Legendele trandafirilor

Splendoarea și parfumul florilor de trandafir au fost incitat în toate timpurile imaginația oamenilor, care a țesut nenumărate povești și legende în jurul acestui simbol al grației și frumuseții. Romanii credeau că trandafirul s-a născut din picăturile de sânge scurse din piciorul rănit al zeiței Venus. Grecii spuneau că trandafirul a fost creat de zeița Chloris din trupul unei nimfe și că a fost înzestrat de Dyonissos cu parfumul amețitor, de Cele trei grații cu strălucirea petalelor și de Ares – zeul războiului - cu spinii. Hindușii credeau la rândul lor că trandafirul cosmic Tripurasundari simbolizează perfecțiunea, desăvârșirea și iubirea. Conform cărților religioase ale perșilor, spinii cu care este înzestrat trandafirul nu sunt altceva decât armele cu care a fost înzestrat pentru a a se apăra de “geniul răului”.

  

Trandafirul în credințele creștine

 

Creștinii asociază trandafirii roșii cu sângele pierdut de Iisus Hristos răstignit pe cruce sau cu Sfântul Graal – potirul în care se crede că Iosif din Arimateea ar fi strâns acest sânge. În multe dintre legendele creștine trandafirul era considerat ca fiind un mesager divin trimis de Dumnezeu sau de Sfânta Fecioară Maria oamenilor – celor credincioși sau celor păcătoși – atunci când voiau să își arate bunăvoința.

Citește mai mult... »

Lăsatul secului pentru Postul Nașterii Domnului (Filipii de toamnă)

14 noiembrie este ziua în care se lasă secul de Postul Crăciunului sau de Dulcele toamnei – perioadă de post care începe în 15 noiembrie și se încheie pe 24 decembrie. Tot în acestă zi este pomenit “sfântul și întru tot lăudatul Apostol Filip, unul din ceata dintâi, a celor doisprezece”. 

 

Apostolul Filip

Începutul postului Crăciunului coincide cu o perioadă specială a calendarului popular “cunoscută și păzită cu mare sfințenie pretudindeni pe unde locuiește poporul român”: sărbătoarea „Filipilor de toamnă”. În cele mai multe locuri această sărbătoare ține trei zile (14, 15 și 16 noiembrie), dar în unele comunități această perioadă se întinde până în 20 sau 21 noiembrie. Peste tot se crede însă că este o perioadă periculoasă pentru cei care ”nu țin Filipii așa cum se cuvine”, pentru că “Filipii sunt niște sfinți mai mari peste fiarele sălbatice sau peste lupi” care “îi poceau pe cei care nu îi respectau cum se cuvine.”  În schimb, dacă sunt cinstiți conform datinii, Filipii „apără casa de rele, de primejdii: de foc, de lupi și îndeobște de jigănii, cari strică vitele și care primejduiesc viața omului, căci dacă lupul nu găsește ceva pe lângă o casă, va îndrăzni și la oameni. Filipii apără casa de pagube, pe copii de primejdii și de alte nenorociri.”

Numeroase sunt regulile și interdicțiile care trebuie respectate în aceste zile, îndeosebi de către femeile măritate și de către văduve. Etnologul Tudor Pamfile enumera în studiul său  “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – publicat în anul 1914 – câteva dintre acestea: “Mai pretutindeni însă, cu toate că se spune că în acestă zi doar mâncare îi este îngăduit femeii a-și face, se arată totuși dinadins că gospodina n’are voie să măture prin casă sau să dea gunoiul afară. Prin unele părți din Oltenia, se mătură noaptea și gunoiul se ține strâns după ușă trei zile, după care se ardeiază și apoi se aruncă afară. Gospodina nu are voie să coase, să împungă în piele sau să ia acul ori un alt lucru ascuțit în mână; să nu coase, cu roșu mai ales, să nu macine, să nu toarcă și să nu dea nimic cu împrumut, mai ales sărături și foc. Când o da cinevașilea cenușă cu cărbuni în noaptea de Filipi, atunci vine lupul și-i mănâncă ceva de pe lângă casă; de n’are ce mânca, atunci îl mănâncă pe om.” Interdicția scoaterii gunoiului din casă are o explicație: “dacă s’ar scoate afară, lupii ar scociorî acest gunoi spre a afla un cărbune în el; se știe că lupii nu leagă - și deci nu se pot prăsii – până când nu mănâncă vreun cărbune din vatră în zilele de Filipi”.

