prin Bucovina exista credinţa “că nu e bine ca cineva să mănânce până ce nu dă mai întâi de pomană, pentru ca în această zi se împărtăşesc cu sfintele taine toţi morţii şi dacă unul din neamul celor morţi mănâncă, atunci cei morţi din neamul lui nu se pot cuminica”. Prin zona Câmpulungului (Argeş) era “datina ca nănaşii să trimita finilor si mai ales celor de botez, încă şi câte o junincă dimpreună cu toate ce e nevoie la o vacă de lapte precum doniţă, satişcă şi strecurătoare.” Un alt obicei interesant se întâlnea prin unele părţi din Moldova: “cei care în toamna trecută s’au îngijit şi au dat de pomană între altele şi o masă încărcată cu tot soiul de bucate şi colaci, acum, la moşii aceştia, ei se duc să umple acea masă. Această datină se numeşte umplutul meselor. Gospodina care a dat de pomană o masă plină cu vase, merge acum cu bucate şi umple acele vase, tot pe masa dată.” 

Prin Ţara Românească în această perioadă se ţinea Târgul Moşilor, “care se începe luni şi durează până sâmbăta înainte de Rusalii, adică o săptămână întreagă.”  Târgul moşilor, care era un prilej pentru târguieli şi pentru distracţii de tot felul,  “s’a născut din târgul unde se desfăceau odată numai cele trebuincioase pentru Moşii Rusaliilor”. Cel mai cunoscut dintre aceste târguri organizate de Moşi  a fost până în perioada interbelică cel care se ţinea în Bucureşti. în celebrul bâlci organizat în săptămâna Rusaliilor  mergeau  mai ales mahalagi şi târgoveţi – dar şi burghezi -  pentru a colinda vestitele “ţuicării cu adevărata zeamă de prune adusă de la munte”- numită şi „zăpăceală” . Era locul în care copiii mâncau floricele şi “îşi sglâmboiau ochi în toate părţile şi nu se mai săturau privind la „Vasilache” sau la diferiţi comedianţi care se arătau la circuri cu „renume mondiale” şi în special la panorama lui Braun care avea toate minunăţiile pământului.” (citeşte şi “Piticul din Bâlciul Moşilor”)

Sursa informaţiilor şi a citatelor: studiul etnografic “Sărbătorile de vară la români” semnat de Tudor Pamfile – publicat de Librariile Socec&Co. în anul 1910.

Citește și: Duminica Mare a Rusaliilor 

Citește mai mult... »

Românii şi "iarba diavolului"

Tutunul a început să fie cunoscut în Ţările Române începând cu secolul al 17-lea – aşadar încă din epoca în care patima fumatului a cuprins aproape toate popoarele europene. Împrumutat de la turci şi de la tătari, obiceiul fumatului era deja foarte răspândit  la sfârşitul acestui secol. Dacă la început se fuma cu ajutorul pipelor (numite şi lulele sau ciubuce), începând cu secolul al 19-lea au început să se fumeze și ţigări de foi și ţigarete și pe la noi.

  

Legenda tutunului

Fumatul era în trecut considerat - ca și astăzi dealtfel - un păcat de către biserică. Chiar şi în icoanele care ilustrează iadul, în unele cazuri, păcătoşii erau reprezentaţi fumând: “Pe la unele biserici române din Bucovina se mai află încă până în ziua de astăzi o icoană mare, un fel de tablou, care reprezintă Raiul şi Iadul: fericirea şi desfătarea celor drepţi, munca şi pedepsirea celor păcătoşi. Pe acest tablou am observat că între mulţi alţi păcătoşi din iad se află şi un om zugrăvit cu o lulea mai cât o ulсiсă în dinţi, iar un drac negru ca tăciunele, cu ochii roşii ca para focului, cu coarne şi cu coadă ca la vite, îi vâră o suliţă mare în gură. Va să zică aceasta e răsplata celor ce fumează: dracii în cealaltă lume le vor sparge gura cu suliţele. Amară pedeapsă!!...”  (cf. Simion Florin Marian – articolul “Botanica poporală română” – publicat în Albina Carpaţilor” din 31 iulie 1879). Chiar şi în strigăturile românilor se face legătura dintre diavol şi fumat:

“Câte fete la strânsură,

Toate stau cu pipa’n gură.

Iese dracul de sub râpă

Şi le pune foc în pipă!”

