Postări populare

Șerpi, șerpișori, de rău făcători


Românii – asemeni tuturor creștinilor - cred despre șerpi că sunt vietăți blestemate, fiind întruchipări ale diavolului care "a amăgit pe femeie și a mâncat din pom, ea și bărbatul ei”: La ce să mai lungesc vorba? Când și din Sf. Scriptură ştim că diavolul în chip de şerpe a înşelat pe Eva; v’o spun numai pe scurt: Şerpele-i făcut din diavolul. Că într'adevăr șerpele din diavol e făcut, se vede din următoarele însușiri diavolești ce le are: șerpele-i sprinter (sprinten, elastic), aşa că multe lovituri te constă până-i poți atinge o dată capul; căci se face colac și-și supune capul: numai capul și’l păzește când e în primejdie. Și diavolul, când a căzut din ceriu, s'a luat cu capu'n jos și între pumni: numai capul și la păzit de fulgerele ce'l urmăreau; de celelalte membre nici că i-a păsat. Șarpele-i hiclean (astut, isteţ), așa că pe nevăzute și nesimțite ți se știe vârî în sân și oriunde. Diavolul încă cu hiclenie s'a încolăcit, pe nevăzute și nesimțite împrejurul Evei când a înşelat'o.”(1)



Păcatul ispitirii Evei a fost însă pedepsit de Dumnezeu, șarpele primindu-și osânda și pedeapsa de a se târî pe pământ: “se crede că șarpele, mai înainte, umbla pe coadă, dar Dumnezeu l-a afurisit în rai, ca el să se târâie pe pântece”. Cu toate acestea, șerpii sunt considerați uneori ca fiind mijlocitorii folosiți de divinitate pentru a-i pedepsi pe păcătoși: “Dumnezeu avea să trimită asupra oamenilor, pentru că nu țin legea și nu se roagă lui Dumnezeu și se dușmănesc, șerpi din cer ca să-i mănânce.”(2)

Șerpii, fiind de rău făcători”, trebuie omorâți atunci când sunt văzuți pentru că “cine nu ucide șarpele ce-i iese în cale mare păcat face”.  Mai mult: “primăvara, cine vede șarpe întâi, să-și dea osteneala să-l ucidă, căci omorându-l îi ia puterea; iar de scapă, șarpele ia puterea omului”. Șerpii trebuie stârpiți și pentru că “dacă șerpele nu ar fi văzut de nimeni 7 ani, se face balaur”. Trebuie avut însă în vedere că  șarpele ucis nu piere până la apusul soarelui”. Omorârea unui șarpe poate fi benefică conform credințelor populare și pentru că: “dacă la cel dintâi șarpe pe care l-ai văzut înainte de Sf. George, îi vei tăia capul cu un ban de argint, și îndată să-i pui în gură un cățel de ai, în ziua de Sf. Gheorghe vei putea vedea cu ochii pe strigoi când iau laptele de la vacile oamenilor.” (3)

Tot despre șerpi se crede ies din pământ la cei 40 Mucenici și că intră din nou în pământ în dimineața zilei de Ziua Crucii. Înainte de a se ascunde însă, șerpii au puterea să facă un taliman – mărgeaua șerpilor - care te poate apăra de rele și vindeca de numeroase boli: “Șerpii, înainte de a intra în pământ, se adună la aluniș, ca acolo să facă piatra scumpă. Cine se va întâmpla prin urmare pe acolo, e bine să iea nuia de alun, să o vâjâie înspre aluniș și să zică de trei ori:

Șerpi, șerpișori,
De rău făcători
Intră’n bortă că iarna vine
și-i rău pentru tine!

După rostirea acestor vorbe, să se dea reprede la o parte, căci șerpii înșirându-se unul după altul, vor porni din aluniș. Vrăjitorul trebuie să ucidă pe cel din frunte, pe cel din mijloc și pe cel din coadă; în gușa acestuia din urmă să caute, căci va afla în ea piatra cea scumpă, tămăduitoare de foarte multe boli.
După o credință bucovineană însă, sunt șerpi care nu intră în pământ în această zi. Aceștia sunt cei care au mușcat oamenil și, pentru acest mare păcat, pământul nu-i poate primi în sânul său. Ei sunt meniți ca omul să-i ucidă și cu chipul acesta greșeala făptuită să se șteargă. Cu bățul cu care s’a ucis un asemenea șarpe să se înconjure casa de trei ori pe vremuri de ploaie cu piatră, ca aceasta să se împrăștie.”(4)



Nu toți șerpii sunt însă aducători de necazuri. Gospodăria este protejată de un șarpe cu puteri speciale: “orice casă are un șarpe; șarpele casei îi blând și nu mușcă. El trăiește în pereții casei. Să nu-l omori când îl vezi, că nu-i bine”. Mai mult: “Șarpe este la toată casa; unde este șarpe e noroc la casă; îi merge bine și nici un rău, nici un farmec nu se apropie, dar să ferească Dumnezeu să-l omori, că îndată moare unul dintre gospodari. Acela se cheamă Șarpele casei. S’au văzut astfel de șerpi bând lapte din strachină, de-a valma cu copiii. Copiii le dădeau cu lingura peste cap, plângând că le mânâncă laptele, dar șerpii mâncau înainte, nu se supărau.” (5)

(1) articolul “Șerpele” – semnat G. Bodnariu – publicat în numărul din 2/15 august 1903 al ziarului “Tribuna Poporului”
(2) Tudor Pamfile – „Mitologie românească - Dușmani și prieteni ai omului” – editura Librăriile socec&Comp. – 1916
(3) Arthur Gorovei – “Credinţi şi superstiţii ale poporului român” - editura Librăriile socec&Comp. – 1915
(4)  Tudor Pamfile – “Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” - editura Librăriile Socec&Comp. – 1913
(5) E. N. Voronca – “Datinile și credințile poporului român” – Cernăuți - 1903