De asemenea:

- “este bine să se spele rufele cu apă clocotită, căci numai astfel se poate opării gura gavătului (lupului)”;

- în aceste zile se lipește gura sobei cu lut pentru că „tot astfel se va astupa și gura lupului și se vor unge ochii lui, ca să nu vadă prada”; în același scop “toate foarfecile se leagă cu o sfoară”;

- femeilor le este interzis în aceste zile să se pieptene, pentru că “fiind părul încâlcit, lupii să se încurce prin păduri, să se piardă într’ânsele și să nu dea de urma locurilor unde pasc oile”;

- pentru ca întreaga familie să fie ferită de pagube, în perioada Filipilor „se ține atârnată de lemnul coșului o secure”.

Sursa: Tudor Pamfile - “Sărbătorile la români - Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” – publicat în anul 1914.

Citește mai mult... »

Datini barbare de altădată: tărbaca

De cele mai multe ori, atunci când ne aducem aminte de datinile de altădată, o facem cu nostalgie, regretând faptul că acestea au fost uitate. Nu este și cazul obiceiului pe care îl voi evoca în continuare – acela de “a da câinii în tărbacă”. Când spunem azi că o persoană “a fost luată în tărbacă” ne referim - de cele mai multe ori - la faptul că aceasta a fost “luată în râs” sau că cineva “și-a bătut joc” de ea. Dar...

Datul câinilor în tărbacă

Cândva însă obiceiul de “a da câinii în tărbacă” era: “o datină ce se practică în Muntenia a doua zi de lăsata secului. Se fixează bine în pămînt o prăjina lungă, la capătul superior al căreia se află legată o sfoară de lungimea prăjinii. Cu această sfoară se apleacă în jos capătul de sus al prăjinii, de care apoi se leagă bine un cîine. Se dă drumul apoi prăjinii, care se-ndreaptă cu violență în sus. Cîinii schelălăiesc îngrozitor, spre marea satisfacție a celor care se desfătează cu acest barbar obicei. A da câinii în tărbacă înseamna așadar a da cîinii în prăjină. (…) De altfel obiceiul de a chinui cîinii nu există numai în Muntenia, ci și prin alte părți. Așa în Dobrogea: În mai multe comune și mai cu sama în comunele Seimenii mari și Seimenii mici, este obiceiul ca în cea dinîntîi Luni a postului mare să se bată și să se chinuiască cîinii. Aceasta zi se numește 'jijeu'. În această regiune însă obiceiul a fost introdus de la Munteni, căci pe de o parte în Moldova acest obicei, după cît știu, nu există, iar pe de altă parte romîniî din Dobrogea par a se fi strămutat acolo din Valachia sau Moldova în timpuri destul de vechi.“

Pe de altă parte, fiindcă darea cîinilor în tărbaca este în definitiv o bătaie de joc la adresa acestor animale, a da în tărbacă a căpătat înțelesul de ‘a-și bate joc de cineva în mod grosolan’. Cu acest înțeles se spune exclusiv a tărbăci, a tălbăci; iar în Moldova, fiindcă un derivat ca tăboarcă a ajuns să însemne în special un par cu care se rădică greutăți, levier, verbul a tărbăci, supt forma metatetică a tăbîrci, a căpătat înțelesul de ‘a ridica cu tăboarca', de unde apoi în general ‘a rădica cu greu', a întoarce, a prăvăli o greutate.”

