"" DATINI

Postări populare

Lăsatul secului pentru Postul Nașterii Domnului (Filipii de toamnă)

14 noiembrie este ziua în care se lasă secul de Postul Crăciunului sau de Dulcele toamnei – perioadă de post care începe în 15 noiembrie și se încheie pe 24 decembrie. Tot în acestă zi este pomenit “sfântul și întru tot lăudatul Apostol Filip, unul din ceata dintâi, a celor doisprezece”. 
 
Lăsatul secului
Apostolul Filip

Începutul postului Crăciunului coincide cu o perioadă specială a calendarului popular “cunoscută și păzită cu mare sfințenie pretudindeni pe unde locuiește poporul român”: sărbătoarea „Filipilor de toamnă”. În cele mai multe locuri această sărbătoare ține trei zile (14, 15 și 16 noiembrie), dar în unele comunități această perioadă se întinde până în 20 sau 21 noiembrie. Peste tot se crede însă că este o perioadă periculoasă pentru cei care ”nu țin Filipii așa cum se cuvine”, pentru că “Filipii sunt niște sfinți mai mari peste fiarele sălbatice sau peste lupi” care “îi poceau pe cei care nu îi respectau cum se cuvine.”  În schimb, dacă sunt cinstiți conform datinii, Filipii „apără casa de rele, de primejdii: de foc, de lupi și îndeobște de jigănii, cari strică vitele și care primejduiesc viața omului, căci dacă lupul nu găsește ceva pe lângă o casă, va îndrăzni și la oameni. Filipii apără casa de pagube, pe copii de primejdii și de alte nenorociri.



Numeroase sunt regulile și interdicțiile care trebuie respectate în aceste zile, îndeosebi de către femeile măritate și de către văduve. Etnologul Tudor Pamfile enumera în studiul său  “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – publicat în anul 1914 – câteva dintre acestea: Mai pretutindeni însă, cu toate că se spune că în acestă zi doar mâncare îi este îngăduit femeii a-și face, se arată totuși dinadins că gospodina n’are voie să măture prin casă sau să dea gunoiul afară. Prin unele părți din Oltenia, se mătură noaptea și gunoiul se ține strâns după ușă trei zile, după care se ardeiază și apoi se aruncă afară. Gospodina nu are voie să coase, să împungă în piele sau să ia acul ori un alt lucru ascuțit în mână; să nu coase, cu roșu mai ales, să nu macine, să nu toarcă și să nu dea nimic cu împrumut, mai ales sărături și foc. Când o da cinevașilea cenușă cu cărbuni în noaptea de Filipi, atunci vine lupul și-i mănâncă ceva de pe lângă casă; de n’are ce mânca, atunci îl mănâncă pe om.” Interdicția scoaterii gunoiului din casă are o explicație: “dacă s’ar scoate afară, lupii ar scociorî acest gunoi spre a afla un cărbune în el; se știe că lupii nu leagă - și deci nu se pot prăsii – până când nu mănâncă vreun cărbune din vatră în zilele de Filipi”.

Lupi

De asemenea:

- “este bine să se spele rufele cu apă clocotită, căci numai astfel se poate opării gura gavătului (lupului)”;
- în aceste zile se lipește gura sobei cu lut pentru că „tot astfel se va astupa și gura lupului și se vor unge ochii lui, ca să nu vadă prada”; în același scop “toate foarfecile se leagă cu o sfoară”;
- femeilor le este interzis în aceste zile să se pieptene, pentru că “fiind părul încâlcit, lupii să se încurce prin păduri, să se piardă într’ânsele și să nu dea de urma locurilor unde pasc oile”;
- pentru ca întreaga familie să fie ferită de pagube, în perioada Filipilor „se ține atârnată de lemnul coșului o secure”.

Sursa: Tudor Pamfile - “Sărbătorile la români - Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – publicat în anul 1914.




Citește mai mult... »

Obiceiuri în ziua de Sfântul Dumitru

Datini, tradiții, obiceiuri


Paragrafe:



Ziua de 26 octombrie  - numită în popor și Sâmedru, Sânmedru, Sumedru sau Sfeti Dimitri - e destinată pomenirii și cinstirii Sfântului și Slăvitului Mare Mucenic Dimitrie (Dumitru), izvorâtorul de mir și făcătorul de minuni din Tesalonic. Sâmedrul este "plăcut lui Dumnezeu pentru bătrânețea sa" și este socotit a fi patronul caselor și paznicul care-i apără pe oameni de fiarele sălbatice. 
 