Citește mai mult... »

Paparudă-rudă, vino de ne udă

Pentru țăranii români seceta a fost întotdeauna unul dintre cei mai mari dușmani. Ei credeau că “seceta este o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru necredința și feluritele răutăți ale oamenilor”. Tocmai de aceea uneori “seceta-i binefăcătoare, căci mai aduce lumea la calea adevărului, deschizându-i ochii asupra căilor rătăcite și a deșertăciunilor lumești aduse de toată îmbuibarea și huzurul.Seceta nu era privită însă doar ca o posibilă pedeapsă divină. Se credea și că “de cele mai multe ori ploile sunt legate de oameni care au interesul să nu ploaieîntre aceste soiuri de oameni se numără cărămidarii, care au nevoie de soare spre a li se usca cărămida, și care trebuie izgoniți ca să înceteze seceta, - negustorii și jidovii, de pe la târguri, care vor vreme frumoasă pentru facerea negoțului lor și care, pentru împiedicarea ploilor, se slujesc de strigoaice.”(1)

Secetă...
Pentru că ploaia era cea care aducea bunăstare în gospodăriile țărănești, practicarea ritualurilor de aducere a ploi erau importante în viața satului românesc. Pentru dezlegarea cerului si aducerea ploilor  se practicau o multitudine de obiceiuri. Vă voi spune doar câteva dintre ele:
-  prin Banat femeile trebuiau să fure o cărămidă nearsă de la țiganii cărămidari și să o arunce în apă;
- prin Bucovina, pentru aducerea ploilor, femeile tăiau câteva pene din coada unui cocoș și le aruncau în fântână sau în foc; deasemenea ele curățau fântânile din hotarul satului și le stropeau cu agheazmă;
- prin Apuseni era obiceiul de a se fura noaptea din cimitir crucea de la capul vreunui bețiv, cruce care trebuia mai apoi aruncată într-o apă curgătoare;
- prin Moldova oamenii credeau că pe vreme de secetă trebuie să arunce o icoană furată sau chiar toaca bisericii pe o apă curgătoare;
- tot pentru aducerea ploii trebuia să zgândărești mușuroaiele furnicilor sau să... omori câteva broaște.
Dintre ritualurile practicate pentru aducerea ploii cele mai cunoscute sunt Paparudele, Caloianul și Udătoarea.  

Paparuda


Paparuda (numită și păpăruda, păpăluga, dadaloaia sau babaruga) este unul dintre cele mai răspândite ritualuri magice practicate pentru alungarea secetei. Este „jucat” de fete tinere de cele mai multe ori, dar și de baieți prin unele locuri. Iată descrierea unui astfel de ritual, așa cum era el practicat în Banat: Tinerele țigane își împletesc cununi de bosii pe cap, se împestrițează cu panglice rosii, cu salbe de firfirici, și merg să joace din casă în casă. O țigană mai în vârstă cântă din gură - pe o arie monotonă, pe note scurte, stacate și pe un tact repede – un șir de invocațiuni pentru aducerea ploii:

Dodoloaie, loaie
Dă, Doamne, să ploaie,
Ploiță curată
Pe rană vărsată!
Pe cea vale sacă
Norii mi se lasă.
Ploaia mi se varsă.
Să se facă spicul
Mare ca voinicul
Și rodu
Până-n podu,
Cucuruzele
Cât grădinele!
Păpărugă, rugă
Ia'n ieși de ne udă
Cu olcuță nouă,
S’o umplem cu rouă!” (2)
Paparude
După ritmul cântecului, două sau mai multe paparude" joacă în mod săltător, bătând din palme, plesnind din degete, imitând sunetul castanetelor spaniole și repetând alternativ exlamațiunea Ha! Ha! În timpul acesta stăpâna casei ia o cană cu lapte dar mai cu seamă o găleată, o doniță cu apă și o aruncă pe dânsele, udându-le de sus până jos. Zărind’o, paparudele se prefac  fug; uneori fug în realitate, mai ales când apa e rece. Însă cele din urmă sunt ajunse și tot nu scapă de botezul, de ploaia ce invocă. Apoi, după diferite urări de viață fericită, primesc sau o monedă, sau o strachină de grâu, de mălai, de făină, de fasole, ori un caier de lână, o rochie etc. În același mod purced din casă în casă, și aceluia la care nu joacă paparudele", există credința că nu-i va merge bine vara ce urmează".(3)

Caloianul

Caloianul era un alt ritual practicat pentru curmarea secetei. Era o datină care se ținea de obicei în a treia zi de marți de după Paști, dar care se repeta de-a lungul anului atunci când seceta pustia ogoareleCând seceta durează mai multe săptămâni, e obiceiul ce fetele și femeile de la țară, frământând pământ galben, să modeleze un om în miniatură – numit Caloian sau Scaloian – pe care’l pun într-un mic coșciug ca pe mort, îl plâng, îl tămâie și îl îngroapă, sau între bosii, sau la fântână, sau la puțul satului cântându-i versurile:

Caloiene, iene
Caloiene, iene
Du-te’n cer și cere
Să deschidă porțile
Să sloboaze ploile
Să curgă ca gârlele
Zilele și nopțile,
Ca să crească zilele.
(…) Caloiene, iene
Caloiene, iene
Du-te’n cer la Dumnezeu,
Ca să plouă tot mereu
Zilele și nopțile,
Să dea drumul roadelor
Roadelor, noroadelor,
Ca să fie’mbelșugată
Țara toată, lumea toată.