(articolul “Vorbe explicate – Tărbaca” – semnat G. Pascu – publicat în revista “Viața romînească” – numărul 7 din 1908 - disponibilă online în Digiteca Arcanum)

Tărbaca câinilor trebuie oprită

Din fericire, în 21 iunie 1905 a fost înființată Societatea pentru Protecția Animalelor (S. P. A.). Organizația funcționa sub auspiciile Casei Regale, președintă de onoare fiind Alteța Sa Regală Principesa Maria – viitoarea Regină Maria a României. Primul președinte în exercițiu al S. P. A. a fost marele om de cultură Titu Maiorescu. Una dintre primele măsuri luate de nou înființată societate a fost aceea “de a interveni pe lângă autorități pentru a opri crudul obicei al dării câinilor în tărbacă”. 

"Scăparea câinilor de tărbacă"
(revista "Veselia" - numărul din 16 martie 1907)

Pentru că românii au umor, au luat în glumă (“în tărbacă“) și progresista inițiativă a Societății pentru Protecția Animalelor: 

Tărbaca câinilor oprită
Știți cu toți că «mitocanii» , - Obiceiul din vechime, - Și e trist că se menține Și în noua românime, - După ce la «sec» să ceartă Și pe urmă se împacă, Luni, în zori de dimineață, Își dau câinii la «tărbacă».... Știți ce fac?... De cozi le leagă Crătiți, linguri, tinichele Și îi huiduiesc pe urmă, Parc’ar fi niște lichele.. Și sărmanii câini aleargă Galopând în goana mare, Pe când toți «ai noștri» strigă Și’i așteaptă’n nerăbdare... Cum s’apropie de dânșii Îi pocnesc de zor, în lege, Căci la «tărbăceala» asta Toți uzează de ciomege... Bieții câini se’ntorc d’a buna Și iar fug în goana mare. Dar iar dau de-ai «noștri»'n cale Ș’o mănâncă la spinare...	Ș’asta ține toată ziua Până obosesc cu toții, Că’n «tărbacă» toți «ai noștri» Sunt mai răi ca și netoții... Anul ăsta, însă, uite O patiră chiar d’a buna, Căci nu merse cu «tărbaca», Ca alți ani, adică strună… Căci societatea care Protejează p’animale Și’a trimes pe toti agenții, La «târbacă»’n mahalale... Și pe când găteaü «tărbaca» După datina străveche, Pe «ai noștri!», vezi, agenții Îi opriră de ureche... Și, de bucurie, câinii Joacă veseli, joacă, joacă Hore, sârbe minunate De cu zori și pân’la toacă... Și’n danțarea lor nebună Câinii toți din mahalale Într’un glas: «Trăiască»! strigă «Cei miloși de animale»!
(“Tărbaca cîinilor oprită” – versuri semnate Nicodem – publicate în revista “Veselia” – numărul din 16 martie 1907 - disponibilă online în Digiteca Arcanum) Românii nu au fost deloc ușor de convins să renunțe la acest obicei barbar. În următoarele vreo trei decenii apelul făcut de S. P. A. pentru a se renunța la “datul câinilor în tărbacă” era reluat și publicat în cele mai importante gazete în fiecare an, o dată cu apropierea zilei de Lăsatul secului pentru Postul Paștilor:

“Și în anul acesta, ca în toți anii de la o vreme încoace, societatea pentru protecția animalelor a intervenit pe lângă autorități să oprească crudul obicei al dării câinilor în tărbacă. Adăugam că suszisa societate va trebui să aibă grijă de a constata infracțiunile nu numai din partea unora din public ci și din partea chiar a agenților autorității, în sensul nepăsării lor. (…) Tărbaca, fiindcă se exercită asupra animalului celui mai atașat omului, împotriva prietenului lui cel mai desăvârșit și mai nedezmințit, trebuie de numărat printre cele mai groaznice apucături, considerat ca prototip al cruzimii bestiale.