Ziua de Sâmedru marchează debutul iernii pastorale, când codrii încep să-și piardă podoaba frunzelor și plantele de pe câmpuri se usucă. Conform tradiției populare, cheile care deschid porțile naturii către viață sunt ținute de Sf. Dumitru până în ziua de pomenire a Sf. Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, patronul naturii înverzite (23 aprilie). Conform tradițiilor creștine, Sf. Dumitru a fost un diacon creștin din veacul al III-lea care a trăit în cetatea grecească Tesalonic și care a fost martirizat cu lancea în timpul prigoanei anticreștine de sub împăratului Dioclețian din anul 306 e.n.



Numeroase sunt și credințele populare românești care îl au ca erou pe Sf. Dumitru (Sâmedru). Una dintre acestea spunea că: “Sf. Dumitru a fost păzitor de vite - umbla după oi ori vaci - cu credință nestrămutată în Dumnezeu, bun și drept cu toată lumea și fără pic de păcat. O singură dată, din întâmplare, a omorât o pasere, pentru care lucru singur s’a pedepsit, umblând desculț trei ani de zile.” Conform altei povestiri populare “Sf. Dumitru a fost la început cioban, avându-și turma într’un miez de codru, necălcat de picior omenesc. Deci trăia acolo, neștiind că în lume mai sunt și alți oameni în afară de dânsul. Seara, când se închina lui Dumnezeu, sărea de trei ori peste o cioată și zicea: “- Acestea sunt ale tale, Doamne!”. După aceasta sărea și a patra oară și adăuga:”- Asta e a mea!”. Și după ce-și făcea rugăciunea, pleca după turmă.



Citește mai mult... »

Descântecul stelelor

Creștini fiind, românii cred că cerul și podoabele lui au fost create de Dumnezeu, asemeni tuturor celor care există. Ei cred de asemenea că “cerul, fiind locașul lui Dumnezeu, al Domnului  Hristos, al Maicii Domnului, al Sfinților și al cetelor îngerești, stelele sunt făcliile ce se aprind noaptea spre a lumina sfânta lume a celor fără sfârșit.” Alte legende spun că stelele nu ar fi altceva decât niște candele sau felinare agățate de torțile cerului “ca să ne arate și noaptea locașul înfricoșatului județ al lui Dumnezeu.” 
 
Prin unele locuri din Moldova se spune că la începutul lumii nu erau stele pe cer și că ele au început să răsară abia după ce primii oameni au început să se nască. De aici și credința că stelele care împodobesc cerul noaptea nu ar fi altceva decât “lumânări aprinse ale sufletelor celor care se nasc; fiecare om are în cer o stea care lucește foarte frumos când omul se silește a face fapte bune și care nu mai licărește când omul face rău.” 
 
Credința populară înzestrează aștrii cerului cu puteri supranaturale. Tocmai de aceea, către stele “se îndreaptă unele rostiri de vrajă ale celor care doresc feluritele lucruri ale acestei lumi”.



Citește mai mult... »

Obiceiuri în ziua de Schimbare la Faţă a Domnului

SCHIMBAREA LA FAŢĂ A DOMNULUIuna dintre cele mai mari sărbători creştine, este prăznuită în fiecare an în ziua de 6 august. Este rememorată de creştini în această zi minunea petrecută pe muntele Tabor, atunci când Isus s-a schimbat la faţă înaintea ucenicilor Săi Petru, Iacob si Ioan “şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe la lumina”. Tot atunci s-au arătat celor trei apostoli doi dintre marii prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie. Miracolul săvârşit pe muntele Tabor este cel care a convins pe ucenicii cei mai apropiaţi ai lui Isus că Acesta nu este numai un prooroc al Domnului ci că El este cu adevărat chiar Fiul Lui. 


Citește mai mult... »

Datini de Sâmpietru

Sfântul Petru ca un sfânt,
Dete o ploaie cu vânt
Și ne culcă la pământ!