Caloianul
Ca să poată plânge, căci plânsul este obligatoriu, se freacă cu ceapă la ochi. După trei zile dezgroapă Caloianul și’l aruncă pe gârlă, ca să tulbure norii și apele, cum se întâmplă înaite de ploaie. Bărbații ară numai până la prânz în ziua Caloianului, iar de la amiază până seara beau și joacă la cârciumă.(3)

Udătoarea 

Prin Oltenia, pentru a porni ploile se practica o datină numită udătoarea sau fierăritul. Iată cum se desfășura acest ritual la Bârca pe la sfârșitul secolului al XIX-lea: Mare zgomot era și atunci când Dumnezeu nu vrea să dea ploaie! Numai ce vedeai dănacii, oameni în toată firea, în mijlocul nopții, unii mugind ca boii, alții bătând clopotul de la biserică, pe când alții luau căldări, hârdaie și dau fuga la Dăsnățui, le umpleau cu apă și apoi tăbărau mai întâi pe la Țigani, iar apoi plecau mai pe la toți oamenii din sat, de alegeau mai ales pe fete, le descoperiau și le făceau leoarcă de apă. Te uitai bine la ei cum fugeau bieții oameni, înecați de răcoreala apei.

Udătoarea
După aceea puneau mâna pe cară, căruțe, sănii, le luau târâș și le duceau de le aruncau în Dăsnățui. Alătrau câinii de ziceai că au tăbărât turcii! Auzeai oamenii șoptind în cergă:
- I-auzi fierașii !
Și se închideau în casă. Așa li se făcea dacă dormeau pe-afară! Și dimineața numai ce vedeai oamenii că se duceau de-și luau carăle cu proțapele frânte, cu leucile rupte, cu roțile pierdute și nu ziceau nimic!  Ba:
- Ploaie să dea Dumnezeu ! (1)

Surse:

(1)  Tudor Pamfile – Văzduhul după credințile poporului român – București,1915;
(2) Enea Hodoș -  Cântece bănățene – Caransebeș, 1898;
(3) G. Dem. Teodorescu – Poezii populare române – București,1885;
(4) T. Gherman -  Ploaia în credințele poporului – articol publicat în revista Comoara satelor” numerele din februarie și aprilie 1924.


Citește mai mult... »

Joacă bine Moș Martine...

Motto:
Joacă bine Moș Martine,
Că-ți dau pâine cu măsline!


În vremea sărbătorilor de primăvară mai cu seamă, satele românești și maidanele mahalalelor din marile orașe erau luate cu asalt de ursarii care “jucau ursul” și care cutreierau ulițele. Victor Bilciurescu consemna în anul 1945 în volumul “București și bucureșteni de ieri și de azi”: “Pe vremea mea, cu deosebire la mahala, lumea căsca gura cât timp țiganul își juca ursul și se ținea după el de-a lungul uliței. De acolo și zicala: “S'a strâns lumea ca la urs''. Jocul consta din câteva mișcări ritmice ale ursului, după cântecul și bătăile în ciur ale ursarului, dintr'o luptă între ursar și nenorocitul prizonier flămând și cu spinarea tobă de ciomegele stăpânului și care se termina cu întinderea ciurului la spectator, care zvârleau în ciur unul sau doi gologani.

Joacă bine Moș Martine...
Acest biet patruped mai îndeplinea și alte misiuni la mahala: călca de durere de șale. Bolnavul se așeza pe o țoală în bătătură cu fața în jos, iar ursul condus de țigan se urca precaut cu câte-și patru labele pe spinarea pacientului, operație care însă costa mai mult decât căscatul gurii la joc. Altă rețetă bună de leac o mai dăruia ursul cu cele câteva fire de păr din blana ce i se smulgea tot în schimbul câtorva gologani, fire de păr cu care se afumau bolnavii ce sufereau de cine știe ce alte metehne. Cei ce astăzi au prilejul să întâlnească ursari, să nu creadă că ursul acestora este tot una cu cel din pădure. O pot afla din gura vânătorilor experți în acest soi de vânat. Cel din lanț nu mai are nimic din fiara semenului său din libertate, ci este este atât de slăbit și de șubrezit, încât chiar de-ar mai fi lăsat în libertate, nu ar mai putea redeveni puternicul rege al fiarelor pădurilor noastre de munte.” (1)

Călcătura ursului
 "un remediu pentru durerile de șale"
Folcloristul Artur Gorovei relata și el despre modul în care – pe la începutul secolului trecut - sătenii din Ibănești, județul Tutova (județul Vaslui de azi) reacționau atunci când un ursar ajungea cu ursul lui în sat: “Poporul de aici (Ibănești – Tutova), mai ales femeile, cum văd vreun țigan cu ursul, îl cheamă, să-i joace ursul și să-l vâre și în casă; și dacă o întrebi pentru ce, eați răspunde: ‹‹așa-i ghine să hie, numai giocuri și veselii în ograda mè, iar din casă ursul ni-o scos faptu’, și de’acu are să ne meargă ghine.” Tot Artur Gorovei consemna și câteva dintre vechile credințe ale românilor referitoare la urs:  

Satul adunat la jocul ursului
- “ursul se zice că ar fi fost fecior de popă; când a ieșit Maica Precista la biserică, el a speriat-o orăcăind, și blăstămat fiind de ea, s’a făcut urs”.
- „când visezi urs înseamnă noroc”.
- “se crede că dacă cineva are durere de șale, este bine ca ursul să-l calce și apoi îi va trece durerea”. 
- “cine vorbește pe întuneric suferă de spăriet; fă-i cu păr de urs, că scapă; pentru friguri căpătate de frică e bine să te afumi cu păr de urs”.(2)