Ar fi o cinste și pentru biserică și pentru școală de a ajuta la stârpirea acestei sălbăticii. De ce societatea protecției animalelor nu se adresează și acestor instituțiuni cu o așa de mare putere educativă? Gardiștii și jandarmii vor primi mulți din ei în orice caz, cu indiferență apelul ce li se adresează. Credem că nu tot astfel va fi cazul cu preotul și profesorul, cuvântul lor având ori și cum, mai multă autoritate.” (articolul “Tărbaca” – semnat “I.T.” - publicat în ziarul “Adevērul” – numărul din 5 martie 1927)

“S. P. A. (notă: Societatea pentru Protecția Animalelor”) roagă publicul să semnaleze societății din str. Doamnei nr. 2, precum și autorităților respective, pe cei cari vor practica vechiul obicei „Darea câinilor în tărbacă și jocul cucilor”, care se practică a doua zi de lăsatul secului pentru postul Paștelui și care anul acesta cade în ziua de Luni, 20 Februarie. S’a făcut intervențiune în acest sens la ministerul de interne, inspectoratul general al jandarmeriei rurale, prefectura poliției Capitalei și prefectura județului Ilfov, pentru a se opri aceste barbarii.” (nota “De la S.P.A.” – publicată în ziarul “Universul” - numărul din 18 februarie 1939)

 

Citește mai mult... »

Busuiocul şi farmecele de dragoste

Planta cea mai iubită poate, dar şi cea mai folosită de poporul român în ritualurile magice de aducere a dragostei este fără îndoială busuiocul – planta aromată și sfântă despre care se spune ca ar fi crescut în locul în care Sfinții Împărați Constantin și Elena ar fi descoperit Sfânta Cruce. Nenumărate sunt superstițiile și credințele legate de busuioc. Iată doar câteva dintre acestea:

 

- femeia care bea apă de busuioc (apă în care s-au macerat de seara până dimineața 3 rămurele de busuioc) în fiecare zi, pe nemâncate, va rămâne mereu tânără și va fi iubită ca în prima zi de către alesul ei; de asemenea rămurelele de busuioc purtate în sân aduc noroc în dragoste.
- fetele și băieții care își pun sub pernă o rămurică de busuioc în nopțile de Sf. Andrei, de Dragobete sau de Sânziene își vor visa ursitul.
- în seara de Sf. Vasile fetele trebuie să pună busuioc în partea de jos de la ghizdeiele fântânii; fetele care găsesc a doua zi busuiocul cu promoroacă se vor mărita în iarna aceea.
- busuiocul sfințit la biserică în ziua cununiei trebuie pus în perna mirilor; aceștia vor fi fericiți împreună atât timp cât “va ședea acest busuioc în pernă”.
- fata care va lua busuioc de la clopotul urătorilor în ajunul zilei de Sf. Vasile, dacă se va spăla cu el, va fi dragă feciorilor.

De unde însă credința românilor că busuiocul are puterea magică de a aduce dragostea? O frumoasă legendă ne dă poate răspunsul: “Odată, e mult de atunci, o copilă tânără și foarte frumoasă a murit lăsând în urmă un iubit disperat. Pe timpul acela era foarte mare secetă și arșiţa soarelui veștejise toate florile. Iubitul fetei mergea în toată ziua la tristul ei mormânt și vărsa șiroaie de lacrimi amare… La capul copilei a început să crească o floare care, fiind udată mereu de lacrimile tânărului, a crescut mărișoară şi a căpătat un miros foarte plăcut. De atunci s-a numit floarea, după numele iubitului, „Busuioc".”

Citește mai mult... »

Obiceiuri în ziua de Schimbare la Faţă a Domnului

SCHIMBAREA LA FAŢĂ A DOMNULUI, una dintre cele mai mari sărbători creştine, este prăznuită în fiecare an în ziua de 6 august. Este rememorată de creştini în această zi minunea petrecută pe muntele Tabor, atunci când Isus s-a schimbat la faţă înaintea ucenicilor Săi Petru, Iacob si Ioan “şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe la lumina”. Tot atunci s-au arătat celor trei apostoli doi dintre marii prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie. Miracolul săvârşit pe muntele Tabor este cel care a convins pe ucenicii cei mai apropiaţi ai lui Isus că Acesta nu este numai un prooroc al Domnului ci că El este cu adevărat chiar Fiul Lui. 