Sărbătoarea creștină din 29 iunie, zi de pomenire a Sfinților Slăviților și întru tot lăudaților și mai-marilor Apostoli Petru și Pavel, este numită în popor simplu Sân-Petru (sau Sâmpietru) 
 
Icoană

Citește mai mult... »

Iubirea în farmece, cântece și descântece

Poate te amuză credința românilor în puterea farmecelor și a blestemelor. Dar ea era prezentă în conștiința populară în perioada interbelică – tot așa cum ea mai persistă și astăzi. Se rosteau atunci - ca și acum - “incantații” speciale pentru îndepărtarea vrăjilor sau pentru alungarea spiritelor rele. Folclorul românesc conține multe descântece de deochi, acesta fiind considerat în popor o boală indusă prin magie de o simplă uitătură invidioasă. 
 
Descântecele se mai fac și pentru aducerea dragostei, pentru sănătate, pentru… aducerea înapoi a bărbatului. Practic, românii credeau că pentru aproape orice situație ivită în viața există și… o soluție în lumea farmecelor sau a descântecelor. Un articol deosebit de interesant pe aceasta temă a fost publicat de săptămânalul “Realitatea Ilustrată” în numărul din 14 aprilie 1937. Articolul cu titlul “Hai, mamă, la țața…” a fost scris de Lory Panaitescu-Zătreni. O să redau în cele ce urmează câteva pasaje interesante: 
 

Cântece și descântece de dragoste

 
“S’a mai spus și toată lumea știe că, în ritmul ultratrepidant al vieții de azi, iubirea este și ea mai grăbită, mai superficială, mai puțin trainică și mai puțin dureroasă ca înainte vreme. Legăturile se înnoadă mai repede, plăcerile se împletesc mai ușor, dar despărțirea nu întârzie, iar durerea - atunci când e - se vindecă cu altă sărutare, se uită într'un pahar de vin spumos, se șterge într'o glumă. Și între iubire și aventură, iubirea de azi e mai mult aventură.
 
(…) În satul meu, când o fată iubește flăcău iar el ține la alta, mama nu-și mustră odrasla, ci o mângâie, o încurajează să câștige inima flăcăului, dacă se poate o gătește și o veghează; și dacă nu se poate, dacă biata Ioana își pierde nopțile plângând și zilele zăcând, atunci calea de luat e numai una:

- Hai, mamă, la ţaţa...

Cu o pasăre sub braț, cu o sticlă de țuică în sân, pe sub seară, în ascuns, mama și fiica se strecoară, ca două umbre, abia simțite și de câini, la Cocoșoaica în ogradă, să puie fermece lui Ion. Ce alta ar putea să facă? Cui să spui, în lumea rea, de focul care mistuie o biată inimă de fată? Gurile rele ale satului pândesc cu ochi de mâță rea, din umbră. Batjocura stă să se reverse în bale...

- Da, ce o fi având fata dumitale, lele Mariță, de s’a albit așa la față?...
- Oare? Nu băgai de seamă, țață Călino... Da nu cred... E săritoare și veselă ca de Paști... Își face o cămeșe de toată frumuseața...
- Îmi păru bolnavă la horă alantăieri... Parcă se lovia numa’n cotu lui Ion...
- Care Ion ?
- Ei, Ion al lui Şolomon de la Văleni...
- Care Ion a lui Şolomon, țață?
- Ei, bată-te, lele Mariță... Ion, bălanul de-a fost jăndar...
- Aaa... Păi ce să caute Ioana mea la cotul lui... Îi fată cuminte. Da văzuşi ce pagubă pe bietu’ llie al Morăresei... Îi muri vaca...
Sărmana femeie schimbă vorba, dar în sufletul ei numai Dumnezeu ştie ce se petrece. E nevoie să se grăbească...
- Hai, mamă, la ţaţa...

Descantece, farmece
Descântec la fântână
 
Ori descântec să scape fata de pârjol, ori farmece să-l aducă pe flăcău... Se înțelege deosebirea între acești doi termeni. Descântecul este formula însoțită de gesturi alinătoare (o atingere a tâmplelor, o apăsare slabă a pleoapelor, sau un masaj bun, ori de unele leacuri - din păcate - de înghițit sau de băut, care diferă de la caz la caz și care - se presupune - vindecă, înmoaie, îndepărtează răul din trup sau din suflet. 
 