Perioada interbelică a adus cu ea modernizarea societății românești. Odată cu această schimbare ursarii au devenit tot mai rari în peisajul satelor și al mahalalelor noatre. Scriitorul Felix Aderca surprindea această schimbare într-un articol publicat în numărul din 12 mai 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”:

“Pe drumuri de țară, prin târguri mai rar, prin mahalalele orașelor, ursarii se ivesc într'un nour de praf și zvonuri de tobe și de alămuri care stârnesc spaima și lătrăturile tuturor potăilor de curte. Tras de un lanț prins în nasul cu belciug, bietul urs calcă domol, ca un elefant în miniatură, legănându-se de parcă ar umbla numai pe covoare. 

Ursul joacă "prin zvonuri de tobe"
Stăpânul lui e un prinț al Indiei, ajuns după rătăciri milenare cerșetor, prin jalnica Europă; din vechile-i halate de mătase și podoabe de aur cu smaralde n'au mai rămas decât zdrențele unor izmene peticite, unor opinci desfundate și brâiele ferfenițite cu paftale de plumb. Zulufii de odinioară răsuciți în mirodenii pe tâmple, sunt azi lațe nepieptănate, invadate de toate speciile de păduchi. Bietul urs, după ce a învățat să salte de mic pe un cuptor încins cu jar dedesubt, saltă acum numai la o vorbă a țiganului, se lasă jumulit de firele de păr brumăriu, care sunt bune la descântece de spaimă și calcă șalele țăranilor desnodați și ale țațelor. Răcnetele în versuri libertine ale ursarului, care nu se teme de afurisenia Academiei și nu sție ce înseamnă pornografia, încântă mai mult pe ascultători decât pe urs, a cărui partener de câștig e zeciuiala pâinii sau a mămăligii primite în dar. Am deplânge pe urs și am blestema pe țigan, dacă n'am vedea că e singura întovărășire dintre om și animal, pentru viața de azi a amândurora. E amarnică soarta ursului educat pe cărbuni și crunt destinul indianului coborât la starea țiganului de pustă și bărăgan, dar cine le oferă o viață mai bună? În mizeria lor, ursul ține la țiganul care-l bate și tiganul dă de mâncare ursului, care aduce satul, cu merinde, întru întâmpinarea lor.

Ursarul și ursul lui
Nu s'a dat încă nici o circulară către jandarmi care să împiedice meseria ursarului: Semn bun… Dumnezeu n'a uitat de tot pe urs și pe țigan!... Căci poate nu e departe vremea când vom lua ultima pereche de urși, să-i prăsim, să-i creștem, de la mâna ursarului, ca să nu-i pierdem cu desăvârșire, așa cum am pierdut zimbrul, de la care nu ne-a mai rămas decât efigia”.(3)

Cu toate acestea rămânea nostalgia vremurilor trecute, pe care Radu Gyr o transpunea în versuri:

Tot mai rar prin mahalale desfundate
Primăvara, trec țigani ursari,
Cu obrajii arși de zări înveninate,
Cu amieze largi în ochii mari.

Trec ursari, ducând prin praf și șanțuri
Urșii mohorâți și pădureți.
Parcă duc pădurile în lanțuri,
Parcă duc mormane de tristeți…”(4)


Surse:

(1) Victor Bilciurescu – “București și bucureșteni de ieri și de azi” – Editura “Universul” – 1945
(2) Artur Gorovei – “Credinți și superstiții ale poporului român” – Editura “Librăriile Socec&Comp.” – 1915
(3) Felix Aderca – articolul “Ursul și prietenii lui” – publicat în numărul din 12 mai 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată
(4) Radu Gyr – “Țiganii ursari” – publicată în numărul din 17 iunie 1939 al revistei “Universul Literar”

Citește mai mult... »

Pasca, mielul şi ouăle de Paşte - credițe și obiceiuri

Paștele este cea mai importantă sărbătoare a creștinilor. În noaptea de Înviere fiecare dintre noi purtăm în mână și în suflet o lumânare, simbol al Învierii, al biruinței vieții asupra morții și a luminii asupra întunericului și păcatului. Paștele este de asemenea un simbol al renașterii și al reînnoirii. Tocmai de aceea, această perioadă este una de primenire a caselor și a gospodăriilor. În Săptămâna Mare se face curățenie generală în gospodării, curțile sunt măturate, șurile sunt curățate de gunoaie, gardurile sunt reparate. Casele trebuie “să strălucească de curățenie” pentru că ele "te blestemă dacă Paștile le prind necurățate". 

Masa pascală este un moment important pentru români. Înainte de masă membrii familiei se spală cu apă în care au pus un ou roşu, având credința că dacă vor face astfel vor fi sănătoşi tot anul. Cina începe cu gustatul mâncărurilor sfinţite, aduse de la biserică şi continuă cu cele obişnuite. De pe masa de Paști nu trebuie însă să lipsească pasca, mielul și ouăle roșii.