Un moldovean și un turc
 fumându-și ciubucul

Legendele românilor atribuie diavolilor răspândirea în lume a tutunului, pe care îl mai numesc şi „iarba dracului” sau”buruiana diavolului”. O să vă spun una dintre aceste legende: “Doi draci au voit odată să ia de soţie pe fata unui boier, însă preotul n'a voit să-i cunune cu dânsa. Supărându-se dracul cel mai mare că nu-şi poate împlini dorinţa, se duse şi se spânzură de un plop. Acesta însă s'a clătinat odată bine şi a svârlit pe drac cine ştie unde, de s'a prefăcut în sălitră şi pulbere când a picat la pământ. Dracul cel mai tânăr, care era de faţă, văzând aceasta, se'nspăimântâ şi alergă în ruptul capului în iad. Cum ajunse aici povesti celui mai mare peste dânşii ceea ce a păţit fârtatul său. Atunci Scaraoţchi, mai marele dracilor, a spus:

Secui din Transilvania trăgînd din lulea

- „Staţi, că eu am mai mult folos din el, decât din voi!"

Şi după ce rosti cuvintele acestea, ieşi din iad şi se porni spre dracul cel mort, unde află o mulţime de tutun crescut din trupul lui. Văzând aceasta, Scaraoţchi s'a întors înapoi în iad şi a trimis trei draci în lume ca să semene tutun pretutindeni. Dracii trimişi  n'aşteptară să le mai spuie odată ce să facă, părăsiră iadul îndată şi pornindu-se prin lume începură a semăna tutun, a-l fuma, a-l trage pe nas şi a face scăldători dintr'ânsul spre vindecarea feluritelor boli şi îndemnând pe toţi oamenii să facă şi ei aşa.

Oamenii, ca oamenii, nemaicugetând mult, făcură şi ei ce i-au învăţat dracii. În curând s'a înmulţit tutunul şi după ce s'au făcut  lulelele, au început oamenii, tot la îndemnul dracilor, a fuma şi din lulele. Prin aceşti draci s'a lăţit apoi tutunul cu încetul peste toată lumea, şi acum a făcut Scaraoţchi, mai marele dracilor, ca oamenii să fumeze şi din țigare, ca mai lesne să-şi poată strica pieptul şi să moară, pentru ca să poată merge mai degrabă la dânsul, pentru că în rai nu se primesc fumătorii. Iară cu timpul are să facă Scaraoţchi ca oamenii nu numai să-l fumeze cu gura şi să-l tragă pe nas, ci să fumeze şi cu urechile, ca să înnebunească de cap şi să facă mai multe păcate, că aşa-i place lui Scaraoţchi.” (cf. Simion Florin Marian – articolul “Botanica poporală română” – publicat în “Albina Carpaţilor” din 31 iulie 1879).

Pâca – zeitatea tutunului

Românii au imaginat chiar şi o zeitate a tutunului. Aceasta era numită Pâca sau Pafa şi era descrisă ca fiind „o babă bătrână cât lumea, neagră şi urâtă ca întunericul iadului, cu coarne în cap ca răşchitoarele, cu nasul lung şi încârligat, cu ochii umflaţi ca de capră înecată, cu colţi în gură ca ai mistreţului, cu gheare ca secerele, cu coadă ca de vită, lungă şi îmbârligată, c’o lulea sau pipă mare în dinţi. Pe berigăţile gâtlejului şi pe nările nasului ieşindu-i flacără de foc, fum negru şi o duhoare de tutun. Sa scremut iadul şi a născut-o pe dânsa. Şi deodată cu dânsa a ieşit din adâncul iadului şi un fel de fum care a prins a răspândi în lume boală şi moarte.” ( Petre E. Mihăescu – “Tutunul în trecutul Ţării Româneşti”– 1931)

Țăran basarabean fumând

Tutunul ca medicament

Astăzi cunoaştem efectele consumului de tutun asupra sănătăţii şi ştim că fumatul este una din cauzele majore de îmbolnavire si de mortalitate în întreaga lume. Dar nu a fost întotdeauna aşa. Secole la rândul tutunul a fost folosit pentru vindecarea unor boli, crezându-se că tutunul grăbeşte naşterea, că omoară păduchii, că ajută la combaterea cheliei sau chiar la… vindecarea astmului. Etnologul român Simion Florin Marian menţionează în articolul publicat în anul 1879 câteva dintre întrebunţârile tutunului la români:

Boier muntean cu ciubucul în mână

“Tutunul se întrebuinţează şi ca medicament. Aşa, cei ce au giunghiuri, ung frunze de tutun cu miere şi presărându-le cu piper pisat, se leagă cu dânsele la locul unde-i junghie  şi spun că îndată le'ncetează durerea. Cei ce au durere de măsele, pun frunze de tutun pe măselele stricate ca să le înceteze durerea. Tutunul, după cum arată şi legendele sale, e bun de scăldători  în contra mai multor boli, precum şi pentru cei ce au „sochote". Cu smoală de tutun  luată din ciubuce şi lulele, omorau unii Români tot felul de şerpi.”

Citeşte şi: "Femeile fumează!"

Citește mai mult... »