Farmecele sunt invocațiuni, însoțite de un ritual destul de complicat de cele mai multe ori, sunt imprecațiuni sau ordine adresate unor duhuri pentru a atrage norocul, dragostea sau banii, pentru a trimete asupra cuiva nenorocul, boala sau chiar moartea, pentru ca să stăpânești spiritual pe cineva, să-l îngenunchi complet. Să presupunem că o fată vrea cu orice preț pe flăcăul alteia... Îi va „pune fermece", ca să tânjească de dorul ei, să se culce seara bun-sănătos și să se trezească a doua zi în zori bolnav de dorul ei, îndrăgostit până peste urechi, orb pentru toate, surd la toate, numai pe ea s’o vadă, numai pe ea s'o audă.

În cazul nostru, luat ca pildă, iată cum va pune Ioana „fermece" lui Ion: După tocmeala de rigoare și expunerea cazului în amănunt, femeile - adică mama și fiica - lasă bunătățile în ograda Cocoșoaicei, primind în schimb anumite instrucțiuni necesare. Farmecele se pun de obicei la Lună nouă, așa încât biata Ioana își înfrânează dorul și se mistuie la focul inimei până la data fixată de ritual.
 
În noaptea sorocită sunt amândouă în deal, la Cocoșoaica. Aceasta din urmă a pus pe vatră un urcior bine astupat în care fierbe apă neîncepută, bătută cu busuioc pe noapte fără Lună. În apa aceea fata a scuipat sau a deșertat o lingura de apă de izvor cu care și-a clătit gura mai întâi. Nouă bețișoare puse la rând stau lângă vatră: arțar, porumbar, gorun, alun, scaiete, "ţandără de corlată", sânger, linte și mazăre. Apa începe a bolborosi pe jar. 
 
Cocoșoaica se desface de basma, își pune la ureche o floare roșie de mușcata pe care Ioana a păstrat-o între dinți până acum, mușcă fața fetei, care sâsâie de durere, îi ia batista și și-o așează pe frunte, pune mâna pe bețișoare și cu fața la Lună, spune : 
 
"Floare "roșă" de mușcată
Mă născui acuma iată
Alăptată
Înțărcată
Ionica botezată..."

Luând apoi busuioc în mână, șoptește în sâsâitul apei ce fierbe:

“Stea, steluța mea,
Toate stelele să stea,
Numai tu să nu stai.
Să te faci năpârcă viforîtă,
Din cer coborâtă,
Cu 44 de ciocuri de oțel,
Cu 44 de aripi de fier.
Să te duci la ursitoarea mea.
Ursit de la Dumnezeu dat,
Prin sat neumblat.
De câine nelătrat,
Să te duci fără frică,
La patul lui Ionică,
Cu ciocul să mi-l ciocnești,
Cu aripile să mi-l plesnești.
De-o fi la porci,
De-o fi la vaci,
Să nu-i dea stare a sta,
Mâncare a mânca,
Somn a dormi,
Până la mine,
La scrisa mea,
Nu s’o gândi,
N’o veni“.
 
la bețișoarele unul câte unul și lovește pântecele urciorului...
 
„Tu alun, să mi-l aduci ca pe un nebun...
Tu arțar, să mi-l aduci ca pe un armăsar...“

Descantece, farmece
Îndrăgostiții
 
Urmează un întreg șir de versuri, ce nu pot fi redate din cauza expresiilor prea tari. Ele nu constituie însă o pervertire, nu sunt expresia unui viciu sau a unui moment de isterie, cum s'ar putea crede, ci o urmare fireasca a vieții de familie de la tară, a traiului în comun, dus la ultima limita a înțelesului total. 
 
Fecioara, adică “fata mare" de la țară doarme în aceeași odaie cu părinții, cu o soră măritată și cu soțul acesteia, cu un frate și cu femeia lui, cu ceilalți copii mari și mici și nu arareori cu animalele. Secrete sexuale - în înțelesul ce l-ar putea avea aceste cuvinte - chiar azi - pentru o fată de la oraș - nu există pentru ea. Măritișul nu e o poartă spre necunoscut decât în ce privește caracterul “omului", ce va fi al ei: bun sau rău, muncitor sau leneș, bețiv, risipitor sau adunat. Restul îl află oricare de la o vârstă atât de fragedă încât e jalnic pentru bietele lor vieți. De aceea expresiile tari în farmecele de iubire, nu sunt pornografii, ci chemări mai tari, invocațiuni de efect, sublinieri ce impresionează...