Un articol din anul 1934 al revistei “Ilustrațiunea Română” enumera câteva dintre ”Datinile și credințele de Paști” ale românilor:

Tarabă cu ouă de Paști - 1934
“Odată cu Joia Mare se păşeste în sărbătorirea Paştilor. Din acea zi sătenii nu se mai duc la munca câmpului; toţi cei ai casei pregătesc cele trebuincioase pentru marea sărbătoare a Învierii. Pentru această sărbătoare, nevestele cele tinere şi fetele îşi pregătesc cămăşi noi. În unele părţi ale ţării, se cere ca întreaga cămaşă să fie ţesută şi cusută în timpul postului celui mare. În Macedonia există o datină, ca fetele să-şi coase cămaşa când iese luna nouă înainte de Paşti, căci atunci sărbătoarea Paştilor va fi cu belşug şi toamna bogată în bucate.
Printre obiceiurile de Paşti, în Moldova se mai menţine şi coptul pascăi. Iată cam care ar fi originea acestui obicei: Isus Christos, înainte de a fi prins şi răstignit pe cruce, zise apostolilor săi, care până atunci mâncaseră pâine nedospită şi nesărată, în decursul Paştilor, că de aici înainte la acea sărbătoare vor mânca copturi dospite şi sărate. Cozonacii, mai ales în forma lungăreaţă, se fac de Paşti pentru a aminti de sicriul în care a fost aşezat trupul Mântuitorului.
La ospăţul de Paşti un loc însemnat îl ţine mielul fript, care trebuie sfinţit împreună cu pasca şi cu ouăle roşii în ziua de Paşti. În unele locuri, pe la oraşe mai ales, unde e greu să se ducă un miel întreg la sfinţit, credincioşii fac un mieluţ de unt, pe care-l sfinţesc şi pe care-l pun în mijlocul mesei de Paşti. În Banat este datina, ca rămăşiţele şi oasele mielului sfinţit să fie îngropate la poalele unui măr sau păr sănătos, anume ca toată familia să fie în tot timpul anului ferită de boli.

De obiceiul ouălor roşii se leagă cele mai multe legende şi credinţe. Una dintre cele mai frumoase ar fi următoarea: Maica Domnului, chinuită de martiriul pe care-l suferea fiul ei Isus, răstignit, se duse cu un coş plin cu ouă, pe care vru să’l dea păzitorilor, pentru a-i îndupleca să înceteze cu torturile. Aceştia, în loc de milă, îl batjocoriră şi mai tare pe Isus; în loc de apă îi deteră oţet şi urzici ca să-şi astâmpere setea. Maica Domnului văzând acestea, puse coşul cu ouă la picioarele crucii şi începu a plânge în hohote. Sângele care picura din rănile sfântului răstignit căzu peste ouăle de la poalele crucii, împestriţând unele şi umplând pe celelalte atât de tare, încât păreau că ar fi fost vopsite.
- De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii şi împestriţate ca să vă aduceţi aminte de răstignirea mea – a zis Isus, văzând cele întâmplate.
După ce a înviat Mântuitorul, Maica Domnului a fost cea dintâi care a făcut ouă roşii, pe care le împârţia de bucurie la toată lumea, anunţându-le fericirea ei prin cuvintele:
- Christos a înviat.
Ouăle roşii nu sunt deci altceva decât simbolul vărsării de sânge pentru răscumpărarea neamului omenesc de păcat. Petecul de cârpă cu care s'au şters ouăle de culori şi de ceară, nu se aruncă, nici nu se arde. Femeile credincioase îl pun în blidul cu pască, şi-l duc împreună au acesta la sfinţit. Apoi îl păstrează şi în timpului anului afumă cu această cârpă pe cei ce suferă de dinţi, urechi, roşeaţă, bube sau pentru a lecui vitele.

Miei de vânzare...
1934
Sosind Paştile, sătenii, atât cei ce merg la Înviere, cât şi cei care rămân acasă, se spală într'un lighean în care, pe lângă apă proaspătă au pus şi unul sau mai multe ouă roşii şi câţiva bani de aur sau de argint. Oul trebuie să-i facă uşori, roşii şi sănătoşi ca oul, iar banii să le aducă mulţi bani şi să-i facă curaţi ca aurul sau ca argintul. De ciocnitul ouălor se leagă credinţa că toţi cei care ciocnesc unul cu altul, se vor vedea şi pe lumea cealaltă. Unele femei obişnuiesc să păstreze găoacele frumos vopsite ca pe o podoabă în casă. Circulă însă şi superstiţia că în această găoace s'ar ascunde dracul. În Bucovina, ouăle roşii pe care le-au ciocnit de Paşti se folosesc în timpul anului ca leac contra muşcăturilor de şarpe iar altele la farmece de dragoste.

Alt obicei observat cu stricteţe de Paşti este acela al scăldatului. Tot românul caută ca Învierea să-l găsească curat sufleteşte şi trupeşte. Fetele şi nevestele merg în Dumineca Floriilor, în Joia Mare şi în ziua de Paşti dis-de-dimineaţă de se scaldă în râu, ca să fie drăgăstoase în timpul anului. În acelaşi timp se spală şi de farmecele şi de urâciunile care le-au fost aruncate de duşmani.
În Bucovina fetele spală în noaptea de Paşti mai întâi, cu apă neîncepută, limba clopotului, apoi cu aceeaşi apă se spala în ziua de Paşti pe obraz, ca să fie frumoase în timpul anului şi precum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică aşa să alerge şi feciorii la dânsele.
În săptămâna Paşti, se zice că porţile raiului stau deschise, iar ale iadului închise. Cine moare în această săptămână se zice că merge de-a dreptul în rai. Nu numai cel ce moare, dar şi cel ce se naşte în zi de Paşti, mai cu seamă când se trag clopotele, e privit ca un om norocos pentru toată viaţa.”