Citește mai mult... »

Joia în care fierbe piatra

Joimărița

“Calendarul popular” a avut întotdeauna o importanță deosebită în lumea satului românesc. Zilele săptămânii, zilele de sărbătoare sau cele în care au loc evenimente speciale pentru comunitate au fost personificate și înzestrate cu puteri speciale. În credința populară una dintre zilele cele mai nefaste ale săptămânii este cea de joi. Joimărița - personificarea zilei de joi - este o babă înaltă, slută și foarte rea. Ea își poartă părul despletit - “ca și o salcie găunoasă” - și rânjește arătându-și dinții îngălbeniți și stricați. E spaima fetelor leneșe, pe care le pedepsește frigându-le mâinile în jar sau zdrobindu-le degetele cu vătraiul. Toate zilele de joi din decursul unui an sunt nefaste. Dintre ele însă, “cele mai păzite” sunt “cele nouă Joi” din perioada cuprinsă între Paști și Rusalii. Ele sunt numite "Joile grele" sau "Joile păzite".

“Oamenii din popor vorbesc despre ele ca fiind foarte înspăimântătoare și răzbunătoare. În aceste zile nu se lucrează nimic, nu se culeg nici buruieni pentru leac, nu se fac descântece. Dacă cineva calcă joile şi dacă iese la lucru la câmp, acea muncă va fi bătută de grindină, de piatră sau va trimite foc, tunete, fulgere, înecuri.” (cf. studiului “Țăranul român între forțele naturii și puterile divine” – Georgiana Livia Cârlan-Antoci).

Joimărița

cu părul despletit 

ca o salcie  găunoasă

Există multe credințe populare legate de „Joile păzite”. O să vă spun câteva dintre ele, culese din lucrarea “Sărbătorile de vară la români”, publicată în anul 1910 de către marele etnolog și folclorist român Tudor Pamfile: “Dacă cineva calcă Joile și iese cu plugul la arat, dacă merge la prășit sau dacă muncește orice pe câmp, peste vara, acea muncă va fi bătută de piatră, adica va fi stricată de grindină. Pe lângă grindină, Cele nouă Joi se mai răzbună împotriva celor ce muncesc și prin trimitere de foc în holde, case și orice alt avut al lor. Oamenii se tem de orice foc, dar mai ales de cel ce se naște prin trăsnet; de aceea mai spun că Cele nouă Joi sunt rele și de trăsnet, tunet sau tun, fulger, ploi pânzișe și înecuri. Prin unele sate din Moldova teama de aceste zile de joi este atât de mare “încât nici pe preoți nu-i cheamă în case spre a le face diferite servicii religioase”. Prin unele locuri din Oltenia “se crede că cei ce vor spăla cămăși în aceste zile, li se va opări grâul. De asemeni nu se toarce, nu se țese și nu se pune vârtelnița, că bate piatra.”

Joimărița
 spaima fetelor leneșe

Cele din urmă două zile de joi ale acestei perioade sunt și mai înspăimântătoare: “Joia a opta se numește în Bucovina Bulcile sau Bulcii. În această zi, la Suceava se scot în procesiune moaștele Sf. Ioan cel nou și se face aghiasma. Bulcii nu se țin acolo numai de teama pietri și a ‹‹ tunului ›› ci și de teama Ielelor. Prin Moldova de jos, Joia a opta se numește mai des Buciumul Rusaliilor și se crede că se numește așa din pricină că vine după Rusalii, când acesta își buciumă sau își trâmbițează sfârșitul isprăvilor lor. Pe alocurea se zice chiar Sbuciumul Rusaliilor , avându-se credința că în această zi, pe lângă că se opresc oamenii de la muncă și sunt pedepsiți cu piatră și foc, această zi schilodește și pocește pe cel care ar îndrăsni să lucreze. A noua Joi – numită Joia mânioasă în Moldova și Joia verde în Oltenia - e cea mai năprasnică. Prin multe părți oamenii nu numai că nu lucrează nimic, nici pe lângă casă, nici pe câmp, dar se adună chiar la biserică și ascultă serviciul dumnezeesc, deoarece această Joi este rea de grindină, bătând și stricând semănăturile, mai ales cânepa”.