“Piatră de cărbune stins,
Să-mi aduci pe Ion învins,
Busuioc cu frunze rare,
Să-l văd sara pe cărare,
Cum miroasă câinește,
Și la poarta mea s’oprește...“

Urmează unele versuri imposibil de redat, apoi finalul:

„Să-l alung și el să vie,
Numa’n lacrimi și suspine,
Și să moară fără mine.”

Femeile sparg urciorul. Fata capătă o măsură din lichidul vrăjit. Ea, maică-sa, sau oricare de-ai casei va turna pândind prilejul să nu fie văzuți, două-trei picături în mâncarea sau băutura flăcăului. Cu riscul de a fi surprinși, cu prețul multor osteneli și viclenii, cu primejdia rușinii și a dușmăniei de veci. Așa vor face, altfel nu „iesă" farmecul.

Trebuie să mărturisesc însă că textul meu nu e complet, nu numai din cauză că n'am scris expresiile prea tari, ci pentru că nu l-am putut afla în întregul lui în ciuda silințelor ce mi-am dat. Femeia care lecuiește și „leagă de dragoste" își apără secretul formulelor ei cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună și aproape imposibil de învins. Nu numai pentru că ele ar fi pâinea ei, ci mai ales din credință că, odată răspândite, deșirate la lumina zilei, din om în om, trecute din gură în gură, fără ritualul de rigoare, ele își pierd efectul pentru acel ce le-a destăinuit. Ba, există și o pedeapsă grea, cu boală lungă cu zăcere în chinuri grele și, în cele din urmă, cu ispășirea finală. 
 
Ea însăși a moștenit aceste formule versificate de la mama, de la gaga (sora mai mare) sau de la o cumătră - căreia i-a fost ca o fată în cea mai mare taină - aproape sigur de la o muribundă, ca pe o comoară de preț. Sau a furat secretul trăgând cu urechea, în nenumăratele ocazii, când a făcut apel la puterile „fermecelor". În acest din urmă caz (foarte rar, dar posibil totuși) e mai căutată, reputația ei întrece în faimă pe a celorlalte, farmecele ei au mai mult preț...

— Hai, maică, la țața... (cutare) — spune fata, mama, omul sau flăcăul în nevoie. — Că știe fermece furate!...

Deosebirea între țața Cocoșoaica și orice altă ghicitoare în cafea sau în cărți de pe la periferiile Capitalei stă în faptul că acestea din urmă, profesioniste, dau clientelei lor o formulă, un talisman sau o deslegare a viitorului în care ele personal nu cred. Sunt vânzătoare de marfă amăgitoare (ce poate alina uneori, desigur) și atâta tot; dar marfă bună numai pentru alții. Țața Cocoșoaica crede însă în descântecul sau vraja ei. Ea „leagă de dragoste" pentru copiii ei - dacă are, pentru soțul ei - dacă mai trăiește. Îi descântă dacă sunt bolnavi și își aplică ei însăși același tratament. Chiar dacă recurge la unele exagerări de mimică sau dicțiune - când are lume - ca să facă impresie, în sufletul ei ea e convinsă de puterea magică a farmecelor. 
 
Descantece, farmece
Idilă la fântână
 
Ce se întâmplă însă cu Ioana? A „pus fermece" lui Ion și acum așteaptă să se întâmple minunea. Și uneori este atât de mare puterea credinței, atât de puternică nădejdea, că fata se îndreaptă de la o zi la alta, se îmbujorează, ochii îi capătă un luciu nou, în toată ființa ei e primăvară și e viață. Se gătește ca de sărbătoare și - muncind bărbată - cântă cu „viers" ales și glas de pasăre spre uimirea lelițelor vecine, care fac ochii mari și se strâng roată să stea de taină. Cântă de dor și de nădejde, cu duioșie și cu curaj:

"Ai dor, dor, dor.
Uite țață, mor...
Taci cu țața că nu mori
Că-ți dau leacuri și te scoli
Câte leacuri sunt pe lume
Toate sunt în sân la mine..."