Sursa: articolul “Datine și credințe de Paști” – semnat “Lc” – revista “Ilustrațiunea română” – numărul special de Paști din anul 1934 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor


#Pasti #Paste #miel #pasca #oua rosii

Citește mai mult... »

Credințe legate de înroșitul ouălor de Paști

Motive pentru incondeiatul oualor de Pasti
Ou încondeiat
Hora Paştelui
Deşi este preluat din vechile tradiţii păgâne, obiceiul înroşitului ouălor este asociat de creştini marii sărbători a Învierii Mântuitorului. De cele mai multe ori roşul ouălor de Paşte este asociat sângelui lui Hristos iar obiceiul încondeierii ouălor este pus în legătură cu întâmplări trăite de Isus în Săptămâna Patimilor: "Dintre multele legende care motivează acest obicei, explicația găsită la românii din Ardeal ni se pare cea mai frumoasă: Era în noaptea Paștelor. lsus se sculase dintre morți și, într-o strălucire cerească, umbla în jurul Ierusalimului căutând pe cel dintâi căruia să-i vestească Învierea Sa. Între aceștia, o femeie venea înspre oraș. Isus ieșindu-i în întâmpinare i-a spus: Mergi de vestește pe cei ce sunt urmașii mei că s'a împlinit Scriptura și că m'am ridicat la cer. Femeia, orbită de lumină, înspăimântată, a căzut cu fruntea în țărână, dar apoi se reculese și I-a răspuns: Dar nu mă vor crede, Doamne. Dă-mi un semn, ca să adeveresc spusele mele. Și atunci Mântuitorul, fiindcă femeia ducea la oraș un coș de ouă, a roșit ouăle din coș. De atunci este obiceiul ca la Paști să roșim ouăle." ("Ilustrațiunea Română" - numărul din 15 aprilie 1928)

Prin unele locuri din Mehedinţi se spune că “în timp ce evreii duseră pe Isus la Pilat să fie judecat şi osândit şi după ce judecătorul, spălându-se pe mâini, spusese că negăsind nici o vină asupră-i nu-l poate condamna, evreii auzind, au cerut capul lui Isus, iar Pilat, întizând mâna peste ei, a spus: ‹‹De voiţi să ucideţi un om nevinovat, păcatul să cadă asupra voastră››. O ploaie de pietre a căzut asupra capului lui Isus, şi urlete grozave au răsunat. Dar, minune: toate pietrele sau prefăcut în ouă roşii.

Motive pentru incondeiatul oualor de Pasti
Ou încondeiat
Floarea Paştelui
În unele locuri din Ardeal oamenii cred “că pe când îl duceau pe Domnul Hristos să-l răstignească”, copii evreilor aruncau cu pietre după el. Toate pietrele aruncate în Isus sau transformat însă în ouă roşii. O altă credinţă populară spune că: “pe când Simion mergea la câmp, având o pâine şi ouă albe în traistă, l-a ajuns Hristos ducându-şi crucea în spate. Simion i-a dus-o până la ogorul lui, de unde i-a dat-o înapoi lui Hristos. Mai pe urmă, punându-se la masă, n’a mai găsit ce avea, ci în loc a găsit pâine şi ouă roşii”.

Bucovinenii şi românii basarabeni cred că “după ce Hristos a fost răstignit, învațatii şi mai marii jidovilor se adunară la o masă pe care era un blid cu zeamă de cocoş şi mai multe ouă fierte. Pe când se ospătau, unul dintre ei povesti despre spusa lui Isus, că după ce va fi înmormântat, are să învie. Un altul răspunse:
- Când va învia cocoşul pe care-l mâncăm acuma, şi când se vor preface ouăle acestea în ouă roşii, atunci va învia Hristos.
În clipa aceea ouăle se făcură roşii şi cocoşul, bătând din aripi, începu să cânte.

Motive pentru incondeiatul oualor de Pasti
Ou încondeiat
Crucea
Prin unele locuri din Crişana se spune că “o femeie s’ar fi dus la un corifeu – unii spun chiar la Pilat – să îi deie iertare şi să scoboare pe Domnul de pe cruce, să-L îngroape şi I-ar fi dus ca cinste o corfă cu ouă, care întinzându-le lui Pilat, la o clipă s’au făcut roşii. Atunci Pilat ar fi zis: ‹‹Nevinovat sunt de sângele acestuia: voi veţi vedea!››”.

În unele sate din Bucovina se spune că “pe când Isus era răstignit pe cruce, Maica Domnului crezând că va îndupleca pe jidovi să nu-l mai chinuiască, îi duse o coşarcă plină cu ouă. Jidovii, însă, mai rău se întărâtară, şi când Hristos le ceru apă, ei îi deteră oţet şi urzici. Maica domnului puse coşarca la picioarele celui răstignit şi începu a plânge. Sângele din ranele Mântuitorului curgând peste ouă, le înroşi”. După Înviere, Sfânta Maria “cea dintâi a boit şi închistrit ouă, pe care le-a luat într’un coşuleţ cu ‹‹păsculiţi›› şi s’a dus, fericită, să-l vadă pe fiul ei. În drum, pe toţi ce-i întâlnea, îi saluta cu cuvintele ‹‹Hristos a înviat!››şi le dădea câte un ou şi o păsculiţă”.

Motive pentru incondeiatul oualor de Pasti
Ou încondeiat
Cerul înstelat
Conform unei tradiţii alte credințe, din judeţul Vâlcea, “toate ouăle din lume, până şi ouăle de prin cuiburile păsărilor, s’au înroşit în clipa când învia Hristos.” O altă tradiţie din Crişana spune că “ouăle roşii sunt lacrimile mironosiţelor, care au stat lângă sfânta cruce sărutând-o şi vărsând lacrimi ce s-au prefăcut în ouă roşii, pe care copii se îngrămădeau să le culeagă”.

