Cocoșii - datini, tradiții, superstiții
În vechime, atunci când mijloacele de măsurare a timpului nu erau la îndemâna tuturor oamenilor, aceştia stabileau timpul din zi în care se aflau în funcţie de poziţia soarelui sau a stelelor. Uneori aştrii cerului se ascund printre nori şi de aceea oamenii au trebuit să apeleze la un "ceasornic din lumea păsărilor". Românii, ca şi romanii de altfel, împărţeau timpul nopţii în funcţie de cântatul cocoşilor: „când cântă cocoşii întâia dată, atunci e miezul nopţii; când cântă a doua oară, este aproape trei dimineaţă; iar a treia oară, când încep a cânta mai des, când apune găinuşa şi răsare luceafărul de dimineaţă, atunci îndată se şi face ziuă.”
Despre cocoşii care cântau de douăsprezece ori la miezul nopţii se spunea că ar fi năzdrăvani. La fel de năzdrăvani erau consideraţi şi cocoşii care începeau întotdeauna primii să cânte şi după care se luau şi ceilalţi cocoşi din sat. Se mai credea că nu pot să fie năzdrăvani decât cocoşi care au măcar câteva dintre pene roşii. “Poporul crede că muierea care taie vreun cocoş năsdrăvan, trebuie să păţescă ceva rău: ea ori îşi pierde glasul şi nu poate mai mult vorbi, să fie auzită şi înţeleasă de alţii, ori că i se sclinteşte vreun picior şi rămâne apoi şchioapă în toată viaţa.”
Fiind vestitori ai luminii, în mod firesc, despre cocoşi se credea că sunt duşmani ai spiritelor rele care bântuiau lumea în timpul nopţii: „în momentul când cântă cocoşul dispar toate spiritele, toate schimele şi nălucile; chiar şi diavolul, cel mai mare peste toate spiritele necurate, cum aude cocoşul cântând, îndată se face şi el nevăzut. După cântatul cocoşilor toate spiritele necurate îşi pierd întreaga lor putere şi nemaifiind în stare să mai facă ceva rău într'acea noapte, ele trebuie să se ascundă de unde au ieşit şi să aştepte noaptea viitoare.”
Tocmai pentru că exista credinţa că alungau spiritele necurate de pe lângă casă, românii ţineau întotdeauna în curte cocoşi, fiind preferaţi cei pestriţi sau cei roşii, dar mai cu cocoșii negri.
Cocoşul era apreciat în vechime ca fiind "un bun meteorolog” şi un la fel de bun “profet”: “Vara, când el cântă mult peste zi, e semn că în curând va ploua, că va fi timpul moale. Iarna, când cântă mult peste zi, e semn că va fi vreme bună, că se va muia gerul şi omătul sau că se va face „moşlag," după cum se exprimă unii români din Bucovina. Iară când cocoşii cântă devreme seara la culcuşul lor, ei arată că va fi timp ploios. Când cântă pe gard e semn că se va face vreme bună; când cântă în pragul uşii, anunţă oaspeţi. Dacă cocoşii cântă după ce se înserează bine, însă înainte de le veni vremea, atunci se crede că încep a umbla hoţii la furat. Drept aceea, trebuie să baţi în cociorvă, ca să stea hoţii pe loc, unde i-a apucat vremea.”
Cocoşii erau folositi de asemenea pentru tratarea unor boli. „Femeile pricepute” spuneau că: „un cocoşel negru sfârtecat în două şi pus la rănile cu viermi, înainte de-a i se răci carnea, scoate viermii şi vindecă rănile. Pielicica dinlăuntru, de la rânza unui cocoş, uscată, pisată si amestecată cu holercă, e bună a se bea de pântecare. Dacă cineva mănâncă splina cocoşului, despre acela se zice că-i creşte părul. În unele părţi ale Ardealului, femeile care fac de boala cea rea, taie un cocoş negru pe de-asupra bolnavului, care zace lungit pe burtă.” De asemenea, „penele de cocoş se pun în scalda copilului pentru a fi ferit de duhuri rele. Limba cocoşului scapă de urât (de frică) Boaşele cocoşului le mănâncă bărbaţii care n-au, dar vor să aibă copii” (Gh. Ciauşanu).