Sau:

"Foaie verde matostat,
Ți-a dat, Ioane, cin’ți-a dat
Două fete dintr’un sat
Și-o femeie cu bărbat.
Ți-a dat buruiană amară
De m’ai uitat dintr'o „sară“
Buruiană din pădure
Să nu mai mă vezi pe lume
Buruiană din livezi
De n’ai ochi să mă mai vezi..."

Și uneori se întâmplă și această minune. Flăcăul o vede, ca și toți ceilalți, altfel decât înainte. Strălucirea ochilor, bucuria nădejdii, curajul încrederii de sine, o schimbă, o fac mai ațâțătoare. ÎI atrage fata asta cu tot felul ei nou de-a fi, îl pătrunde un fior tainic pe care nu și-l explică - și nici n'ar putea să și-l explice - și se apropie de ea. 
 
Se întâmplă însă, mai des, ca flăcăul să n'aibă habar, să pășească neșovăitor pe calea lui, spre altă fată. Atunci îndrăgostita se lasă desnădejdei, slăbește și se ofilește, sărăcește plătind „fermece", nu poate mânca și se istovește muncind. Până într-o zi când nu mai poate lăsa culcușul și mama nu mai poate ascunde nimănui că fata ei zace de tânjeală. Şi iar va spune una din ele:

„Hai, mamă, la țața"...

Dar fata nu se urnește că nu poate și de aceea țața Cocoşoaica scoboară dealul s'o descânte (Cum să fi putut „lega" flăcăul dacă era el fermecat mai dinainte?...), să-i treacă de boală și de dor, „să rămână curată, ca din cer picată, de rămnitor neatinsă, de rău nepătrunsă, de deochietor neajunsă, de moarte uitată, de Dumnezeu iertată“... 
 
Să ferească Dumnezeu să-i mai dea și ceva leacuri de înghițit ori de băut. O bagă în pământ cu zile. Dar se poate ca iubirea neostoită să ia alte aspecte mai puțin tragice. Sunt fete ce se resemnează, „se iau cu alt om" și nu se simt mai rău de asta. Altele sfârșesc prin a uita. Unele, firi răzbunătoare, se duc să-i puie cuțitul de moarte. Vrajă care costă mult de tot și se face în mare taină, căci nu e puțin lucru să omori un om! (…)”.




Citește mai mult... »

Ouăle de Paşti - legende, credințe, superstiții

Deşi este preluat din vechile tradiţii păgâne, obiceiul înroşitului ouălor este asociat de creştini marii sărbători a Învierii Mântuitorului. De cele mai multe ori roşul ouălor de Paşte este asociat sângelui lui Hristos iar obiceiul încondeierii ouălor este pus în legătură cu întâmplări trăite de Isus în Săptămâna Patimilor: 
 
"Dintre multele legende care motivează acest obicei, explicația găsită la românii din Ardeal ni se pare cea mai frumoasă: Era în noaptea Paștelor. lsus se sculase dintre morți și, într-o strălucire cerească, umbla în jurul Ierusalimului căutând pe cel dintâi căruia să-i vestească Învierea Sa. Între aceștia, o femeie venea înspre oraș. Isus ieșindu-i în întâmpinare i-a spus: Mergi de vestește pe cei ce sunt urmașii mei că s'a împlinit Scriptura și că m'am ridicat la cer. Femeia, orbită de lumină, înspăimântată, a căzut cu fruntea în țărână, dar apoi se reculese și I-a răspuns: Dar nu mă vor crede, Doamne. Dă-mi un semn, ca să adeveresc spusele mele. Și atunci Mântuitorul, fiindcă femeia ducea ducea la oraș un coș de ouă, a roșit ouăle din coș. De atunci este obiceiul ca la Paști să roșim ouăle." ("Ilustrațiunea Română" - numărul din 15 aprilie 1928)

Modele oua vopsite


Prin unele locuri din Mehedinţi se spune că “în timp ce evreii duseră pe Isus la Pilat să fie judecat şi osândit şi după ce judecătorul, spălându-se pe mâini, spusese că negăsind nici o vină asupră-i nu-l poate condamna, evreii auzind, au cerut capul lui Isus, iar Pilat, întizând mâna peste ei, a spus: ‹‹De voiţi să ucideţi un om nevinovat, păcatul să cadă asupra voastră››. O ploaie de pietre a căzut asupra capului lui Isus, şi urlete grozave au răsunat. Dar, minune: toate pietrele sau prefăcut în ouă roşii.