Nu toate credinţele populare sunt însă legate de sărbătoarea Învierii Domnului. În Basarabia o legendă spune că atunci “când s’a născut Hristos, evreii vroiau să-l prăpădească. Sfânta Maria a fugit cu pruncul, dar era urmărită şi era să fie prinsă. Atunci a aruncat în urmă câteva ouă roşii, şi evreii le-au admirat aşa de mult, încât au uitat să o mai urmărească. Astfel, oul roşu a salvat pe Hristos”.

Sursa informaţiilor şi a citatelor: “Ouăle de Paşti – studiu de folklor” – autor Artur Gorovei – lucrare apăruta sub egida Academiei Romane – 1937
Sursa imaginilor: “Arta decorativă în ceramica românească” – Iuliu Moisil - 1931

Citește mai mult... »

Săptămâna Mare – datini și credințe

Săptămâna Patimilor – numită în popor Săptămâna Mare – este poate cea mai importantă perioadă a calendarului creștin. Acest răstimp, cuprins între Duminica Floriilor și Sâmbăta Mare a Paștelui, este destinat pregătirii creștinilor pentru marea sărbătoare a Învierii. Numeroase sunt datinile și obiceiurile practicate în satele românești de aldădată în ultima săptămână a Păresimilor (notă: Postul de 40 de zile al Paștelui). Voi încerca să enumăr câteva dintre acestea:

Prin târgul de Paști
Lunea Mare: În prima zi a Săptămânii Mari femeile începeau să facă “curățenia mare” de Paște: “Să nu te prindă Paștele în necurățenie, că te blesteamă casa!”. O mare importanță avea aerisitul casei și al lucrurilor din ea: toate așternuturile și țolurile erau scoase în curte la aer, “ca să iasă tot răul de peste iarnă”. Cu toate acestea exista credința că „în Săptămâna Mare să nu prea spoiești, căci e rău de boale”. De asemenea prin satele din Vâlcea era bine: “luni dimineața, în Săptămâna Mare, să pupi oala cu unt” ca să nu-ți mai crape buzele. (2) Tot în această zi: “băieții se însoțesc și fac câte o toacă mare de lemn de paltin, lungă cam de 5 metri și grea, încât abia o poate duce un om. Astfel de toace se pun pe dealuri și în apropierea bisericii, ba aproape de fiecare casă, și o bat mereu până în Duminica Tomii”.(1)

Marțea Seacă: această zi era considerată o zi a privegherii, fiind dedicată pomenirii ultimei cuvântări a Mântuitorului: predica de pe Muntele Măslinilor. În acestă zi continuau pregătirile gospodăriei pentru Paște: “se dădea cu mătura”, se spălau geamurile și se făceau treburile mai grele pe lângă casă. 

Miercurea Mare: era ultima zi din Săptămâna Mare în care se mai ieșea la munca câmpului. Până cel mai târziu în această zi “nevestele cele tinere și fetele” trebuiau să isprăvească cu torsul cânepei și cu pregătirea cămășilor noi, special țesute și cusute “în timpul postului celui mare” pentru sărbătoarea Paștelui. Exista credința că în noaptea din Miercurea Mare, înspre Joia Mare, umbla Joimărița “și la femeile care n’au isprăvit de tors în timpul postului, ori n’au făcut cămăși nouă de Paști, le batjocorește și le arde cânepa netoarsă, le bat peste degete, le arde și le răpește, frigându-le și mâncându-le.”(3) De asemenea “prin unele părți se zice că Joimărița jupoaie unghiile fetelor leneșe, care n’au spălat cămășile și n’au grijit casele, de bună seamă pentru Paști. Cu privire la acestea, femeile au aceste versuri de îndemn:

Curățiți, mamă, casele
Și spălați cămășile,
Că vin Joimărițele,
Cu custurile,
Și sulițele! “(6)

Un obicei interesant era cel practicat în Maidan (Caraș-Severin): “Miercuri noaptea spre Joi-mari, pe la 2 după miezul nopții, obișnuiesc a face la fiecare casă ‹‹lumnicichele›› (lumințele), care sunt șapte focuri mici din vreascuri de alun uscate, adunate de fete mari ori de neveste, care aprind focuri nu numai acasă ci și la mormintele răposaților. Îndată ce s’au aprins ‹‹lumnicichele›› vin copii cu toaca și o bat la fiecare casă, până umblă tot satul. Creștinele îi dăruiesc cu câte un colăcel. După ce a termninat în sat, se duc la morminte și fac asemenea. Încărcați de colaci se’ntorc la casele lor.”(1)

Joia Mare: această zi era dedicată, conform tradiției, pomenirii morților. În gospodărie se făceau copturile pentru Paști: pâinea, pasca și cozonacul; prin majoritatea satelor în Joia Mare se vopseau și se impistreau ouăle.