În încheiere vă voi spune și legenda acestei din urmă zile de Joi, așa cum se spunea cândva prin Bucovina: „Se zice că a fost odată un împărat, anume Joian, care simțind că i se apropie sfârșitul vieții, și-a pus supușii ca să serbeze ziua morții lui, spre binele lor.

- De ziua morții mele, le-a zis împăratul, de veți fi datori pe la alții, să nu vă duceți la muncă, deoarece în acea zi se va fierbe piatra mai tare, nourii se vor frământa mai mânioși și munca voastră va fi în primejdie. Nimic nu se va alege din sporul celor ce vor munci în ziua morții mele. Astfel, de la acel împărat, a rămas paza Joii a noua, paza Bulciului cel mare sau ziua când fierbe piatra.”

Citește mai mult... »

Tradiții și obiceiuri de Înălțarea Domnului

La 40 de zile după Paști, în joia din cea de-a patra săptămână de după Înviere, creștinii sărbătoresc ziua Înălțării Domnului. Este marcată în această zi ridicarea la ceruri a Mântuitorului de pe Muntele Măslinilor. Ziua de Înălțare a Domnului este de asemenea consfințită de Biserica Ortodoxă Română ca fiind ziua de comemorare a eroilor care au căzut pe câmpurile de luptă pentru apărarea și pentru reîntregirea țării.  

 

Ziua de Înălțare este cunoscută în Calendarul Popular românesc ca fiind “Ziua de Ispas”. Legendele populare spun că Ispas a fost unul dintre oamenii care au fost de față, alături de cei trei Apostoli, la ridicarea la ceruri a Domnului. În popor acestă zi mai este numită și “Joia iepelor” sau “Paștele cailor”. Conform tradiției, se credea că atunci când Maica Domnului l-a născut pe Mântuitor, în ieslea grajdului animalele au luat și ele parte la eveniment. Legendele spun că pe cât de cuminți au fost boii și oile în noaptea Nașterii Domnului, pe atât de gălăgioși au fost caii din grajd. Mâhnită de faptul că pruncul nu avea liniște din pricina nechezatului cailor, Maica Domnului le-a ursit acestora ca de atunci înainte să nu se mai sature de mâncare decât o dată pe an, în ziua în care se va sărbători Înălțarea la cer a Fiului ei.

În ziua și în noaptea de Ispas se făceau numeroase obiceiuri și practici magice: culegerea și sfințirea florilor, frunzelor și ramurilor de alun, nuc sau paltin, lovirea vitelor și a oamenilor cu leuștean, sunatul din buciume pentru alungarea relelor, încingerea peste mijloc a fetelor și a femeilor cu leuștean, oferirea de pomeni pentru îmbunarea spiritelor morților. “În noaptea de Înalțarea Domnului (Ispas), se duc flăcăi și fete mari prin alunișuri, ca să culeagă flori de alun, care înfloresc și se scutur în aceiași noapte. Florile acelea sunt bune de dragoste și de leac” – nota Artur Gorovei în culegerea de “Credinți și superstiții ale poporului român”. Același mare folclorist consemna și un alt obicei: “În ziua de Înălțarea Domnului, femeile care au în familie morți, împart azime calde, ceapă verde și rachiu pentru sufletul morților, crezându-se că în acea zi se înalță sufletele lor la cer, ca să aibă merinde pe drum.”

În vremurile trecute de Ispas femeile făceau pască și ouă roșii. “Pasca ce se face de aceste sărbători se lipește de deasupra cu frunze de leuștean (Levisticum). În Bucovina leușteanul e privit ca plantă de dragoste, fetele își descânta cu ea și o poartă la brâu.” În colinzile care se cântau în ziua de Ispas Dumnezeu cere de la ciobani: “la Ispas un boț de caș”. “În Transilvania de Ispas se taie puțin urechea mieilor și părul din coada vitelor – în semn de sacrificiu, se vede – oamenii cred că pentru înmulțire. Aici se lipește leuștean pe ferești, încingându-se cu el și bătând vitele.” (Elena Niculiță Voronca – “Studii de folclor” – Tipografia “G.A. Lăzăreanu” - 1908)

Citește mai mult... »