În unele locuri din Ardeal oamenii cred “că pe când îl duceau pe Domnul Hristos să-l răstignească”, copii evreilor aruncau cu pietre după el. Toate pietrele aruncate în Isus sau transformat însă în ouă roşii. O altă credinţă populară spune că: “pe când Simion mergea la câmp, având o pâine şi ouă albe în traistă, l-a ajuns Hristos ducându-şi crucea în spate. Simion i-a dus-o până la ogorul lui, de unde i-a dat-o înapoi lui Hristos. Mai pe urmă, punându-se la masă, n’a mai găsit ce avea, ci în loc a găsit pâine şi ouă roşii”.


Modele oua impistrite


Bucovinenii şi românii basarabeni cred că “după ce Hristos a fost răstignit, învațatii şi mai marii jidovilor se adunară la o masă pe care era un blid cu zeamă de cocoş şi mai multe ouă fierte. Pe când se ospătau, unul dintre ei povesti despre spusa lui Isus, că după ce va fi înmormântat, are să învie. Un altul răspunse:
Când va învia cocoşul pe care-l mâncăm acuma, şi când se vor preface ouăle acestea în ouă roşii, atunci va învia Hristos.
În clipa aceea ouăle se făcură roşii şi cocoşul, bătând din aripi, începu să cânte.”
Prin unele locuri din Crişana se spune că “o femeie s’ar fi dus la un corifeu – unii spun chiar la Pilat – să îi deie iertare şi să scoboare pe Domnul de pe cruce, să-L îngroape şi I-ar fi dus ca cinste o corfă cu ouă, care întinzându-le lui Pilat, la o clipă s’au făcut roşii. Atunci Pilat ar fi zis: ‹‹Nevinovat sunt de sângele acestuia: voi veţi vedea!››”.


Vechi motive populare

În unele sate din Bucovina se spune că “pe când Isus era răstignit pe cruce, Maica Domnului crezând că va îndupleca pe jidovi să nu-l mai chinuiască, îi duse o coşarcă plină cu ouă. Jidovii, însă, mai rău se întărâtară, şi când Hristos le ceru apă, ei îi deteră oţet şi urzici. Maica domnului puse coşarca la picioarele celui răstignit şi începu a plânge. Sângele din ranele Mântuitorului curgând peste ouă, le înroşi”. După Înviere, Sfânta Maria “cea dintâi a boit şi închistrit ouă, pe care le-a luat într’un coşuleţ cu ‹‹păsculiţi›› şi s’a dus, fericită, să-l vadă pe fiul ei. În drum, pe toţi ce-i întâlnea, îi saluta cu cuvintele ‹‹Hristos a înviat!››şi le dădea câte un ou şi o păsculiţă”.

Oua impistrite


Conform unei tradiţii alte credințe, din judeţul Vâlcea, “toate ouăle din lume, până şi ouăle de prin cuiburile păsărilor, s’au înroşit în clipa când învia Hristos.” O altă tradiţie din Crişana spune că “ouăle roşii sunt lacrimile mironosiţelor, care au stat lângă sfânta cruce sărutând-o şi vărsând lacrimi ce s-au prefăcut în ouă roşii, pe care copii se îngrămădeau să le culeagă”. Nu toate credinţele populare sunt însă legate de sărbătoarea Învierii Domnului. În Basarabia o legendă spune că atunci “când s’a născut Hristos, evreii vroiau să-l prăpădească. Sfânta Maria a fugit cu pruncul, dar era urmărită şi era să fie prinsă. Atunci a aruncat în urmă câteva ouă roşii, şi evreii le-au admirat aşa de mult, încât au uitat să o mai urmărească. Astfel, oul roşu a salvat pe Hristos”.

Sursa informaţiilor şi a citatelor: “Ouăle de Paşti – studiu de folklor” – autor Artur Gorovei – lucrare apăruta sub egida Academiei Romane – 1937


Citește mai mult... »