Printre obiceiurile Paștilor, în Moldova se mai menține și coptul pascăi. Iată cam care ar fi originea acestui obicei: Isus Christos, înainte de a fi prins și răstignit pe cruce, zise apostolilor săi, care până atunci mâncaseră pâine nedospită și nesărată în decursul Paștilor, ca de aici înainte la acea sărbătoare vor mânca copturi dospite și sărate. Cozonacii, mai ales în forma lungăreață, se fac de Paști pentru a aminti sicriul în care a fost așezat trupul Mântuitorului.”(5) De asemenea “în fiecare casă se umple borșul în Joia Mare și dacă este de acest borș vara în putină, atunci nu capătă miros stricat.”(2) În zona Aradului “în Joia Paștilor, dimineața, oamenii își mulg vacile, caprele, oile și din laptele acestora pregătesc caș, apoi ‹‹lipiu cu brânză›› (pască). În ziua de Paști, după ce le-a binecuvântat preotul, după rit, le pun credincioșii pe o masă dinaintea bisericii și fiecare creștin, după ce a luat paști, își ia o bucățică de caș și puțin lipiu.”(1)
Tot „în dimineața de Joi-Mari, din săptămâna ce vine înaintea Paștilor, înainte de a cânta cocoșii a treia oară, oamenii se scoală și fac focuri în ogrăzi. Se zice că aceste focuri închipuiesc focul la care a fost orit și ispitit Apostolul Petru, lângă care s’a lepădat de Isus Hristos, în noaptea în care Mântuitorul a fost prins și mai înainte de care îi spusese: ‹‹Petre, înainte de a cânta cocoșul de trei ori, te vei lepăda de mine››”.(4) Focul din Joia Mare, “se face aprinzând pentru fiecare mort câte o grămăgioară, dacă vrei să fie luminați și ei pe lumea cealaltă.”(2)
Joia-Mare era potrivită și pentru farmece: “seara ‹‹la trastii››, care fată dorește să joace în tot cursul anului la tot jocul, se desbracă de tot și merge în grădina vecinului să fure mătrăgună de acolo. Dacă isbutește să fure, se îmbracă, se duce cu mătrăguna la ușa bisericii și ascunde buruiana în pragul bisericii așa, ca să treacă popa peste ea. Crede că așa făcând, de câte ori va veni vreun fecior din satul vecin, ca ‹‹lăturean›› la joc, pe ea o va juca mai întâi. (Turda-Tur)”(1)

- Ia mieluțul, neamule!...
Vinerea Mare - numită si Vinerea Neagră – era o zi a postului negru. Prin multe locuri era obiceiul ca “în seara de Vinerea Paștelui lumea care vine de la biserică vine cu lumânările aprinse. Sosiți, ocolesc casa de trei ori și fac cruce cu lumânarea pe pereți, în toate cele patru părți, ca să fie ferită de foc, boale și trăznet.” (1).
În Galda (l. Aiud) este obiceiul ca în seara de Vinerea-Mare poporul cu preotul în frunte, după ce au înconjurat de trei ori biserica cu ceremonialul înmormântării Domnului, având toți lumânări aprinse în mâini se duc la cimitir și pun lumânările arzânde lângă cruce. Astfel, cimitirul rămâne luminat noaptea întreagă, de nu cumva suflă vreun vânt să stingă lumânările.”
De asemenea în Chiciudul de Câmpie este obiceiul ca în Vinerea Mare toți feciorii și băieții să se scalde, crezând că dacă se scaldă în această zi nu vor fi bolnavi tot anul.(1) Obiceiul îmbăierii din Vinerea Mare era de altfel întâlnit în mai toate locurile, pentru că se zice că cel ce se scaldă în Vinerea Mare sau de Paști, este sănătos peste tot anul.” De asemenea exista credința că cine ia un ou din seara Domnului Isus Hristos (Vinerea Mare) și-l îngroapă în vie, nu-i bate piatra via în acel an.”(2)


1931: O străduță din Ierusalim (stânga)
si intrarea în Sfantul Mormânt (dreapta) 
În Sâmbăta Mare femeile pregăteau mielul sacrificat în această zi și făceau ultimele pregătiri pentru masa de Înviere. Prin Bucovina “în Sâmbăta Paștilor se face o păscuță a vitelor, care se dă vacilor să mănânce ca să aibă mană.” La fel, “dacă pomii nu rodesc, este bine ca gospodina să meargă în Sâmbăta Paștelor cu mâinile pline de aluat și să le șteargă de pomi, care apoi vor rodi.”  “În noaptea din Sâmbăta Mare spre ziua de Paști, aproape pretudindeni era obiceiul ca să nu doarmă nimeni. Pe la miezul nopții se bătea toaca din turnul bisericii, iar pe la ora 1 din noapte se trăgeau clopotele ca să se adune oamenii la ‹‹Înviere››.”(1)
Prin unele locuri era obiceiul aprinderii “Focului de Sâmbătă noaptea”: “în București, apoi Hărțăgani și celelalte comune din Zarand este obiceiul că, în Sâmbăta Paștilor, seara feciorii din sat se adună și se duc în pădure. De aici aduc câteva care de butuci și le descarcă în ‹‹țintirim››, lângă biserică. Înaintea bisericii este un spațiu mare, pătrat, împrejurat cu bârne groase cioplite în patru fețe, ca să servească drept scaune, lăviți. Feciorii de cu seară fac foc acolo, în țintirim și nu-l lasă să se stingă în cele trei zile ale paștilor, ci arde focul ziua-noapte tot într’una.”(1)

Surse:

(1) A. Viciu – articolul “Obiceiuri de Paști” – publicat în revista “Comoara satelor” – numărul din aprilie 1924
(2) Artur Gorovei – “Credinţi şi superstiţii ale poporului român” – Librăriile Socec&Comp. – 1910
(3) S. Florea Marian – “Sărbătorile la români”
(4) Tudor Pamfile – “Sărbătorile de vară la români” – Librăriile Socec&Comp. – 1910
(5) articolul “Datine și credințe de Paști” – semnat “Lc.” – publicat în numărul special de Paști 1934 al revistei “Ilustrațiunea Română“
(6) Tudor Pamfile – studiul “Mitologie românească – Dușmani și prieteni ai omului” - Librăriile Socec&Comp., C. Sfetea, Pavel Suru - 1916

Citește mai mult... »